La antipodul unei astfel de percepţii pozitive, cofraterne, se situează marii lideri de conştiinţă ai Franţei anilor 60, Jean-Paul Sartre şi
Albert Camus. Succintele şi fugarele referiri cioraniene la aceştea sunt depreciative, indiscutabil negative. Cu Sartre se dovedeşte
de o virulenţă incredibilă, portretul pe care i-l creionează în „Ispita de a exista” nu reprezintă numai semnul unei ascuţite forţe de pătrundere
psihologică, indiciul unei radicale disponibilităţi critice, ci şi marca unui resentiment aproape ontologic: ” Intelectualul” obosit sintetizează anomaliile
şi viciile unei lumi în derivă. El nu acţionează: îndură … Îl fascinează doar forţa ce-l striveşte. A vrea să fii liber înseamnă a vrea să fii
tu însuţi; ci el a obosit să fie el, să cutreiere printre incertitudini, să rătăcească printre adevăruri … Aşa că se aruncă, umil, în orice
mitologie ce-i garantează protecţia şi tihna jugului … Acest avorton se transformă, în numele unei utopii de două parale, în gropar al
intelectului … Subprodus al propriului eu, el merge – demolator ramolit – să se smerească în faţa altarelor sau a ceea ce le ţine loc.
În templu sau la miting, locul lui e acolo unde se cântă în cor, unde i se acoperă vocea, unde nu şi-o aude nici el … Filosofia lui
a eşuat în refren, orgoliul i-a apus în osanale!” În iunie 1980, când, la moartea filosofului, i s-au cântat acestuia ditirambi deşănţaţi
în întreaga presă franceză, indiferent de culoarea politică a jurnaliştilor, Cioran devenise furibund, a vizitat mormântul sartrian, plin de flori proapsete,
şi a ezitat mult dacă să lase sau nu un bilet în care să scrie: ” Mulţumesc – din partea Kremlinului” (consemnare a Sandei Stolojan).
pe Sartre îl studiase bine în perioada din timpul războiului, când frecventa Cafe de Flore. Îl ascultase ore întregi cum perora în faţa
unor gură-cască pe care eternul doctorand român îi considera semianalfabeţi în plan filosofic. Avea totuşi tăria să recunoască faptul
că autorul „Greţei” era un „încântător, fermecător”, care „iubea femeile” şi care „cunoştea pe toată lumea”. Nu era însă nimic de comparat
cu Albert Camus. Aceeaşi Sanda Stolojan, în „Nori peste balcoane” notează o remarcă a lui Cioran: ” Camus era un tip bine – nu era un
mare scriitor, dar nu era nul… A fost eclipsat de Sartre, gunoiul ăsta … „. De unde, aşadar, respingerea radicală profesată în legătură
cu personalitatea şi opera sartriană? Vanitate rănită de cineva care îl frustra prin imensu-i acces la notorietate? Dar Cioran a respins
permanent mondenitatea şi gloriola! Să nu uităm însă că şi moralistul avea slăbiciuni omeneşti, iar ca autor nu putea eluda cu totul
fie şi o minimă recunoaştere publică, în ciuda (sau poate tocmai datorită) premiilor pe care le-a refuzat. Narcisismul cioranian se va fi
manifestat ca reacţie la notorietatea mult supradimensionată a acestui „histrion major” care a fost Sartre, desigur, un personaj cultural
peste care nu se poate trece, dar o jalnică figură morală, deloc compatibilă cu statutul de director de conştiinţă de care îi plăcea atât
de mult să se prevaleze, fie şi indirect.
Pe Albert Camus l-a privit cu mai multă simpatie şi, dacă nu ar fi fost momentul contactului iniţial, categoric negativ, este probabil că
Cioran s-ar fi raportat cu mai multă condescendenţă la figura laureatului Premiului Nobel pentru literatură. În dialogul televizat cu
filosoful Gabriel Liiceanu, Cioran povesteşte că l-a cunoscut pe autorul „Ciumei” curând după război, atunci când el postula, în
calitate de proaspăt „scriitor de limbă franceză”, publicarea „Tratatului de descompunere”. Camus era pe vremea aceea redactor
la Gallimard, el citind manuscrisul lucrării cioraniene pentru a aviza sau nu editarea. Se pare că Albert Camus a apreciat textul, dar
nu a considerat oportună publicarea sa imediată: „Maintenant il faut que vous entriez dans la circulation des idees!”. Reacţia lui
Cioran merită consemnată, căci este semnificativă în context: ” A! zic, FUTU-ŢI MAMA MĂ-TII! EL SĂ-MI DEA MIE LECŢII, „vous comprenez”,
CU CULTURA LUI DE ÎNVĂŢĂTOR! CITISE CÂŢIVA SCRIITORI, N-AVEA NICI TRACE DE CUTURE PHILOSOPHIQUE ŞI-MI SPUNE: „Maintenant … ” CA UNUI
ELEV. AM PLECAT. A FOST FOARTE UMILITOR PENTRU MINE SĂ-MI SPUNĂ SĂ INTRU ÎN CIRCULAŢIA IDEILOR, CA ŞI CUM AŞ FI FOST UN DEBUTANT DE PROVINCIE.
DAR ŞTIŢI, AŞA, CU UN AER SUPERIOR: „maintenant…”. „EU CARE, ORICUM, CITISEM CÂŢIVA MARI FILOSOFI, SĂ PRIMESC LECŢII DE LA UN TIP CU
CULTURĂ DE INSTITUTOR… ” . Înaintea acelei întâlniri ratate, de fapt, Cioran îl admira oarecum pe Camus, considerându-l, dacă nu un mare
scriitor, măcar un autor cinstit.
Nu-i dificil de întrevăzut în arţagul cu care reacţionează moralistul la suficienţa cu care îl cataloghează Camus o marcă a nelepădării
de „românitatea” sa adâncă, un indiciu al conservării relevanţei culturale a acestui gen de apartenenţă. Iată încă un semn că la acea dată
– şi e vorba de perioada interbelică – sistemul universitar din România monarhică era suficient de competitiv pentru a forma gânditori
de anvergură, oricând comparabili cu cei care, occidentali fiind, absolveau înaltele şcoli apusene. Un Cioran sau un Eliade puteau
oricând intra în competiţie la modul obiectiv cu un Camus sau cu un Dumezil; ba, în cazul moralistului, superioritatea sa, cuantificabilă
în erudiţie şi exerciţiu speculativ metodic era vădită faţă de disponibilităţile pe care le putea pune în operă jurnalistul cu preocupări
filosofice format intelectualmente la Alger. Cioran este ironic, chiar cinic, dar, la limită, are dreptate: Camus, cel puţin în planul formaţiei
metafizice este un simplu diletant în compraţie cu resursele paideice pe care el, Cioran, le deţine, conform unei structurări universitare
extrem de riguroase. La fel, revolta cioraniană în faţa aroganţei practicate de un personaj îndeobşte onest şi modest indică fără tăgadă
faptul că moralistul era mândru de trecutul său de autor român şi că nu avea a se ruşina cu opera scrisă şi gândită în româneşte,
considerând-o poate superioară acelui prim op redactat în franceză, revizuit finalmente de patru ori înaintea publicării.
În raport cu cei doi lideri de opinie intelectuală ai Franţei postbelice, Emil Cioran manifestă, aşadar, o superioritate clădită pe argumente
destul de temeinice. Aceştia, fiecare în felul său, Sartre în plan moral-politic, iar Camus în sfera excelenţei literar-estetice, sunt personaje
destul de „firave”, dacă nu cumva chiar „relative” sau „controversate”. El, Cioran, în ciuda discreţiei cu care a ales să se manifeste
se ştie superior, mai cinstit cu sine şi mai talentat decât Sartre şi Camus; e aici, în această atitudine, semnul unei evaluări de sine în
care naturala subiectivitate se împleteşte echilibrat cu o percepţie obiectivă şi lucidă a realităţii social-culturale în care a ales să trăiască.
Cei doi nu-i sunt „fraţi”, cu toate că statura intelectuală şi morală l-ar fi îndreptăţit poate pe Cioran să-şi revendice o asemenea fratrie.
Omul din Răşinari se singularizează orgolios faţă cu orice posibilă „cumetrie” spirituală franceză fiind clar că îi repugnă orice asemănare
cu atleţii notorietăţii ori cu faimoşii colecţionari de premii. „Fraţii” săi autentici au rămas într-o Românie părăsită de apuseni în calea
haosului asiatic sau, dimpotrivă, s-au refugiat în mari metropole occidentale, pritocind la propria lor supravieţuire şi, de ce nu, chiar
la opera personală. Dacă Emil Cioran nu intervine public în dezbaterea cu privire la cei doi „olimpieni” ai mondenităţii este pentru că
el nu se bucură nici de prestigiul auctorial, nici de mediatizarea potrivită şi nici de trecutul politic adecvat astfel încât să poată participa
la o necesară demitizare şi demistificare: prima, în cazul scriitorului Albert Camus, cealaltă, în situaţia „rezistentului antinazist” Jean-Paul Sartre.
Propriul lui trecut ideologic este unul delicat, cel puţin controversat şi sigur blamabil dacă ar fi ajuns să fie dezvăluit ca urmare a
intrării sale în arena publică din Franţa postbelică.
boteugen74
BotEugen's Blog 