Dus-întors

 

Era o vreme
când mă simțeam
ca acasă
numai pe drumuri,
nu conta
în ce direcție
mă purtau
gândul ori pașii;

 

știam dinainte
ce mă așteaptă
la un capăt
ori celălalt
al unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi răsărea
umbra ori soarele:

 

urări de bun venit
spuse în șoaptă
sau cu glas tare:
„Uită-te, vine rusul…”
       sau
„Hei, ce mai face
românașul nostru?!”

 

Gerul iernilor
de pe șes
mi-a întărit oasele;
răceala adusă de vânt
dinspre munții Apuseni
mi-a făcut inima
să bată mai tare;
n-am fost însă rus
niciodată,
nici „românaș”, din păcate,
n-am reușit să devin;

 

(din când în când, totuși,
sufletul
simțea nevoia
peste margini să-și tragă
pielea strâmtă a unui străin)

 

între mine și dânșii
vor rămâne
să tacă-ndelung
jumătățile de adevăruri;
urmează
fiecare din noi
singur
să și le lumineze
c-un strigăt

 

spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri,
pământul tuturor și-al nimănui …

 

A fost mai demult o vreme
când mă simțeam ca acasă
numai pe drumuri;
aproape că nu mai conta
cât de departe am ajuns
sau
în ce direcție
continuau să mă
rostogolească
roțile de cauciuc ori
cele de fier,
pentru că,
oricum, în ăst timp,
capul meu
rostogolit se lăsa
pe rotile de gânduri
în direcția
diametral-opusă,
de câteva ori mai repede;

 

știam dinainte
ce urma
să mi se-ntâmple
la o extremă
ori celălaltă
a unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi apunea
umbra ori soarele:

 

mă așteptau
plecate capete cu
urări de bun venit
spuse în șoaptă
ori cu glas tare:
„Uită-te, vine rusu`…”,
„Ce mai face
românașul nostru?!”

 

de Bot Eugen

 

 

 

Publicitate

Un ochi îngust, privind subțire

 

Stat(ist)ică orientală – ultima variantă

 

 

 

În poziţie lotus, el stă-nchis în trupul său de piatră.
Tu de pe-o stâncă îi arunci priviri de tristă cleopatră.

Seara vă piaptănă tăcerile cu mâna sa mulatră.

Te uiţi la el supărată, vrei să-l vezi pe dânsu-ncercând…
şi-n priviri îţi sclipeşte, ca un pumnal, umbra unui gând.

Fără de vârstă, tras la faţă,
yoghinul condamnat pe viaţă

să-i numere paşii anonimi singurătăţii sale fără chip,
tot aşa cum un clepsidru-şi numără boabele fine de nisip.

Tu nu mai locuieşti de mult în celula lui de sânge
şi în ochii tăi apatici un pustiu de gheaţă ninge.

Inima lui nimeni astăzi uită dulci nimicuri să-ţi povestească
în dialectul anemiei tale, într-o limbă păsărească…

Roiuri, roiuri de clipe solare pe faţa ta palidă se petrec,
peste ovalul chipului tău care apune sub luminosul cerc

de purpură plutind pe deasupra Ţării Soarelui Răsare.
Sucombă-n faţa ta gheişele, mortal de frumoasă paloare!

Însă, acest yoghin cu trup de piatră, fără vârstă, fără chip,
îi numără deşertului său zilnic furtunile de nisip;

în meditaţii fără scop, el se vede dintr-o parte,
o umbră-albită de nesomn şi-un corp frunzărit de moarte,

şi-un ochi îngust, privind subţire,
căutând nimbul să-i admire

inimii ce uită să-i vorbească
prin stihia sângelui orbească.

Şi eu contemplu cum te poartă pe recele său val
înstrăinarea-ntoarsă către limanul lui natal,

şi tu îl strigi de pe faleză,
o, draga mea, în japoneză…

de Bot Eugen

 

 

Nevăzutule ochi, atoatevăzător,

 

– Va trebui odată şi odată să te adânceşti în uitare,-
uitat şi uitând, – pururi deschis –
de-anonime victorii/celebre înfrângeri,
şi pentru gândul meu care
va apune cu frunzele visătoare
în rugina asfinţitului rece,
trebui-va în tăcere să sângeri.

Nu, nevăzutule ochi, atotvăzător,
orbirile tale deja nu mă mai dor,

şi se îngălbeneşte irisul meu verde,
trecând pe sub stejarul ce umbra şi-o pierde,
şi se goleşte de oameni, şi se pietrifică,
stingându-se-n lumina-nserării magnifică.

– Însă, risipa aceasta de prețioase cuvinte,
îmi şopteşte ochiul,
zău, că nu-mbogăţeşte pe nimeni.
Se-mbracă-n vorbe de spirit
cei săraci cu duhul şi-asfinte
gândul tău din urmă
în noaptea orbilor ipochimeni.

de Bot Eugen

Navigând pe plumbul fluid al nourilor de ploaie,

 

inima se-nchide în triunghiul unor aripi migratoare,

 

cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…

 

* * *

Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…

 

De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…

 

Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,

 

în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…

 

când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…

 

până dincolo de marele zid ucrainean.

 

de Bot Eugen

 

 

 

Virgil Mihaiu – Crepuscul

 

 

apuneam
în gura
și sexul
tău

apuneam
pe câmpia solară
a spatelui tău

nu-ți trădam cifrul

cred că încercam să mă sinucid
în tine

dar tu te făceai
fecioară
să mă renaști

* Lusoromână punte de vânt; Editura Brumar; Timișoara; 2010.

 

 

 

Autumnal

 

Steauă Scorpioană

Vântul îmi spulberă pletele negre şi impermeabilul suflând,
impermeabilul meu fâlfâie precum o flamură neagră în vânt.
Sunt doar în trecere pe pământ.
Cineva mă-nmormântează-n ceruri, pe când
sângele-mi bate-n artere frenetic din aripile verbului „sunt”.

 

Muritorule, născut în toamnă, sub zodia agoniei,
leac îţi cauţi în strigarea smulsă din gâtlejurile celor morţi,
în mierea extrasă din cuvinte, -n gustul amar al tăriei,
în aspirinele băute cu ceaiul negru, în albele nopţi…

 

Scorpionul celest mă împunge cu mii de raze din umbră,
îmi aleargă otrava luminii prin neuroni şi prin vene.
Corăbiile cărnii după sirene cu ochi căprui umblă,
bântuită de-un roi de albine nocturne, tâmpla mea geme.

 

Vuiesc astăzi pustietăţi mişcătoare sub ploaia de stele,
se ruinează în mine cele şapte minuni ale lumii…
Carul-Mare-şi plimbă visătorii ре-abrupte căi şi rebele,
se duce naibii şi Ursa Mică, – şi iese nebuna din piele…
Plină este sfera Lunii de sine, pieptănându-i perciunii
insomniacului palid care îi locuieşte pe unii.

 

Vântul îmi spulberă mantia de himere suflând,
mă cravaşează cu patimă, mă pălmuieşte.
Un domn cu vocea ruginită mă ucide în gând,
bătându-mă pe umăr cu palma părinteşte,
pe la spate-mi persiflează umbra mişelul, rânjind…

 

Coboară treptele-n adâncul subteranei săracii
şi tac mâlc sfincşii cetăţii, cu vorbe plebea-i hrăneşte…
Pe vârfurile tăcerii flanează zeii,despicând
zdrenţele de nouri luminoase,
îşi oţeleşte sabia spiritul şi străluceşte…

 

Pe când se bate cu îndoielile cugetul, care, vai, sângerează crunt,
inima-şi scrie pe albul foii durerea cu fluidele verbului „sunt”.
Ca un corb rănit, cel dus pe gânduri şchiopătând,
din aripi negre-mi flutură
peste o trecătoare care apune în orizonturi de purpură.

 

de Bot Eugen