Greșeală pedagogică

eu și cu tavi(IV)

 

Zadarnic poetizezi sufletul
acestei femei deșănțate,
îi spuneam
copilului ce-mi scrijelea
în peretele interior versuri;

 

știu, în alte împrejurări ea
ar fi putut să-ți devină
mamă vitregă și iubită
în același timp.

 

Nu-l voi uita niciodată
pe dirigintele tău
din clasa întâi care
te învăța cu stângăcie
cum se ține pixul
în mâna dreaptă
după ce-ți învinețea
cu arătătorul de lemn
brațul stâng.

 

De-atunci, tot ce scrii, pare
lipsit de sens,
ca o încercare de zbor
a unei păsări cu o
aripă frântă.

 

Zadarnic poetizezi
umbra acestei lumi,
copilul ei continuă
să-mi mâzgălească
pe dinafară
peretele cu graffiti,

 

nălucește însângerate boturi păscând
cu o poftă aproape umană
cruci fără de vârstă și nume.

 

de Bot Eugen

Publicitate

Îndemn cu masaj cardiac extern

Dimineața devreme timpul
o face cu mine
când pe mortul ațipit în ciment,
când pe deșteptul
gata să-mi spargă timpanele:
Trezește-te, hei,
culcatule pe-o ureche,
n-auzi cum îți sforăie
deșteptătorul
cu tâmpla lipită de piept?!
Doarme strâns
în brațele tale,
visează
cum gândurile-ți pun
inima la zid
și o forțează
să-și bată pulsu-n pereții
altor colivii pentru păsări
în treacăt atinse
de aripa somnului ca de o boală:
Treziți-vă, hei, întârziaților!

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

 

 

 

Pasărea-șarpe

 

– Nu vrei să facem schimb? –
mă trezi deodată din somn
măcănitul unei păsări
domestice cu visări
de mare
sălbăticiune zburătoare.

 

– Haide, să-l facem ,
încerca să mă convingă,
tu mie – aripa,
eu ție – ghilotina de aur;
vei străluci deasupra ei
aidoma unui semizeu deasupra celorlalți;
indiscutabil,
cuvântul tău o să atârne greu
pe cântarele lor
înțepenite-n nămolul
unei tăceri milenare;
le vei împărți
pedepsele și dreptatea
ca pe o pâine,
felie cu felie
și-n stânga, și-n dreapta
sau cum te va tăia capul…

 

– Haide,
nu te mai încăpățâna atâta,
începu să se roage de mine
pentru proprietarul său
ca o paiață
până și telefonul mobil Nokia N97
cu o voce de rață omnivoră.

 

– Eu zic s-o tai de-aici,
mă răstisem deodată la ea,
cât încă  mai poți să te târăști
pe burdihanul tău de gravidă cenușie
și să-ți intre-n  inimă vârtos
(da` vârtos  de tot, nu așa)
tăișul unui adevăr
irefutabil,
simplu ca bună ziua, și-anume:
singurătatea nu e o
monedă de schimb;
nu se-nmulțește cu nimeni
și nici nu se împarte la nimic.
Ea este
pur și simplu
o unitate indivizibilă,
tu – nu.
Așa că tai-o de-aici!

 

Și-a-nceput să se
îndepărteze umbra de mine,
pe jumătate zburătoare,
târâtoare pe jumătate,

 

în timp ce eu,
ca prin vis,
încă mai auzeam
cum spintecă lemne
o lamă boantă de topor
pe limba ei  despicată:

 

Nu vrei să facem schimb?
Haide  să-l facem!
Nu te mai încăpățâna atâta!

 

Tu – cu aripa,
eu – cu ghilotina de aur …

 

de Bot Eugen

 

 

 

Solilocvii aride

 

Varianta 5

 

 

 

Febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

Convoiul anilor străbate
desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare
cu numele de societăți comerciale.
Pribeagă ceată de sinistrați,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine-n cuget rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
fața unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti
o ploaie de urări de bine la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii peste parada
tâmplelor de-onoare-ale prostiei …

 

Scârbit
de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi
decât de glasul tău înjurând în pustiu,
dumnezeind în neştire:
Tăcerea ta, bătrâne, este extrem de grăitoare…

 

Chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

Muribundule cu porniri literare,
cimitir ambulant de hârtii și brichete,
între pereții tăi de carne înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbra care te fumează
până la ultimul chiștoc
de insomnie.

 

Singurătatea-ți locuită
de-amurguri şi-aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind
stiletul lirei cu mâna-nsângerată.

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Despre un gigolo clandestin

 

Cu dedicație pentru A.P.

 

 

Depravatul de ieri
suferă azi de blenoragie orală.

asudă rău sub limbă săracul
de când cu moartea subită a sexului,
vorbeşte mult şi mă plictiseşte,
narează banale poveşti
despre beţiile şi partidele de amor
de care chipurile avusese el parte
pe vremea strălucitei sale cariere
de prestidigitator
al armelor reci şi de foc,
vocabula pixul şi multă,
foarte multă muniţie de la nenoroc.

 

 

însuşisem abecedarul seducţiei-
bătea câmpii inima lui-
cu mult înainte de-a învăţa să imit
urletul unui lup către Lună
pe o alee pustie.

 

 

dând din limbă uneori,
alteori-din coadă,
ştiam agil să mă strecor
pe sub pielea victimei simpatice,
de inimă cu vorbele-o muşcam,
ca să-i ling pe urmă sarea de pe rană,
făceam sex cu ea în cinstea zeiţei libertăţii.

 

 

după terminarea orelor de română,
seară de seară, cu frica în sân,
muza mea se grăbea să ajungă acasă
să prepare o ciorbă de burtă sau o friptură,
să nu crape cumva parazitul de foame,

 

 

pe când eu muşcam de gât cu sete
sticla de-alcool Dracula,
cum muşcă alţii din franzelă
din mers, în grabă, pe stomacul gol…

 

 

plumbul tristeţilor zadarnic
încercam într-un poem de aur
să-l preschimb, căci din nou,
din nou se revolta în mine
urletul trist al pierderii de timp

 

 

şi mă lăsam atunci pe buze sărutat
de berea blondă ca de o femeie,
în capul oaselor apoi mă ridicam
şi îmi scoteam dulăul la plimbare
să latre la căţele…

 

 

uneori când mă scârbeau peste măsură
prea multele trădări, intrigi şi farse,
trăgeam aerul adânc în piept
şi îmi scuipam flegmatic lira-nsângerată
în „imaculaţii” sori ai lumii,
tuşind spasmodic ca un canceros în plină agonie.

 

 

din când în când totuşi
mă simţeam capabil să desfid
marea de idoli
de pe aisbergurile imperfecţiunii.

 

 

erau nopţi albe în care ningea
cu-ntunecate astre
peste azurul venelor mele,

 

 

eram un gigolo clandestin,
o umbră-nflăcărată
care păşea marţial
peste trotuarele gri ale zilelor sale.

 

 

 

+ + +

 

 

au trecut ani.
şancrul dur se ramolise.
alte constelaţii de bube
înfloresc astăzi
pe cerul negru al gurii,
supurează banale istorii,
pe urmă
se cicatrizează şi se usucă.

 

 

 

cotcodăcind în ritm de manea,
înserarea-şi adună de pe străzi puişorii-
umbre seduse
de mângâierile aripii sale materne.
se văd deja roind
în jurul bordelului
câteva zeci de şubrede suflete
cu inima crudă şi tunse chilug.

 

se-apropie unul din ele de sifiliticul tată
şi despică istoricul bolii în patru
pe buza murdară de sânge-nchegat:
Povestea ta e răsuflată…

 

de Bot Eugen

 

Paloarea vorbitoare-a hârtiei

Amiaza lui 23 aprilie – ultima variantă

 

 

Sictirită de minutele orei de vârf
cu biciul solar al amiezii,
ea trece pe corso grăbită
cu mintea aiurea
şi speranţele înghesuite

 

în buzunarul interior de la piept
al hainei sale negre din piele;
se-aruncă-nainte nebuna,
din mers îşi pune căştile în urechi,
impasibil ascultă vocile lumii
şi strigătul teraselor goale: La muncă!,
în timp ce scrutează
cu tăişul privirilor treze
inima de hameleon a metropolei,
reclamele ei luminoase
care pulsează
în ritmul paşilor săi
pe panourile cu afişaj electronic.

 

Intră apoi într-o braserie,
solicită o ceaşcă de cafea tare
(cu o concentraţie vădit crescută
de amar, negru şi aromă braziliană)
şi o licoare de culoarea soarelui
pe care să scrie că ar conţine
o cantitate suficientă de ingrediente
necesare pentru o viziune optimistă şi anume:
zahăr,  acid citric,  arome naturale CO2,
substanţe uscate-9gr.,  74 Kcal/200gr.,
termen de valabilitate- 20 de zile însorite;
temperatura de păstrare- între 0 şi 5 grade Celsius;

 

Îi plăteşte chelnerului contravaloarea
acestui amestec energizant(8 lei-putere),
iese afară la braț cu inima-mi (care
își ține strâns la piept sângele între palme)
şi face slalom printre stâlpii de cafenea,
îndreptându-se
către aripa stângă-a terasei;
se-aşează la una din mesele ei
roşii de plastic,
îşi dă ochii peste cap şi capul pe spate,
îşi pune ochelarii negri pe privirea sa
şi-aşa întunecată,
îşi smulge pe urmă flegmatic
soarele din febra agoniei
şi îşi aprinde o ţigară
de la mănunchiul lui de raze fumegânde;
îl face sul într-un târziu
şi-l introduce
în recipientul de sticlă
al ochiului său din umbră,
savurându-l îndelung după aceea
ca pe-o băutură exotică
răcoritoare.

 

Mai dă-o dracului de cafeluţă!
îi strig eu deodată,
în timp ce scrutez
cu tăişul privirilor piezişe
inima de hameleon a metropolei –

 

nu ne-au mai rămas decât
11 bonuri de masă
pentru un cartuş de ţigări
şi câteva cărţi cu poeme!

 

Abia după această ispravă,
astenia mea de primăvară,
vom putea spune şi noi
(cu o mână pe inimă
şi cu cealaltă mângâind
paloarea vorbitoare-a hârtiei)
că ziua a trecut de partea noastră
şi cu folos pentru umanitate.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Răstignit pe un scaun, la masa de scris,

de viu mă îngrop în noaptea cuvintelor.

 

 

Privit de la-nălţimea etajului şapte,
cartierul ce mă găzduieşte
sub aripa lui de beton,
aduce uneori în ochiul meu săgetat
de razele aurorei
cu umbra gravidă a unei păsări de pradă,
umbră grăbită să mă avorteze
din picajul său lent în poemul teluric,
în tăcerile lui care agonizează
sub braţul însângerat al visătorului treaz.
Răstignit pe un scaun, la masa de scris,
stau în mormanul de semne înfipt,
ca o palidă cruce din piele şi oase,
stau faţă-n faţă cu celălalt,
şoptindu-i cu-o voce gravă
parcă dintr-un alt vis:
Te urăsc din suflet cu inima care,
iubindu-te, a tot risipit
lumină şi sânge
pe umbra ta-naltă
de doi metri şi ceva,
noapte de noapte,
timp de şapte ani de zile la rând.

de Bot Eugen

 

 

 

Navetiști în cer

 

– Hei, tu,
visătorule târziu,
cu ţeasta înfiptă în nori,
sunt curios,
sunt curios să ştiu
cum oare ai învăţat să zbori?
mă-ntreabă vulturul,
cu disperare trăgând
sfori după sfori, sfori după sfori…

– Sunt curios să ştiu
cum oare ai învăţat să zbori
cu picioarele încălţate în grele noroaie?
mă-ntreabă vulturul,
devorând buchete de flori,
noiane de-admiratori…
– Tăinuiesc, îi răspund,
perechi de aripi vreo şapte
la subsuori
şi în fapt de seară,
când celeste căi de lapte
îşi deschid porţile în lumea sublunară,
eu înham la carul lui Mercur cu trei roate
treizeci şi trei de herghelii înaripate
şi fac naveta noaptea întreagă
printre nouri de ploaie
(luminat de fulgere,
fulgerând printre lumini – o droaie)
pân-la zeul Neptun, şi apoi,
cu tridente-narmându-mi furtuna de îngeri,
mă întorc , ignorând

chemările concupiscentei sirene,

tam-tamul torenţialelor ploi…

– Hei, păstor al turmei sălbatice de iluzii şi nori,
tu, cel sechestrat în ceruri de îngerii tăi păzitori,
sunt curios să aflu cum oare ai învăţat să mori?
mă-ntreabă vulturul,
trăgând după sine o umbră de febleţe
pentru singurătate şi pentru tristeţe.

– Nu mai sunt curios să aflu nimic, de când
navetiştii calcă în aer ca pe pământ,
îmi strigă vulturul, din aripi negre bătând,
sfori după sfori cu ciocul trăgând…

 

de Bot Eugen

Puls(I)

 

exilat pe insula selenară

 

Vultur al păcii din aripi hoinare
fâlfâie deasupra oraşului mut.
Deasupra mea – o pereche de gheare
(o pereche de gheare ascuţite,
sticlind în beznă ca nişte cuţite)
îmi numără paşii minut cu minut.

 

Pe chipul lumii răsare Luna plină
cu lumea ei de cearcăne şi de palori.
Privirea-mi prelungă pe oarba-i lumină
din asfinţit navighează până în zori.

 

Vezi umbre crescânde cum trec pe drum rânduri-rânduri,
cum cad fiinţe, din somn izgonite, pe gânduri.
Cu una din ele, mai palidă, te asemeni,
cu sângele în inima nopţii abia pâlpâind…
Păleşte lumina ta, Doamne, – n muritorii de rând.

 

Mă-ngheaţă un astru cu o privire amară
şi rece mă lasă Soarele primăverii.
Plouă cu umbre peste carnea – gata să piară
pentru o sticlă de votcă-n ziua-nvierii.

 

O, patria mea,
selenaria,

 

îmi duhnesc cuvintele
strigătoare la cer a insomnie,-
linşează-ţi fiul mort de beat
cum ţi-ai linşat odată martirul –
cu raze care ruginesc pe un cuţit de bucătărie…
Se-aşterne peste urbe o aripă opacă
şi peste cronica mea febră
ce astăzi frizează delirul…

 

O, patrie săracă,
un vultur mă atacă…

 

Pe lumina moartă navighează
inima-mi străpunsă de o rază
şi-mi pipăie pulsul demonul mut
noapte de noapte, minut cu minut.

 

de Bot Eugen