că vei lua
de mână ninsoarea
din fotografie
și-o vei aduce
cu tine
în București.
Te-ai înșelat,
m-ai înșelat,
ea n-a mai sosit
nici măcar să te
urce-n autocar
și să te trimită
de unde-ai venit
de Bot Eugen
așteaptă hackerii să le dai plata.
Intrând pe ușa din spate,
au ajuns la fața locului
și câinii de la securitate.
Toate cărările șobolane
duc către umbra ta
care-și târâie
de la o zi la alta
nopțile negre
sub soare.
Adevărul e că se fură,
se fură lemne
în întreaga Românie
pentru poemele ciordite
de pe net
și publicate pe hârtie.
Va veni însă o vreme
când,
mâna care scrie,
versuri va cresta
pe brațul tău de lemn,
făcând astfel
să țâșnească la lumină
un volum de poezie
cu miros de sânge,
nu de hârtie.
de Bot Eugen
Era una din nopțile-acelea
fără de somn și ea îmi venea
de departe cu apropouri,
călare pe-un ton convingător,
venea să mă-ntrebe
dacă nu vreau să mă alătur
cauzei sale,
împreună să batem
pasul pe loc.
Cum sa nu, i-am răspuns,
cu o condiție, totuși,
să nu fie una
pe de-a-ntregul pierdută.
Și ea începuse să-și
râdă de mine,
vorbind despre toate,
fără să-mi spună nimic,
fără să-mi lase o gură
de aer, în tăcere
să-mi termin
gândurile de fumat
până la prima ninsoare de scrum.
Asta se ia in serios,nu glumă,
trăgeam în interiorul meu
de mânecă o concluzie,
în timp ce-i contemplam
logoreea cum se întuneca/
țiganiza la chip pe măsură
ce-afară de ziuă
se lumina și de iarnă.
Era una din acele nopți
albe de noiembrie
când eu – cu laptopu-n față
stăteam răstignit
pe un scaun și-o ascultam
cum mă vorbea
cu cineva nevăzut
pe la spate,
fără să-mi lase o gură
de aer,
atât de necesară
pentru un strigăt:
mai lasă-mă-n pace,
în tăcerea mea!! –
să-mi termin
gândurile de fumat,
sub acest frig
care mă arde la tâmplă
și-mi tremură mâinile
pe hârtia
cuprinsă de flăcări
până la ultimul pumn
de cenușă
preschimbându-se în cuvinte.
Hai lasă-mă odată în pace,
băi, drac de poezie ce ești!
de Bot Eugen
– Nu vrei să facem schimb? –
mă trezi deodată din somn
măcănitul unei păsări
domestice cu visări
de mare
sălbăticiune zburătoare.
– Haide, să-l facem ,
încerca să mă convingă,
tu mie – aripa,
eu ție – ghilotina de aur;
vei străluci deasupra ei
aidoma unui semizeu deasupra celorlalți;
indiscutabil,
cuvântul tău o să atârne greu
pe cântarele lor
înțepenite-n nămolul
unei tăceri milenare;
le vei împărți
pedepsele și dreptatea
ca pe o pâine,
felie cu felie
și-n stânga, și-n dreapta
sau cum te va tăia capul…
– Haide,
nu te mai încăpățâna atâta,
începu să se roage de mine
pentru proprietarul său
ca o paiață
până și telefonul mobil Nokia N97
cu o voce de rață omnivoră.
– Eu zic s-o tai de-aici,
mă răstisem deodată la ea,
cât încă mai poți să te târăști
pe burdihanul tău de gravidă cenușie
și să-ți intre-n inimă vârtos
(da` vârtos de tot, nu așa)
tăișul unui adevăr
irefutabil,
simplu ca bună ziua, și-anume:
singurătatea nu e o
monedă de schimb;
nu se-nmulțește cu nimeni
și nici nu se împarte la nimic.
Ea este
pur și simplu
o unitate indivizibilă,
tu – nu.
Așa că tai-o de-aici!
Și-a-nceput să se
îndepărteze umbra de mine,
pe jumătate zburătoare,
târâtoare pe jumătate,
în timp ce eu,
ca prin vis,
încă mai auzeam
cum spintecă lemne
o lamă boantă de topor
pe limba ei despicată:
Nu vrei să facem schimb?
Haide să-l facem!
Nu te mai încăpățâna atâta!
Tu – cu aripa,
eu – cu ghilotina de aur …
de Bot Eugen
Era o vreme
când mă simțeam
ca acasă
numai pe drumuri,
nu conta
în ce direcție
mă purtau
gândul ori pașii;
știam dinainte
ce mă așteaptă
la un capăt
ori celălalt
al unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi răsărea
umbra ori soarele:
urări de bun venit
spuse în șoaptă
sau cu glas tare:
„Uită-te, vine rusul…”
sau
„Hei, ce mai face
românașul nostru?!”
Gerul iernilor
de pe șes
mi-a întărit oasele;
răceala adusă de vânt
dinspre munții Apuseni
mi-a făcut inima
să bată mai tare;
n-am fost însă rus
niciodată,
nici „românaș”, din păcate,
n-am reușit să devin;
(din când în când, totuși,
sufletul
simțea nevoia
peste margini să-și tragă
pielea strâmtă a unui străin)
între mine și dânșii
vor rămâne
să tacă-ndelung
jumătățile de adevăruri;
urmează
fiecare din noi
singur
să și le lumineze
c-un strigăt
spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri,
pământul tuturor și-al nimănui …
A fost mai demult o vreme
când mă simțeam ca acasă
numai pe drumuri;
aproape că nu mai conta
cât de departe am ajuns
sau
în ce direcție
continuau să mă
rostogolească
roțile de cauciuc ori
cele de fier,
pentru că,
oricum, în ăst timp,
capul meu
rostogolit se lăsa
pe rotile de gânduri
în direcția
diametral-opusă,
de câteva ori mai repede;
știam dinainte
ce urma
să mi se-ntâmple
la o extremă
ori celălaltă
a unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi apunea
umbra ori soarele:
mă așteptau
plecate capete cu
urări de bun venit
spuse în șoaptă
ori cu glas tare:
„Uită-te, vine rusu`…”,
„Ce mai face
românașul nostru?!”
de Bot Eugen
De câtăva vreme
Nimic din ce duc la gură
Nu-mi prieşte.
Sake-ul* autohton, tovarăş singurătăţii mele mă leagănă
într-o dulce beţie Dar mahmureala ce urmează Nu-i fără-ndoială cadou pentru ficatul meu.
Iar orezul gătit de mine însumi în cambuza ce-mi ţine loc de bucătărie Nimic nu spune c-ar fi
prăjit cum se cuvine.
Păzeşte-te.
Chiar şi-atunci când deschid un borcan de shiokara** sau de
tsukudani***,
Am impresia că-s o pasăre ciugulind pe păşune Iar mandarinele din lyo pârguite în vântul
venind dinspre
mare,
Deşi au bun gust în gură, E sigur că nu-mi vor scădea nivelul zahărului.
Mesele pe care le iau în altă parte
Au avantajul că-mi oferă prilejul de a sta pe un scaun,
Dar prezenţa gândacilor şi-a şoarecilor
Nu-i deloc igienică.
Bento-urile**** distribuite în pachet la amiază
Sunt foarte bine gătite.
Dar, mă jur, au condimente şi coloranţi sintetici din belşug.
Chiar şi omleta, la naiba,
Face să-mi urce colesterolul.
Ţigările, mi-am impus să nu mă mai ating de ele,
Dar vitaminele pe care le iau după fiecare masă
Dacă sunt cu-adevărat eficace
S-ar putea să aibă şi efecte secundare.
Cât despre cafea… Nu-i prieşte stomacului.
Trecut de cincizeci de ani
Trăieşti singur, transferat într-un asemenea loc Ca să-ţi câştigi pâinea. Cu fiecare zi, toate
astea te macină. Răul înanintează cu paşi mari, o ştii. Serile triste, când nu ai pe nimeni cu cine
să schimbi o vorbă, Te-mping să intri prin baruri unde te-mbeţi Si când te-ntorci în celula ce-ţi
serveşte de locuinţă Te simţi asemenea deţinutului care aude că e condamnat la închisoare
pe viaţă.
îmi închipui cu oroare
Că astfel îmi voi petrece restul vieţii,
Şi mă întorc
cu pumnii strânşi, fără o vorbă
până ce intru în criză, când strigătul îmi scapă …
* Sake – Băutură tradiţională japoneză obţinută prin fermentarea orezului(berea de orez).
** Shiokara – ouă, maţe de peşte cu sare.
*** Tsukudani – Aliment în conservă, fiert în sos de soia.
**** Bento – Mâncare tradiţională japoneză, din orez, cu diferite condimente.
+ Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997.
+ Traducere, prefaţă şi note de Ion Cristofor.
Fă stânga-mprejur, hei, nimicule,
ori fă-te nevăzut în lumină,
cât încă e ziuă și soare,
tunam eu către nimeni care, apărut de nicăieri,
se tot ținea din urma mea, cerșind adăpost.
Ce tupeu pe capul tău, am izbucnit,
să vii la mine și să-mi ceri bani? Ca să ce?
Să-ți cumperi după loc de veci
pentru stat în picioare pe umărul meu drept?!
Eu nu-mi împart umbra cu nimeni,
băi, nătăfleață!
Stai cuminte, angel,
și mai taci dracului odată din gură,
mi-ascuțeam cu scrâșnet caninii cuvintelor înspre îngerul care
mă tot tachina,
fluturând din aripioarele lui galben-verzui de papagal:
„Ce mai faci? Ce mai faci? Ce mai faci? Ce mai faci”
Băăă, m-am răstit deodată la el,
te fac praf și pulbere dacă nu amuțești în chiar clipa aceasta!
„Ce mai faci? Ce mai faci?” – am început să-l strâmb plictisit pe angel-pene tărcate,
pe când mintea lui – în lacrimi strălucind, asemeni ochilor umezi de bovină,
se tot chinuia să termine de rumegat, cu noduri în gât,
divinul procedeu de înghițire
al propriei limbi:
cuvânt cu cuvânt,
silabă cu silabă,
literă cu literă…
Fac față la toate,
izbucnisem din nou, băi, nimicule,
și te salut cu spatele!
Hai, fă pași spre turbinca,
i-am zis,
cât încă nu ți-au crescut aripi…
Și pentru numele lui Dumnezeu,
măi, bombonel,
păstrează-ți dulcegăriile
pentru-nfometații de moarte, care –
sătui de ei înșiși, ca de hrean,
au obosit să se tot ridice zilnic din pat,
iar noaptea uită că trebuie să mai și respire
din când în când …
aerul proaspăt din cimitire.
Între timp, cerul se-ntunecase și-a-nceput să plouă cu pene plouate.
Ca să vezi,
gândeam în sinea mea,
ieșind din mine (să fumez) puțin câte puțin,
cât de pisălog poate fi un asemenea specimen!
E o chestie pur omenească, mi-am spus,
adică de înțeles,
să-l trimiți pe-un înger ca ăsta la dracu` în praznic,
sau în … plm, vorba lui Buzdu,
ceea ce, până la urmă, e tot un drac.
În fond, fiecare din noi ar trebui să se ocupe strict numai de lucrurile
care-l privesc:
El – să-și vadă în continuare de pacea lui împuțită,
eu – de drumul și războaiele mele purtate cu mine însumi prin lume –
când pe un umăr, când pe celălalt umăr,
când – pe ambii mei umeri…
Cee? Vrei să numeri?!
Stai calm, băi, michiduță,
ori fă-te-n noapte nevăzut,
cât încă nu s-a crăpat de ziuă –
m-am răstit eu încă o dată la îngerul ce se credea
îngerul meu păzitor și care (culmea!)
nu contenea nici o clipă să creadă nebunește în mine.
Hai, fă aripi spre turbinca,
bodogăneam către el,
cât încă nu e prea târziu,
cât încă nu ți s-au încâlcit pașii diafani
în rădăcinile subteranului meu labirintic.
„Ce mai faci?” … Ia auzi la el… Ce mai fac? Păi,ce să fac ?! Fac bine. Aaa,
mă întorc nedumerit către nimeni, stai așa, că nu m-ai întrebat…
Ha, ăsta a plecat…
în pana mea,
pe când eu, de ore întregi,
stau pe banca asta de stat în picioare și
vorbesc singur cu mine ca fraierul;
stau și aștept, ce tâmpenie, autobuzul
în stația de tramvaie,
fredonând melancolic o melodie veche în gând –
singur, dar nu singuratic …
singuratic, dar nu singur, singuratic…
Trag aerul adânc în piept dintr-o țigară
și aerul negru al dimineții începe să bată
undeva, în depărtare, către roșu-deschis.
Expir ușurat fumul după aceea,
îmi iau picioarele-n mâini și-o rup la fugă ca disperatu`,
să prind din urmă mașina cu numărul 104.
Alergătorul de umbră peste capete de cactuși
e din nou la înălțime
și îl doare în paișpe.
de Bot Eugen
Pînă cînd şi acest lucru miraculos, n-aş fi crezut
să se întîmple chiar şi el.
Cum? Copil buimac fiind şi prăpăstios,
ceea ce gândeam şi ceea ce visam că gândesc
să se întâmple chiar şi el.
În orice instituţie
există un lingău.
Trăieşte lingăul
şi nu-i merge rău.
Iar tinerii noştri,
cu ochii la el-
să se-ncăputeze,
ar face la fel.
Avea, mă-nţelegi, tăticuţul
copii-liceeni,
nu orice copii!
Chpiul, drăguţul,
avea frunzuliţe-argintii.
Liceul i-aşteaptă-
merg, trap,
şi-n capul tuns
-nap-
latină, cât vrei;
… şi veni-va din nou inima nopţii şi va bate prelung
din aripile umbrei tale pulsul unei lumi muribunde
care de câteva toamne-şi numără ultimele secunde…
Bătută de vânt, se-abate subit peste tine nenorocita de ploaie
şi îţi bate-n bătaie de joc cu ciocănele metalice piroane de gheaţă în craniu.
Te trezeşti din somn răstignit pe o cruce de carne, cu o durere acută de suflet
şi cu senzaţia vie că-n loc de gânduri, la tine în creier,
zvâcnesc câteva zeci de inimi bolnave, –
o ploaie de păsări ţipând în cădere
vorbele lui Vadim(fratele
unei cruci răsturnate în ceruri):
Tu eşti bărbat-bărbat sau sugaci-sugaci… blea…
Te ridici grabnic din pat şi cu ochii sclipind aidoma stelelor începi să te-agiţi
prin bezna oarbă dintre tâmplele tale,
în căutarea unui punct de reper …
Te hotărăşti, într-un târziu, să-nchizi uşa de la intrare şi fereastra de ieşire,
pui apa de ploaie-n ibric şi ibricul pe foc, fierbi o cafea tare, o sorbi dintr-o înghiţitură,
stingi pe urmă lumina, ţi-aprinzi nervos o ţigară,
fumezi pe întuneric şi-aştepţi îndelung să-ţi vină minţile toate la cap
şi-ţi vine inima nopţii în vizită, şi tu te bucuri nespus de prezenţa nefastă,
îţi deschizi larg coastele, o inviţi înăuntru, pregătit să o cuprinzi(după ce trece pragul)
în braţele însângerate
şi ea ajunge, până la urmă, să te bată cu pumnii tăi proprii în piept,
tu-ncepi s-o baţi întruna la cap cu migrenele tale ce n-au rezolvare.
Ea te ascultă-n tăcere, din când în când , mai schiţează câte un zâmbet,
aşteptând pe cineva să coboare şi să te binecuvânteze
cu o palmă uriaşă de aur peste gură,
ori poate cu vorbele lui Vadim fratele,
tunând ameninţător deasupra umbrei tale de carne turnate peste suflet.
Și toate acestea se vor întâmpla cu puţin înainte de infernul unei zile de muncă
într-un subteran (neuro)toxic de poluare fonică maximă.
de Bot Eugen
Marile sentimente nu ne înșeală niciodată așteptările. Ba din contra, ne vin mereu însoțite
de și mai marile dezamăgiri. De unde și frica noastră de ele, de aceste sentimente.
de Bot Eugen
cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:
Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…
* * *
Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…
De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…
Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,
în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…
când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:
Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…
până dincolo de marele zid ucrainean.
de Bot Eugen
Zi, măi, zi! Fi-ţi-ar ghitara a dracului,
Degetele tale joacă pe ea ca dinţii daracului.
Aş vrea să mă înec în acest năduf.
Amicul meu, amicul meu, uf,
Nu te mai uita la brăţările ei,
La mătasa rochiei, la cercei,
La această femeie am căutat fericire
Şi am aflat negura, pieire.
Nu ştiam că dragostea e molimă, huidumă,
Nu ştiam că dragostea e ciumă.
A venit spre mine, a privit
Şi m-a înnebunit.
Cântă prietene, să-mi aduc aminte,
De viaţa dusă mai înainte.
Las-o să o sărute cine-o vrea,
E târfă şi e draga mea.
Mai stai! Mai stai! N-o înjur, o chem,
Şi n-o blestem.
Hai, dă-mi ghitara. Vreau pe coarda groasă
Să cânt despre viaţa-mi furtunoasă.
S-a spart cupola verde-a vieţii mele.
Inima mea acum e o desagă
Cu vise mari de aur şi cu stele.
Multe fete am pipăit,
Le-am strâns prin colţuri, le-am ciupit.
Dreptatea pământului s-a răzbunat:
Cu ochii copilăriei am privit mirat
Dulăii ce lingeau mârâitori
Căţelele, sub coadă, de scursori.
De ce să fiu gelos?
De ce să fiu bolnav, sfios?
Viaţa noastră: patul şi cearceaful,
Sărutul pătimaş, prăpădul.
Zi, zi mai tare! Mâinile fatale
Să cânte zilele-mi fatale.
Ştii ce? Mai bine dă-le-n măsa, iată,
Eu n-o să mor, amice, niciodată…
Traducere de Zaharia Stancu
Veniți colindătorilor
la ceas de seară-n pragul
sărbătorilor
veniți ca-n fiecare an
pe-același drum
cernit de nea
voi ne aduceți vestea
că pe cer a răsărit o stea
lin și iarăși lin și dalbe flori
este ziua sfintei sărbători
se aude-n drum
cânt de Moș Ajun
lin și iarăși lin și dalbe flori
se aprind din nou mii de culori
în pomul credincios
bradul cel frumos
și raza ce vestește iar
copile drag în suflet o primești în dar
căci ea va lumina mereu
și viața ta și drumul tău
așa cum luminează-acum
în seara aceasta de Crăciun
Vocea ta se stinge sub paloarea zidurilor înalte
Şi va rămâne doar o poveste
Pe care nimeni n-o va mai şti
Şi iată amurgul desenează umbre
Şi o trompetă plânge
Cu o nostalgie supremă
După ceva ireversibil pierdut
Mâinile tale mă caută oarbe
Şi maşinile trec estompând amintirile
Eu încotro mă îndrept
Casa mea e departe sau poate nici nu există
Eu vin de demult şi nu mă aşteaptă nimeni
Vin fără să fi fost anunţat
Şi uşile voastre stau închise
Asemenea unor aripi înnegrite
Pe care le-a învins furtuna
Şi merg încet pe lângă marile clădiri
Şi parcă merg printre morminte.
* Reminiscenţe naive; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 1977.
Au dat de el, cum săpau.
Cum implantau rădăcinile de beton
în locul casei medievale.
Și-acum se-așteaptă să vină de la muzeu,
să deschidă,
să preia.
Un sarcofag de copil.
Lucrătorii se miră cât de mult a
urcat pământul
în numai două mii de ani.
* din volumul Micropoeme și alte poezii; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 1975
Credeam că de umilință ne-am separat.
Dar umilința ca și iubirea e străveche.
Un om înghite flăcările și flăcările
ating nivele profunde până când iarăși
sînt rîs și aer și lacrimă. Nimeni
nu-i alarmat. Trenuri pleacă și vin.
Ziua moțăie cu zăpadă.
* din volumul Micropoeme și alte poezii; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 1975.
La întâlnirea cu Wolf, blondul poet, n-am mai sosit.
Pe colinele verzi din Freiburg, nu l-am căutat
cu ani în urmă, pe Auwaldstrasse. Adio, deci, Germanie!
Acum, dispărut în Atlantida, nu mi-a lăsat
(ca atunci) adresa şi câteva desluşiri, s-a scufundat
cu chica lui adolescentină, de viking, în mare,
fără nici un semn de orientare, sau câteva rânduri,
Ca straniul Celan în apele Senei? Oare pe unde, pe
care chei? De unde iei Bateaux mouche spre podul Alma,
sau spre Austerlitz? Să fi fost înainte sau după vinul
băut, în bistrou, nu mult, un pahar? Să fi fost densa bere
“leffe”, amintindu-i Bucovina, Cernăuţiul, Arbore, Solca?
Copilăria, poate, într-o casă cu verandă de sticlă şi
mica grădină cu “ribizli” şi perciunii vecinilor?
Mi-a rămas o poză cu scrisu-i elegant pe spatele imaginii:
acoperişuri romane, cum vezi de pe Gianicolo, în aprilie,
şi Wolf şezând pe o balustradă cu Monte Mario – în faţă; scăldat
totul în lumina ce vine din Umbria;
“lumina umbriană”, în care şi eu m-am îmbăiat fericit, în
Dimineaţa lumii. Acum, maternă, apa l-a resorbit în palatele ei.
* Drumul strâmt; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 2001