Singurătate

Visătorul sugrumat în somn

 

Cruce de carne mă pune
pe oasele tale și
bate-mă până la sânge,

 

să nu mai am după tragere
de inimă să-i car pumni
în stânga și-n dreapta
prietenului meu invizibil
cu douăsprezece fețe.

 

Mă dialoghează-nveninat cu lumea
de hoți și de târfe, apoi
mă-ncuie-n tăcere,ca într-o cușcă
și m-abandonează
între firele ei nevăzute,

 

îi voi asculta indiferent
limba despicată
cum îmi brodează din vorbe
o umbră străină de mine,

 

prinsă-n rețeaua electrică
a acestui oraș,
cum o insectă-n pânzele unui
păianjen cu cruce.

 

de Bot Eugen

 

 

Publicitate

Dus-întors

 

Era o vreme
când mă simțeam
ca acasă
numai pe drumuri,
nu conta
în ce direcție
mă purtau
gândul ori pașii;

 

știam dinainte
ce mă așteaptă
la un capăt
ori celălalt
al unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi răsărea
umbra ori soarele:

 

urări de bun venit
spuse în șoaptă
sau cu glas tare:
„Uită-te, vine rusul…”
       sau
„Hei, ce mai face
românașul nostru?!”

 

Gerul iernilor
de pe șes
mi-a întărit oasele;
răceala adusă de vânt
dinspre munții Apuseni
mi-a făcut inima
să bată mai tare;
n-am fost însă rus
niciodată,
nici „românaș”, din păcate,
n-am reușit să devin;

 

(din când în când, totuși,
sufletul
simțea nevoia
peste margini să-și tragă
pielea strâmtă a unui străin)

 

între mine și dânșii
vor rămâne
să tacă-ndelung
jumătățile de adevăruri;
urmează
fiecare din noi
singur
să și le lumineze
c-un strigăt

 

spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri,
pământul tuturor și-al nimănui …

 

A fost mai demult o vreme
când mă simțeam ca acasă
numai pe drumuri;
aproape că nu mai conta
cât de departe am ajuns
sau
în ce direcție
continuau să mă
rostogolească
roțile de cauciuc ori
cele de fier,
pentru că,
oricum, în ăst timp,
capul meu
rostogolit se lăsa
pe rotile de gânduri
în direcția
diametral-opusă,
de câteva ori mai repede;

 

știam dinainte
ce urma
să mi se-ntâmple
la o extremă
ori celălaltă
a unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi apunea
umbra ori soarele:

 

mă așteptau
plecate capete cu
urări de bun venit
spuse în șoaptă
ori cu glas tare:
„Uită-te, vine rusu`…”,
„Ce mai face
românașul nostru?!”

 

de Bot Eugen

 

 

 

Despre un gigolo clandestin

 

Cu dedicație pentru A.P.

 

 

Depravatul de ieri
suferă azi de blenoragie orală.

asudă rău sub limbă săracul
de când cu moartea subită a sexului,
vorbeşte mult şi mă plictiseşte,
narează banale poveşti
despre beţiile şi partidele de amor
de care chipurile avusese el parte
pe vremea strălucitei sale cariere
de prestidigitator
al armelor reci şi de foc,
vocabula pixul şi multă,
foarte multă muniţie de la nenoroc.

 

 

însuşisem abecedarul seducţiei-
bătea câmpii inima lui-
cu mult înainte de-a învăţa să imit
urletul unui lup către Lună
pe o alee pustie.

 

 

dând din limbă uneori,
alteori-din coadă,
ştiam agil să mă strecor
pe sub pielea victimei simpatice,
de inimă cu vorbele-o muşcam,
ca să-i ling pe urmă sarea de pe rană,
făceam sex cu ea în cinstea zeiţei libertăţii.

 

 

după terminarea orelor de română,
seară de seară, cu frica în sân,
muza mea se grăbea să ajungă acasă
să prepare o ciorbă de burtă sau o friptură,
să nu crape cumva parazitul de foame,

 

 

pe când eu muşcam de gât cu sete
sticla de-alcool Dracula,
cum muşcă alţii din franzelă
din mers, în grabă, pe stomacul gol…

 

 

plumbul tristeţilor zadarnic
încercam într-un poem de aur
să-l preschimb, căci din nou,
din nou se revolta în mine
urletul trist al pierderii de timp

 

 

şi mă lăsam atunci pe buze sărutat
de berea blondă ca de o femeie,
în capul oaselor apoi mă ridicam
şi îmi scoteam dulăul la plimbare
să latre la căţele…

 

 

uneori când mă scârbeau peste măsură
prea multele trădări, intrigi şi farse,
trăgeam aerul adânc în piept
şi îmi scuipam flegmatic lira-nsângerată
în „imaculaţii” sori ai lumii,
tuşind spasmodic ca un canceros în plină agonie.

 

 

din când în când totuşi
mă simţeam capabil să desfid
marea de idoli
de pe aisbergurile imperfecţiunii.

 

 

erau nopţi albe în care ningea
cu-ntunecate astre
peste azurul venelor mele,

 

 

eram un gigolo clandestin,
o umbră-nflăcărată
care păşea marţial
peste trotuarele gri ale zilelor sale.

 

 

 

+ + +

 

 

au trecut ani.
şancrul dur se ramolise.
alte constelaţii de bube
înfloresc astăzi
pe cerul negru al gurii,
supurează banale istorii,
pe urmă
se cicatrizează şi se usucă.

 

 

 

cotcodăcind în ritm de manea,
înserarea-şi adună de pe străzi puişorii-
umbre seduse
de mângâierile aripii sale materne.
se văd deja roind
în jurul bordelului
câteva zeci de şubrede suflete
cu inima crudă şi tunse chilug.

 

se-apropie unul din ele de sifiliticul tată
şi despică istoricul bolii în patru
pe buza murdară de sânge-nchegat:
Povestea ta e răsuflată…

 

de Bot Eugen

 

Răstignit pe un scaun, la masa de scris,

de viu mă îngrop în noaptea cuvintelor.

 

 

Privit de la-nălţimea etajului şapte,
cartierul ce mă găzduieşte
sub aripa lui de beton,
aduce uneori în ochiul meu săgetat
de razele aurorei
cu umbra gravidă a unei păsări de pradă,
umbră grăbită să mă avorteze
din picajul său lent în poemul teluric,
în tăcerile lui care agonizează
sub braţul însângerat al visătorului treaz.
Răstignit pe un scaun, la masa de scris,
stau în mormanul de semne înfipt,
ca o palidă cruce din piele şi oase,
stau faţă-n faţă cu celălalt,
şoptindu-i cu-o voce gravă
parcă dintr-un alt vis:
Te urăsc din suflet cu inima care,
iubindu-te, a tot risipit
lumină şi sânge
pe umbra ta-naltă
de doi metri şi ceva,
noapte de noapte,
timp de şapte ani de zile la rând.

de Bot Eugen

 

 

 

Pereți-stetoscoape

vocea-cuțit; pe măsură ce îl gândesc, altcineva îl recită …

varianta 2

 

Casă suspendată în aer
cu ziduri care foșnesc noaptea asemeni
unor aripi împietrite în zbor vertical …

 

Echidistant față de pietre și față de păsări,
cu scaun la cap,
în capul oaselor pe un scaun,

 

închid ochii și derulez
cu-ncetinitorul imagini alb-negru
din filmul developat
în obscuritatea albelor nopți.

 

Pe măsură ce imaginile se succed,
începe să cadă tencuiala
de pe un perete fragil
în fragilitatea unui alt fel de perete.

 

Devin conștient de existența lui
și el – tot mai plin de sine, tot mai greu –
se rostogolește-ncet ca o bilă metalică
dinspre o tâmplă către cealaltă,

 

în timp ce chipul meu se oglindește,
trecând prin fața ferestrei,
tot mai palid, mai depărtat;
dincolo de reflexia lui,
de la stânga la dreapta –
spitalul, biserica, cimitirul …

 

Pe măsură ce îl retrăiesc în tăcere,
ca pe un regret nemărturisit,
(că nu am avut tăria să îl sugrum din fașă),
undeva în apropiere, dincolo de ziduri,
o voce străină dă glas poemului meu pe care
eu nu-l voi mai scrie niciodată.

 

de Bot Eugen

 

 

 

Pereți-stetoscoape

 

vocea-cuțit din inima nopții

 

 

Casă suspendată în aer
cu ziduri care foșnesc
seară de seară din aripi
împietrite în zbor vertical …

 

echidistant față de pietre
și față de păsări,
cu scaun la cap,
în capul oaselor pe un scaun,

 

 

îmi închid ochii și derulez
cu-ncetinitorul imagini alb-negru
din filmul developat
în obscuritatea albelor nopți.

 

pe măsură ce imaginile se succed,
începe să cadă tencuiala
de pe un perete fragil
în fragilitatea unui altfel de perete.

 

devin conștient de existența lui
și el de a sa –
tot mai plin de sine, tot mai greu –
se rostogolește ca o bilă metalică
dinspre o tâmplă către cealaltă,

 

în timp ce chipul meu se oglindește,
trecând prin fața ferestrei,
tot mai palid, mai depărtat…
dincolo de reflexia lui,
de la stânga la dreapta –
spitalul, biserica, cimitirul …

 

pe măsură ce îl retrăiesc în tăcere,
ca pe un regret nemărturisit,
(că n-am avut tăria să îl sugrum din fașă),
undeva în apropiere, dincolo de ziduri,
o voce străină dă glas poemului meu pe care
eu nu-l voi mai scrie niciodată.

 

de Bot Eugen