Astrul sonor

 

eu și cu tavi (I)

Ora cinci dimineața,
camera plină de sticle,
scrum și chiștoace.

 

În mijlocul ei,
stând la o masă,
eu și cu tavi
ne sorbeam îndelung
ceaiul
din căni aburinde,
ca pe o tăcere
neagră și amară.

 

Animate de vânt,
la intrare,
pendulau în ritm
de muzică rock
cheile.

 

Sus, pe un perete,
soarele zilei de ieri,
în mână cu o chitară,
dădea glas
din corzile sale de bass
celei de mâine.

 

Sub el,
umbre de melomani
imortalizându-i lumina
în ipostaze efemere.

 

Alături,
un casetofon electronika
și din el
o voce răgușită
îmbărbătându-ne

 

și atunci unul din noi
se ridica în picioare
și făcea un pas înainte,
încercând să rămână la înălțime.

 

de Bot Eugen

 

 

Publicitate

Dus-întors

 

Era o vreme
când mă simțeam
ca acasă
numai pe drumuri,
nu conta
în ce direcție
mă purtau
gândul ori pașii;

 

știam dinainte
ce mă așteaptă
la un capăt
ori celălalt
al unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi răsărea
umbra ori soarele:

 

urări de bun venit
spuse în șoaptă
sau cu glas tare:
„Uită-te, vine rusul…”
       sau
„Hei, ce mai face
românașul nostru?!”

 

Gerul iernilor
de pe șes
mi-a întărit oasele;
răceala adusă de vânt
dinspre munții Apuseni
mi-a făcut inima
să bată mai tare;
n-am fost însă rus
niciodată,
nici „românaș”, din păcate,
n-am reușit să devin;

 

(din când în când, totuși,
sufletul
simțea nevoia
peste margini să-și tragă
pielea strâmtă a unui străin)

 

între mine și dânșii
vor rămâne
să tacă-ndelung
jumătățile de adevăruri;
urmează
fiecare din noi
singur
să și le lumineze
c-un strigăt

 

spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri,
pământul tuturor și-al nimănui …

 

A fost mai demult o vreme
când mă simțeam ca acasă
numai pe drumuri;
aproape că nu mai conta
cât de departe am ajuns
sau
în ce direcție
continuau să mă
rostogolească
roțile de cauciuc ori
cele de fier,
pentru că,
oricum, în ăst timp,
capul meu
rostogolit se lăsa
pe rotile de gânduri
în direcția
diametral-opusă,
de câteva ori mai repede;

 

știam dinainte
ce urma
să mi se-ntâmple
la o extremă
ori celălaltă
a unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi apunea
umbra ori soarele:

 

mă așteptau
plecate capete cu
urări de bun venit
spuse în șoaptă
ori cu glas tare:
„Uită-te, vine rusu`…”,
„Ce mai face
românașul nostru?!”

 

de Bot Eugen

 

 

 

Monologul lui tata pe skype

 

Eu mâine-poimâine
voi pune mâinile pe piept
și voi muri
cu inima împăcată,
iar tu nu vei avea liniște
nici în mormânt,
te vor săpa cârtițele
de prieteni și sub pământ.
Viața-i o luptă
ce trebuie dusă zi de zi
pân-la capăt de noapte,
pân-la ultima picătură
de singurătate,
fă mâinile roată, băiete,
și ține pieptul hărbujel,
mergi înainte,
fără să-ți rostogolești
ochii prin lături,
nu te uita-n gura lumii,
privește-n tine mai bine,
să vezi
despre ce tace sângele tău
în pustiu;
lasă poezia
și caută-ți pe cineva
alături de care
s-alcătuiești
din două umbre-mpreunate
trupul unui drum
nicodată de alții
în picioare călcat;
lasă fumatul,dragul tatei,
și găsește-ți pe cineva,
c-ai să faci rac la plămâni
ori piatră la inimă
și-ai să te prăpădești de tânăr;
singurătatea e-o boală,
mai rea decât cancerul,
e cancerul inimii
și așa va rămâne
pururi și-n vecii vecilor amin.

 

de Bot Eugen

 

 

Ion Aldea Teodorovici – Imensitate

 

Charles Bukowski – Dinți albi perfecți

 

până la urmă mi-am cumpărat
şi eu un televizor color
şi noaptea trecută am dat peste
filmul ăsta:

 

în Paris e un individ care
n-are nici un ban
dar poartă un costum de fiţe
şi-un nod perfect la cravată
nu e nici îngrijorat nici beat
în schimb
tipul stă toată ziua într-o cafenea
şi toate femeile frumoase sânt
îndrăgostite de el şi
cumva reuşeşte să-şi plătească
la timp chiria şi
tot urcă şi coboară nişte scări şi
cămăşile strălucesc pe el şi
le spune fetelor
că ele nu ştiu să scrie poezie
că el ştie dar
nu simte
deocamdată
nevoia
pentru că el acum caută
de fapt Adevărul.
tunsoarea lui e şi ea perfectă
nu e niciodată mahmur
n-are nici un tic
nu i se zbate nici o pleoapă
iar dinţii
veşnic albi perfecţi.

 

ştiam ce urmează:
tipul avea să rămână cu poezia
femeia şi
Adevărul.
aşa că am închis televizorul
gândindu-mă, aşa-ţi trebuie,
în pizda mă-tii, cretinule,
le meriţi pe toate
trei.

 

* dragostea e un câine venit din iad; Editura Polirom 2007;

* traducere, prefaţă şi note de Dan Sociu

 

 

 

 

Paloarea vorbitoare-a hârtiei

Amiaza lui 23 aprilie – ultima variantă

 

 

Sictirită de minutele orei de vârf
cu biciul solar al amiezii,
ea trece pe corso grăbită
cu mintea aiurea
şi speranţele înghesuite

 

în buzunarul interior de la piept
al hainei sale negre din piele;
se-aruncă-nainte nebuna,
din mers îşi pune căştile în urechi,
impasibil ascultă vocile lumii
şi strigătul teraselor goale: La muncă!,
în timp ce scrutează
cu tăişul privirilor treze
inima de hameleon a metropolei,
reclamele ei luminoase
care pulsează
în ritmul paşilor săi
pe panourile cu afişaj electronic.

 

Intră apoi într-o braserie,
solicită o ceaşcă de cafea tare
(cu o concentraţie vădit crescută
de amar, negru şi aromă braziliană)
şi o licoare de culoarea soarelui
pe care să scrie că ar conţine
o cantitate suficientă de ingrediente
necesare pentru o viziune optimistă şi anume:
zahăr,  acid citric,  arome naturale CO2,
substanţe uscate-9gr.,  74 Kcal/200gr.,
termen de valabilitate- 20 de zile însorite;
temperatura de păstrare- între 0 şi 5 grade Celsius;

 

Îi plăteşte chelnerului contravaloarea
acestui amestec energizant(8 lei-putere),
iese afară la braț cu inima-mi (care
își ține strâns la piept sângele între palme)
şi face slalom printre stâlpii de cafenea,
îndreptându-se
către aripa stângă-a terasei;
se-aşează la una din mesele ei
roşii de plastic,
îşi dă ochii peste cap şi capul pe spate,
îşi pune ochelarii negri pe privirea sa
şi-aşa întunecată,
îşi smulge pe urmă flegmatic
soarele din febra agoniei
şi îşi aprinde o ţigară
de la mănunchiul lui de raze fumegânde;
îl face sul într-un târziu
şi-l introduce
în recipientul de sticlă
al ochiului său din umbră,
savurându-l îndelung după aceea
ca pe-o băutură exotică
răcoritoare.

 

Mai dă-o dracului de cafeluţă!
îi strig eu deodată,
în timp ce scrutez
cu tăişul privirilor piezişe
inima de hameleon a metropolei –

 

nu ne-au mai rămas decât
11 bonuri de masă
pentru un cartuş de ţigări
şi câteva cărţi cu poeme!

 

Abia după această ispravă,
astenia mea de primăvară,
vom putea spune şi noi
(cu o mână pe inimă
şi cu cealaltă mângâind
paloarea vorbitoare-a hârtiei)
că ziua a trecut de partea noastră
şi cu folos pentru umanitate.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Geo Dumitrescu – Problema spinoasă a nopților

 

 

“Foaie verde şi-o sipică
A dracului noapte mică.”
(Cântec popular)

 

Mai daţi-o-ncolo de lună! zicea unul,
o s-ajungem şi la ea în curând,
o să ne plimbăm şi pe ea în pantofi cu şenile…
– Are dreptate! zicea al doilea,
mai lăsaţi-le naibii de lună şi stele! …

Să mai umblăm niţel şi pe pământ,
că şi la noi, zilele trecute,
pământul a devenit rotund…
– Să vedem ce facem cu nopţile! …
a mai strigat unul.
Şi aşa apăru deodată pe ordinea de zi,
ca un lucru urgent, ce nu mai poate suferi amânare,
problema spinoasă a nopţilor…
(Căci era acolo o adunare a poeţilor,
o şedinţă de lucru, cam aşa ceva –
sau poate mă nimerisem din întâmplare
în fluxul obişnuit – un fel de ultrasunete –
prin care comunică îndeobşte poeţii între ei.)
Fapt e că discuţia izbucnise
ca o furtună de primăvară şi, deodată,
prin valuri torenţiale şi descărcări electrice,
m-am pomenit însumi strigând:

– Cer cuvântul! – ziceam – daţi-mi voie,
am studiat problema, vă pot prezenta un raport
cam lung, dar, în schimb, foarte amănunţit…
– Dă-i drumul! săriră glasuri, iar un tânăr
căruia îi scăpăra părul la ceafă(pe unde
în chip vădit pierdea mult fosfor),
rosti solemn, acoperind vuietul adunării:
– Are cuvântul cetăţeanul de la marginea oraşului!

Se făcu linişte.
– Fraţilor! – strigai, sugrumat de emoţie –
trebuie să găsim o soluţie – aşa nu mai merge!
Nopţile sînt prea mici, tot mai mici –
înguste vâlcele între munţii înalţi ai zilelor,
între munţii înalţi, puternici,
plini de grele păduri, ai zilelor.
Trebuie să fie o cale, la naiba! –
nopţile sînt prea mici, prea puţine,
nu ne mai ajung –
scurte fulgere de beznă între două coloane albe,
între două coloane albe, înalte, fără sfârşit.
Trebuie să fie o ieşire – nu mai e chip!
Văzduhul fermentează,
ochii sînt plini, urechile, inima –
ziua lasă pe noi o rouă bogată, fecundă,
lumini şi vorbe, amintiri, grele dâre adânci.
Oamenii lasă în adâncul nostru
urme de foc, valuri, lacrima frunţii,
zâmbete şi mâini în mişcare, mâini,
sute de mii de mâini ce flutură pe strunele zilei…

Iată amurgul. Încet, nervii zilei se liniştesc,
unul câte unul, se sting ca nişte filamente,
devenind roşii, mov, cenuşii, negri…
Ca o femeie în putere, ştergându-şi mâinile,
lepădând şorţul, ziua
se lasă somnului, uşor, ostenit-zâmbitoare,
mirosind a lapte… Tu îţi mâi spre casă
bătrânul car solid, trosnind de povară,
bătrânul car al zilei, încărcat cu vârf,
îl mâi spre casă plin de roade, grăbit să-l descarci –
o, peste măsură de grăbit, însetat
să-l descarci, să-l cântăreşti, să-l numeri,
să-l treci în condică…
Ah, dar vă spun, la dracu!, noaptea
ne-a rămas mică, strâmtă, caraghioasă,
ca o căciulă din copilărie!
Nici n-apuci să-ţi descarci carul pe jumătate –
şi cântă cocoşii şi nu ştiu cine naiba azvârle
un afurisit de dovleac aprins deasupra casei,
sculând lumea din somn…
În zadar te zbaţi, furnică, târând poveri
de-o sută de ori cât tine, să le tragi de-a buşilea
pe gura îngustă a bordeiului – bordeiul nopţii
nu le mai încape… Şi-atunci, oh, ce ciudă,
ce deznădejde te-apucă atunci,
ce mânie crâncenă, soră cu moartea,
şi strigăte grele de neputinţă
se zbat bolborosind în coşul pieptului:
– Unde, unde sînt nopţile? Ce se-ntâmplă?
Poate sînt pe undeva stocuri supranormative?
Poate le-adună unii avar şi le-ngroapă
în grădini, la rădăcina pomilor, crezând
că le vor putea lua cu ei în mormânt,
ca să le trăiască pe îndelete dincolo, ca şi cum
n-ar fi acolo destule nopţi, prea destule…
Poate e pe undeva o scăpare din vedere,
o greşeală de planificare, de vreme ce am ajuns
să producem mii şi mii de tractoare pe an
şi, mai mare ruşinea!, abia 365 de nopţi! …
Trebuie să fie o soluţie, aşa nu mai merge!
Ne trebuie nopţi ca lumea, întregi,
duble, dacă se poate, da, duble,
câte două nopţi pentru fiecare zi,
ca să putem măsura şi socoti
toată avuţia şi toată puterea fiecărei zile,
ca să putem prelucra polenul îmbelşugat –
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…

Ştiu, cineva o să-ntrebe, fireşte:
o, iubiţi agricultori ai nopţii, dar ziua ce faceţi?
Cum aşa, ziua? Ziua? – Dumnezeule mare! –
cum să pierzi vremea, ziua, cu capul în palme
în faţa hârtiei – ziua! – calculând
cântecul probabil de mâine?!…
Cine-ţi mai dă înapoi
ce-a scăpat ochiul, urechea, bătaia inimii?
Cine-ţi restituie tremurul risipit al zilei,
cine-ţi întoarce culorile ce fug
pe obrazul oţelului fierbinte, clipa
când aluatul devine pâine, când sămânţa devine holdă,
cine, o cine-ţi mai dă înapoi
glasurile, paşii, sângele alergând, încordarea:
ţuica tare a fiecărei zile?…
Şi-apoi, nu vă supăraţi, versul, fraţilor,
e o floare de noapte…
Îl semeni în zori, îl stropeşti
cu toate apele zilei, dar el
înfloreşte târziu, după miezul nopţii,
în bătaia lunii.
El creşte noaptea – noaptea e-a lui,
noaptea ard mai puternic, mai luminos,
şi cuptoarele oţelarilor şi condeiele.
Noaptea ard condeiele, ascultând
vârtejul înstelat al turbinelor din munţi,
şoapta câmpurilor întinse,
grumazul liniştit al pompelor de sondă,
ce se leagănă tăcut, egal, cufundând ciocul adânc
în călimările lor nevăzute, de sub pământ…
Da, noaptea ard mai puternic condeiele
lăsând dâre aprinse, luminoase,
pe coala neagră a nopţii.
Dar nopţile ne-au rămas mici
ca un cupeu de altădată, cu perdeluţe de dantelă,
un cupeu decolorat, strâmt, în care
nu mai e loc să desfăşuri, întreagă,
harta zilei, harta sufletului…
Avem nevoie de nopţi adânci, încăpătoare,
duble, dacă se poate, de nopţi mari, frumoase,
ca mintea românului de pe urmă.
Trebuie să se ia măsuri, aşa nu mai merge!
E timpul să trecem la fapte,
să-naintăm o petiţie(“avem onoarea de a vă ruga
să binevoiţi a dispune…”), să mergem în delegaţie
la Ministerul Nopţilor, la Ambasada Lunii,
să cerem nopţi mai mari, nopţi înalte, nopţi-turn,
să cerem drepturi egale pentru zile şi nopţi,
pentru lucrătorii de noapte, să cerem
o mai justă repartizare a nopţilor
pe cap de locuitor… Să se ia măsuri drastice
împotriva celor ce irosesc materialul nopţii
(au fost văzuţi indivizi, ce susţineau
că sînt călugări – şi poate că erau chiar călugări –
croind cu nemiloase foarfeci cucernice,
din postavul scump al nopţii,
sutane, tot felul de sutane
şi de stindarde ale întunericului!). Mai sînt unii
care le speculează la Talcioc, le vând la negru –
nopţi din pachete, nopţi false, imitaţii,
simple petice de beznă,
pe care, dacă le duci la ureche,
auzi împuşcături şi gemete, de departe,
din toate colţurile lumii…
Alţii prăpădesc materialul nopţii tăind din el
mânecuţe de satin(cu care-mbracă de altfel
şi nesuferitele ciori), şi-aşa le vine mai uşor
să moţăie prin birouri,
tolăniţi pe registre şi dosare pline de oameni vii…

Ajunge! Aşa nu mai merge! Să se ia măsuri!
Să se confişte nopţile de la cei ce dorm ziua
zugrăvind-o în culoarea întunecată a nepăsării
şi zicând că e noapte,
de la cei ce-şi plimbă aghioase melancolii
prin birouri şi ateliere, pe lângă unelte,
dormind în post, în ghereta de gardă a zilei,
de la cei ce trăiesc dormind, într-un somn perpetuu,
de la cei ce cufundă nopţile-n spirt,
scoţându-le albe, străvezii, împleticite,
de la cei ce se tem de noapte, fugind
de oglinda liniştită a somnului,
de la cei ce fug de somn ca de moarte,
de frica viselor,
de frica necruţătoarei sincerităţi a viselor,
(căci visele scot uneori ridicând deasupra,
precum apele din adânc,
azvârlind la ţărmul conştiinţei,
cadavre de gânduri, îngropate pe furiş, dosite,
la a căror vedere pălesc de groază acei
ce se ştiu vinovaţi…) Dar noi,
noi nu ne temem de vise, nu ne temem de nopţi,
noi visăm cu condeiul în mână,
cu ochii larg deschişi,
ridicând făţiş din adâncul călimării
trupul rumen, însufleţit al zilei,
seva puternică, vie,
ce leagă una de alta clipele spre viitor,
ca o arteră de sânge esenţială.
Dar daţi-ne nopţi, pentru Dumnezeu, nopţi
mai multe, mai mari – trebuie să fie o soluţie,
daţi-ne nopţi mai multe, înalte, de tip nou,
să ne putem sui
până la umărul înalt, luminos, al zilei,
să putem preamări, cum se cuvine,
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…

********************************

O, zadarnic ne rugăm, ştiu prea bine,
zadarnic ne batem ca apa de maluri…
Voi, dragii mei arcaşi ai peniţei,
voi, viteji dorobanţi de gardă ai nopţii,
să vă spun drept: nopţile nu vor creşte de la sine,
să vă spun între noi: după câte-am aflat,
altele-n plus nu vom primi, e-aproape sigur.
Rămâne să ne gospodărim cum om putea,
să ne gândim bine: trebuie să fie o cale.
Să facem economii, să-nlăturăm risipa
(poate vom fi nevoiţi să suprimăm şi cota
rezervată pentru redingotele pinguinilor),
să vorbim cu minerii, să ne rugăm de ei frăţeşte
– doar şi ei umblă cu stele prin întuneric –
poate ne scot pentru noi un filon întreg,
un filon mai mare, mai negru,
să ne-ajungă mai multă vreme… Şi-apoi,
Unde sînt inovaţiile noastre, tehnica nouă,
metodele îndrăzneţe, înaintate?
Dar vastele noastre resurse interne, resurse uitate?:
nopţile pierdute în somnul adânc al veacurilor,
în drumul nesfârşit al istoriei,
nopţile ucise în lungii ani de robie,
în lungii ani pierduţi, ai războaielor,
sfintele nopţi de veghe
la căpătâiul răniţilor, bolnavilor, pruncilor,
sfintele nopţi de sânge şi speranţă,
nopţile zăbrelite ale puşcăriilor,
toate nopţile netrăite, strivite, interzise,
ale omenirii, nopţile cu dinţii încleştaţi,
frânte pe roată, împuşcate…
Toate ne aparţin, pe bună dreptate –
să le-adunăm cu grijă, migălos,
să le topim cu furnalele călimărilor
şi să-ngrăşăm cu amintirea lor fecundă
pământul nopţilor noastre de azi…

Aşa trebuie să facem, sporind,
în fel şi chip, puterea ogoarelor noastre,
dar mai cu seamă, ar trebui poate să lucrăm
cu cerneală fierbinte…
Asta v-o spun, nu de la mine – de fapt, e o taină.
Am furat-o trăgând cu ochiul
la oamenii care fac pâine, care fac oţel…
Vă spun pe cinstea mea,
era vorba de flacără, de dogoare –
de-asta se umfla pâinea, rumenindu-se,
de-asta fierbea scânteind oţelul…
Aşadar, vezi bine, aici e secretul:
să lucrăm cu cerneală fierbinte,
să stropim pomul nopţii cu cerneală fierbinte –
ca să crească-n el, mari, pline,
orele,
să se umfle-n el, grele, rotunde,
ca nişte portocale negre, zemoase,
cu miezul albastru, înstelat cu seminţe de aur…

Să lucrăm cu cerneală fierbinte!

* Aventuri lirice; Cele mai frumoase poezii; Editura Albatros; Bucureşti; 1978
* Prefaţă de Eugen Simion

Ovidiu Genaru – Dialog cu Anton Pavlovici într-o frizerie

 

 

Ce mai faci ce mai faci
Ce să fac ce să fac

Văd că nu mai porţi pălărie
Văd şi eu că nu mai port pălărie

Apropo mai scrii mai scrii
Din ce în ce mai rar din ce în ce mai zilnic

Altădată beai şi cântai prin bodegi
Da altădată beam şi cântam prin bodegi

Nu mai porţi nici butoni la cămaşă
Nu mai port nici butoni la cămaşă

Tot glumeţ ai rămas tot umoristic
Da tot glumeţ tot umoristic

Mai mănânci mai mănânci
Mai mănânc mai mănânc

Ai mai fost la Paris ai mai fost la Viena
La Paris nu în schimb n-am mai fost la Viena

Te simţi obosit te simţi obosit
Mă simt obosit mă simt obosit

Vegetarian vegetarian
Omnivor omnivor

Ai slăbit eşti palid ai insomnii
Am slăbit sunt palid am insomnii

Ai fost la medic ai fost la medic
Am fost şi la doctor am fost şi la medic

Şi ce ţi-a spus şi ce ţi-a spus
Că şi el e bolnav că şi el e bolnav

Victor Felea – Eu vin de demult

 

 

Vocea ta se stinge sub paloarea zidurilor înalte
Şi va rămâne doar o poveste
Pe care nimeni n-o va mai şti
Şi iată amurgul desenează umbre
Şi o trompetă plânge
Cu o nostalgie supremă
După ceva ireversibil pierdut
Mâinile tale mă caută oarbe
Şi maşinile trec estompând amintirile
Eu încotro mă îndrept
Casa mea e departe sau poate nici nu există
Eu vin de demult şi nu mă aşteaptă nimeni
Vin fără să fi fost anunţat
Şi uşile voastre stau închise
Asemenea unor aripi înnegrite
Pe care le-a învins furtuna
Şi merg încet pe lângă marile clădiri
Şi parcă merg printre morminte.

* Reminiscenţe naive; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 1977.

Geo Dumitrescu – Daruri

 

Înecat de iubire, prea plin, întinzând mâinile
după fluturii șovăitori ai bucuriei,
neîncetat mă gândeam la un dar nemaipomenit,
la un dar uriaș, fără egal, mai de preț chiar
decât inima mea, în care zornăie acum alandala,
ca două pietricele sprintene, proaspete, nestatornice,
cele două silabe ale numelui tău, oră de aur.

Să-ți fac un dar măreț, mă gândeam,
cum nu s-a mai văzut. Cere-mi,
aș fi vrut să-ți spun, cere-mi
ce e mai scump, mai rar,
ce e unic și fără asemănare, cere-mi orice –
toate ți se cuvin, și încă n-ar fi
decât prea puțin, din cale-afară de puțin.

Ai putea să-mi ceri viața, firește.
Nu mi-o cere –
dăruită de mult, treaptă e sub tălpile
celor ce urcă. Dar cere-mi
mâna dreaptă, cu care semăn și culeg
și cu care-ți mângâi părul
și-ntristatul, preafrumosul obraz,
și care, mișcată mult în umbletul vieții,
rămâne adesea îndreptată în sus.

Cere-mi stânga, cu care-ți deschid ușa,
când nu te țin cuprinsă de mijloc,
cere-mi stânga, cu care-mi port steagul albastru,
și pe-amândoi fluturând vă voi sui
deasupra lumii. Ori primește
aceste flăcări negre ale ochilor mei,
adumbriți de neînțelese mâhniri,
și care oricum nu mai sînt de folos nimănui
de când chipul tău
a rămas pe veci înecat în apele lor …

O, e puțin, știu, e atât de puțin,
ție ți se cuvine tot – răvășit
de chemări, cu fruntea plină de ceață,
pentru tine întind mâinile lacom
după toate comorile lumii …

Ah, sărac sînt, puțină mi-a fost partea,
averi n-am strâns, nepriceput și fără prevedere –
n-am strâns decât bucurii întoarse din drum,
nevăzute miresme amare,
ca florile stranii, nevăzute, ale nucului.

Sărac sînt, ca arborele din pădure –
doar umbră dau și veștede frunze
și-un braț de lemne albe, uscate …

Dar ia acest lemn, e drept și e trainic,
și fă catarg corăbiei tale viteze.
Ia umbra mea, întinsă, sub lună,
și fă-ți pânze și flamuri …

O, sărac sînt, puțină mi-e partea:
îți dăruiesc un fir de protoplasmă,
îți dăruiesc un fir de veșnicie.
Primește-l, păstrează-l
în mările tale lăuntrice, calde,
și născocind, ivește din el
o seminție nouă de oameni albaștri, curați,
cu câte două inimi.

Oricum ar fi, îngropată
în lacrima mea de rășină
te voi păstra cristalin prin milenii.

* din volumul Nevoia de cercuri(1966);Cele mai frumoase poezii;  Editura Albatros; București; 1978.

Dinu Flămând – Poem

 

Faleze

 

 

iar din zdrenţele visului aduse la ţărm
de furia mării în timpul somnului
puţine mai rămân până la trezire
să-l îmbrăcăm pe cel înecat

 

bănuit rămâne zbuciumul altei mări
pusă în noi ca Infinitul şi Dumnezeu
(cele două preaplinuri neconţinute
ce se revarsă dând peste margini)

 

şi continuă să ne infecteze scandalul morţii
sub pielea pe care devreme în zorii zilei
ne-o scărpinăm în reverberaţia somnolentei lumini
de mâncărimile  aceleiaşi disperări

 

însă Descartes spune că nu e grav
căci gândirea nu-şi pricepe propria înţelegere

 

nici infinitul nici pielea nu le atingi cu gândul
iar înecatul iese la mal şi chiar ne surâde

 

* Umbre şi faleze; Editura Brumar; Timişoara; 2010