Umbre căzute din lună

eu și cu tavi(III)

 

Eram prea obosiți
și nu mai reușeam
să le ținem sub control,
iar ele simțeau asta
și profitau de astenia
noastră din plin:
se zbenguiau călări
pe biciclete,
cât e noaptea de lungă,
între scaunul de pe
tavan și masa de scris.
Alteori, în plină amiază,
când erau nevoite activ
să participe
la pauzele de țigară,
coborau, amețite de fum,
și se încolăceau încet
ca niște pitoni
în jurul tâmplelor noastre,
neavând de gând să se lase
de capul meu și al lui tavi
până nu storceau din ele
ultimele picături
de rațiune.
Și-atunci, eram gata
să ne smulgem din piepturi
stiletele
și să le decapităm
una câte una
pe toate,
înnobilând după aceea
paloarea
foilor de hârtie
cu-albastrul acestor
umbre căzute din lună.
Lucrurile reveneau
apoi la normal,
dar asta numai
până în ziua în care
le creșteau la loc
alte capete. Aidoma unor
ipochimeni contaminați
de filozofie, ca de un
virus necunoscut,
am stat și ne-am gândit
întrun cap și
am ajuns la concluzia
că nu are rost
să le tot lichidăm,
că neliniștea lor e
de fapt una
exterioară nouă,
aflate cum sunt
mai mereu
în căutarea
ungherului potrivit din odaie
prin care să își croiască,
până dincolo de ziduri,
drumul de-ntoarcere
către astrul nocturn.

de Bot Eugen

 

 

Publicitate

Zeta – femeie-copil de bani gata,

 

așteaptă hackerii să le dai plata.
Intrând pe ușa din spate,
au ajuns la fața locului
și câinii de la securitate.
Toate cărările șobolane
duc către umbra ta
care-și târâie
de la o zi la alta
nopțile negre
sub soare.
Adevărul e că se fură,
se fură lemne
în întreaga Românie
pentru poemele ciordite
de pe net
și publicate pe hârtie.
Va veni însă o vreme
când,
mâna care scrie,
versuri va cresta
pe brațul tău de lemn,
făcând astfel
să țâșnească la lumină
un volum de poezie
cu miros de sânge,
nu de hârtie.

de Bot Eugen

Cazual

Frici animalice; Fiara

Nu privi înapoi, îmi spuneam
în timp ce-mi luam rămas bun
de la ai mei.
M-așterneam la drum după aceea
înspre celălalt capăt de noapte,
străbăteam orașul pustiu,
el își croia cale prin deșertul din mine,
fiecare din noi fiind însoțit de
rătăciții și-ntârziații săi de elită.
Din când în când,
ne cercetam  reciproc
fața nevăzută până-ajungeam
să ne repetăm
unul celuilalt până la saturație:
Nu privi înapoi,
vine o vreme când
nu mai avem ochi să ne vedem,
nici urechi să ne-ascultăm,
vine o vreme, prietene, când
nu mai avem
nimic să ne spunem.
În ăst timp troleibuzul vuia,
tăcerea își ascuțea colții în mine
și o femeie cu bube-mi surâdea
de sub masca de farduri,
cu mâna întinsă implorându-mă
să-i plătesc,
în numele umanității,
prețul unui bilet pentru
călătoria mea sprâncenată.

 

* * *

 

Coboram treptele unui pasaj,
urcam după o scară din subteran către ceruri,
treceam de mână cu amintirea
pe sub luminițele lui Moș Crăciun;
mă lăsam pe sub ele purtat de propria umbră-n spinare,
tot așa cum odinioară un copil printre vise purtat se lăsa
de propriul său tată pe umeri;
mă uitam înainte și vedeam cum sclipesc
printre fulgii de nea, în întuneric,
ochii unui demon – cât lumea de vechi.
M-apropiam de răscruce, atunci când l-am zărit.
Se zbătea pe trotuar într-o baltă de sânge.
Nu era decât un pui de cățea. Pe cealaltă parte
se agita, nerăbdătoare să traverseze strada, o haită.
Între mine și ea zburau mașini încolo și-ncoace, vuiau
ape tulburi, în timp ce tăcerea – un lup bătrân –
își ascuțea în pieptul meu ghearele, gata de bătaie.

 

Ajuns în dreptul gării, o cotisem la dreapta,
în spatele meu semaforul se făcuse verde,
haita o rupse la goană,
pregătită să rupă din țânc,
pregătită să rupă din propriul său trup;
eu treceam netulburat cu geanta pe umăr
printre țipete de carne sfâșiată,
printre ecouri de sărbătoare,
pe sub luminițele lui Moș Crăciun,
pe sub felinare;
umbra se-apropia cu pași repezi de mine,
gata să mă ajungă din urmă, să mă depășească
și să mă doboare
cu ușurința vântoasei care smulge
frunzele din crengi, crengile din arbori,
arborii din rădăcini, rădăcinile din pământ,
pământul de sub picioare…
Nu privi înapoi, îmi spuneam, s-o vezi pe moarte
cum te înghite cu ochii, pleoape cu dinți
scrâșnesc de foame și frig
în inima acestei nopți de ianuarie…
de Bot Eugen

 

 

Îndemn cu masaj cardiac extern

Dimineața devreme timpul
o face cu mine
când pe mortul ațipit în ciment,
când pe deșteptul
gata să-mi spargă timpanele:
Trezește-te, hei,
culcatule pe-o ureche,
n-auzi cum îți sforăie
deșteptătorul
cu tâmpla lipită de piept?!
Doarme strâns
în brațele tale,
visează
cum gândurile-ți pun
inima la zid
și o forțează
să-și bată pulsu-n pereții
altor colivii pentru păsări
în treacăt atinse
de aripa somnului ca de o boală:
Treziți-vă, hei, întârziaților!

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

 

 

 

Neo(II)

 

Cuvinte alb-negre(V)

cu reflexii și reflecții

 

Îi plăcea să se audă meditând
cu glas tare
asupra problemelor existențiale,
mie – doar să-i ascult vocea
cum trepidează între
bolta metalică
și pantofii mei negri din piele
cu scârț;
ardea intens printre cuvinte,
vorbea despre toate și
despre nimc.
Într-un târziu, mă întrebase:
-Nu vrei să…?
-Păi, nu ,
i-am răspuns,
chiar nu e momentul
s-o cauți cu lumânarea
prin camerele pieptului meu
pe umbra aceea
de spațiu nelocuit
de oamenii-camere de luat vederi;
nici cu lanterna măcar
ori cu bricheta aprinsă
nu vei reuși s-o găsești –
nu vezi c-afară
se face dimineață,
iar înăuntru – salon
de sforăit
pe mai multe octave,
în timp ce
intrarea în capitală
se-apropie de noi, asemeni
războiului psihologic
(dintre mine și ceilalți)
și-autocarul
pe jumătate gol,
roșu pe jumătate
stă gata să intre-n pământ
de rușine
după câteva frâne,
tot ascultându-te cum
vorbești despre toate
și despre nimic,
cu gândul la ce va spune
igrec ori ics
despre reflecțiile tale idioate ;
în acest timp
zeta se va holba la noi
cu niște ochi
bine-nșurubați în monitor
și se va distra rău de tot
pe seama reflexiilor noastre
palide de nesomn.

de Bot Eugen

 

 

 

 

Takashi Arima – Arta de a ucide

 

N-ar fi putut să treacă prin altă parte, nu Decât pe sub nasul MEU? Acest
plictis ce fuge ca o zebră. Simţurile mele aflate la pândă ţintesc. Butelia de bere ce zăcea pe
covor A fost culeasă rapid.
îmi înarmez braţul Şi zvârr! către nesimţitul intrus

 

Să nu credeţi că-mi închipui c-aş fi războinicul
Din vremea Războaielor civile
Ce doboară c-o piatră păsările din zbor.
Oboseala de după o zi de muncă
O adorm cu unul sau două pahare de bere
Ce mă fac să cad într-o stare de dulce euforie.
Să trăieşti ca un celibatar în fiecare zi nu e deloc uşor, Să-ţi umpli vremea după ce dejunul e gata,
Timpul e lung şi te apasă greu.

 

Despre cele sfinte, s-avem iertare.
Şi-apoi n-am nici un chef să-mi împart viaţa cu una din acele
animale de casă
Şi mai mult, să fiu generos şi să iert Când se îndoapă cu micile mele economii.
încep să lansez din nou aceeaşi butelie.

 

Celălalt, perfidul
Tocmai dispare într-un colţ mai întunecat
Al camerei ignorând ce e menajul
Când nu ştiu al câtelea tir
Şi-atinge ţinta, lovitura a fost norocoasă
Şi adversarul e terminat, dat peste cap.
S-a zbătut, a dat din picoare
Dar acum e imobilizat.

 

E terminat
Mizerabil sfârşit
Pe care-l constat pe viu, apropiindu-mă.
Cu adevărat
A meritat-o, pare a spune
Zâmbetul crud ce-mi răsare pe buze
Şi murmur încet, cântărindu-mi silabele:
-E bine pentru tine.

 

* Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997;

*Prefață, traducere și note de Ion Cristofor;

 

 

 

Unui mare poetastru

 

Te scremi, deci exiști

 

 

te scremi și scrii rahaturi
despre o moarte-nchipuită;
după ce vei crăpa,
stai liniștit,
nu se va screme nimeni
ca să scrie
despre scremutul tău
de tot rahatul.