Încotro(II)

 

Flori intermediare; Asfaltații;

 

 

Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de-ntoarcere către casă,

ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruiește scutul de țurțuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne șterge la ochi
și ne îndeamnă
să privim numai și numai înainte.

 

Legați de mâini și de picioare,
stăm nemișcați, spate în spate,
și ascultăm cum suflarea lui
ne buzunărește venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal

 

roșu cu-albastre irizații.

 

Respirația lui tot mai amplă
și moartea noastră
din ce în ce mai pitică și mai calică

 

purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe niște epoleți,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniți undeva,
între cer și pământ,
pe o cruce de carne înghețată.

 

Ostatici ai uraganului,
la răscruce de drumuri,
stăm nemișcați, spate în spate,
și nălucim cu ochii deschiși
povești de adormit copiii durerii,
istorioare cu fericite sfârșituri,
în timp ce vântul ne răsfoiește anii
ca pe un roman
cu finalul înghețat în așteptare.

 

Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai și numai înainte.

 

Ce mai contează că ne uităm, în același timp,
în două direcții diametral-opuse
și că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul și cu totul altceva?!

 

Importantă e așteptarea. Ea este totul.
Așteptăm cu răbdare momentul prielnic
pentru-nmugurirea și creșterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.

 

Degerați din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit,

 

nu mai găsim drumul de-ntoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă cu fața către străini.

 

de  Bot Eugen

 

 

 

Publicitate

Încotro

 

 

Flori intermediare; Asfaltații;

 

 

Vârful inimii,
aidoma unui ac defect de busolă
care indică numai direcția vest-est,
e deviat mereu înspre dreapta
pe electrocardiogramă și către nord,
acolo unde termometrul
nu coboară nicicând
sub treizeci și opt de grade Celsius.

* * *

Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de întoarcere către casă,

 

ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruiește scutul de țurțuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne șterge la ochi
și ne îndeamnă
să privim numai și numai înainte.

 

Legați de mâini și de picioare,
stăm nemișcați, spate în spate,
și ascultăm cum suflarea lui
ne buzunărește venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal

 

roșu cu-albastre irizații.

 

Respirația lui tot mai amplă
și moartea noastră
din ce în ce mai pitică și mai calică

 

purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe niște epoleți,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniți undeva,
între cer și pământ,
pe o cruce de carne înghețată.

 

Stăm nemișcați, spate în spate,
și nălucim cu ochii închiși
povești de adormit copiii durerii,
istorii cu sfârșituri fericite,
în timp ce vântul ne răsfoiește anii
ca pe un roman cu finalul înghețat în așteptare.
Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm(odată sau pe rând)
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai și numai înainte.

 

Ce mai contează că ne uităm, în același timp,
în două direcții diametral-opuse
și că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul și cu totul altceva?!

 

Importantă e așteptarea. Ea este totul.
Așteptăm cu răbdare momentul prielnic pentru
înmugurirea și creșterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.

 

Ostatici ai uraganului,
la răscruce de vânturi,
degerați din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit/părăsit,

 

nu mai găsim nici drumul de întoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă cu fața către străini.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Navigând pe plumbul fluid al nourilor de ploaie,

 

inima se-nchide în triunghiul unor aripi migratoare,

 

cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…

 

* * *

Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…

 

De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…

 

Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,

 

în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…

 

când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…

 

până dincolo de marele zid ucrainean.

 

de Bot Eugen