Iar latră câinii
gândului în mine
Ş-icoane triste
storc lacrimi de nisip…
Cum s-ar dori tăcerea
vărsată în revoltă:
să fulgere privirea,
să cadă piatră slova,
mânia zbuciumată,
crescută-n umilinţă,
să-şi scuture privirea
pe feţe speriate,
vopsite cu ruşine,
mascate cu dreptate…
Deşert de mine şi de dânşii,
a doua zi pustiu să trec,
fără să-mi pese că învinşii
cu ură şi cu teamă mă petrec.
Moscova, februarie 1983
*din volumul „Celălalt obraz”;
* Editura Princeps, Chișinău,2007 ;
În poziţie lotus, el stă-nchis în trupul său de piatră.
Tu de pe-o stâncă îi arunci priviri de tristă cleopatră.
Seara vă piaptănă tăcerile cu mâna sa mulatră.
Te uiţi la el supărată, vrei să-l vezi pe dânsu-ncercând…
şi-n priviri îţi sclipeşte, ca un pumnal, umbra unui gând.
Fără de vârstă, tras la faţă,
yoghinul condamnat pe viaţă
să-i numere paşii anonimi singurătăţii sale fără chip,
tot aşa cum un clepsidru-şi numără boabele fine de nisip.
Tu nu mai locuieşti de mult în celula lui de sânge
şi în ochii tăi apatici un pustiu de gheaţă ninge.
Inima lui nimeni astăzi uită dulci nimicuri să-ţi povestească
în dialectul anemiei tale, într-o limbă păsărească…
Roiuri, roiuri de clipe solare pe faţa ta palidă se petrec,
peste ovalul chipului tău care apune sub luminosul cerc
de purpură plutind pe deasupra Ţării Soarelui Răsare.
Sucombă-n faţa ta gheişele, mortal de frumoasă paloare!
Însă, acest yoghin cu trup de piatră, fără vârstă, fără chip,
îi numără deşertului său zilnic furtunile de nisip;
în meditaţii fără scop, el se vede dintr-o parte,
o umbră-albită de nesomn şi-un corp frunzărit de moarte,
şi-un ochi îngust, privind subţire,
căutând nimbul să-i admire
inimii ce uită să-i vorbească
prin stihia sângelui orbească.
Şi eu contemplu cum te poartă pe recele său val
înstrăinarea-ntoarsă către limanul lui natal,
şi tu îl strigi de pe faleză,
o, draga mea, în japoneză…
de Bot Eugen
cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:
Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…
* * *
Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…
De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…
Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,
în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…
când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:
Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…
până dincolo de marele zid ucrainean.
de Bot Eugen
Penumbre celeste de ploaie treceau
peste parada cetăţenilor de-onoare-ai lumii…
şi febre fără patrii ca nourii treceau
prin înserări cu-arome grele de cenuşă…
Convoiul anilor străbate desculţ
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare.
Asemenea unei cete pribege de sinistraţi,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.
Decapitând la tine în suflet rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
chipul unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti o ploaie de urări de bine
la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!
Scârbit de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi decât de glasul tău
murmurând în pustiu,
murmurând în neştire:
Tăcerea ta, o, Doamne
este extrem de grăitoare…
Ah, chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.
O, muribundule, cu porniri pătimaşe,
cimitir ambulant de regrete,
în grădina ta acuma înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbre ce nechează.
Singurătatea poetului locuită
de amurguri şi aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind stiletul lirei
cu mâna-nsângerată.
de Bot Eugen
boteugen74
BotEugen's Blog 