Zeta – femeie-copil de bani gata,

 

așteaptă hackerii să le dai plata.
Intrând pe ușa din spate,
au ajuns la fața locului
și câinii de la securitate.
Toate cărările șobolane
duc către umbra ta
care-și târâie
de la o zi la alta
nopțile negre
sub soare.
Adevărul e că se fură,
se fură lemne
în întreaga Românie
pentru poemele ciordite
de pe net
și publicate pe hârtie.
Va veni însă o vreme
când,
mâna care scrie,
versuri va cresta
pe brațul tău de lemn,
făcând astfel
să țâșnească la lumină
un volum de poezie
cu miros de sânge,
nu de hârtie.

de Bot Eugen

Publicitate

Cântec de drum, zdrăngănit la o chitară dezacordată

 

Cuvinte alb-negre(II)

 

 

Șoferul era trăgător de elită:

 

trăgea nervos
cu pumnii în volan,
trăgea cu mâinile
de timp,ca de o gumă mestecată
și strâns ținută între dinți;
trăgea profund să moară,
trăgând dintr-o țigară,
în piept trăgea pe orișicine,
trăgea mereu pe dreapta,
înjurături trăgând prin
întredeschisul geam din stânga
(tăceam chitic, voiam s-ajungem
nevătămați acasă);
trăgea de nervii noștri,
trăgea de ei
ca de niște corzi metalice,
gata să plesnească,
de mânecă pe urmă ne trăgea,
sub ritmul muzicii lui pește
să dansăm
(și noi dansam
fără a scoate-o vorbă);
de limbă ne trăgea,
motiv să aibă
după aia
peste gură să ne tragă
fermoarul sacilor de adormit
cu ochii deschiși…

 

am ajuns într-un târziu acasă;
beții am tras cu-ai noștri,
apoi fețe peste capete
ne-am tras
și ne-am dus în ospeție
la  Ion șoferul,
bătaie zdravănă să-i tragem,
pe viitor să știe…

 

de Bot Eugen

 

 

 

Takashi Arima – Din lac în puț

 

De câtăva vreme
Nimic din ce duc la gură
Nu-mi prieşte.
Sake-ul* autohton, tovarăş singurătăţii mele mă leagănă
într-o dulce beţie Dar mahmureala ce urmează Nu-i fără-ndoială cadou pentru ficatul meu.
Iar orezul gătit de mine însumi în cambuza ce-mi ţine loc de bucătărie Nimic nu spune c-ar fi
prăjit cum se cuvine.
Păzeşte-te.
Chiar şi-atunci când deschid un borcan de shiokara** sau de
tsukudani***,
Am impresia că-s o pasăre ciugulind pe păşune Iar mandarinele din lyo pârguite în vântul
venind dinspre
mare,
Deşi au bun gust în gură, E sigur că nu-mi vor scădea nivelul zahărului.
Mesele pe care le iau în altă parte
Au avantajul că-mi oferă prilejul de a sta pe un scaun,
Dar prezenţa gândacilor şi-a şoarecilor
Nu-i deloc igienică.
Bento-urile**** distribuite în pachet la amiază
Sunt foarte bine gătite.

 

Dar, mă jur, au condimente şi coloranţi sintetici din belşug.
Chiar şi omleta, la naiba,
Face să-mi urce colesterolul.
Ţigările, mi-am impus să nu mă mai ating de ele,
Dar vitaminele pe care le iau după fiecare masă
Dacă sunt cu-adevărat eficace
S-ar putea să aibă şi efecte secundare.
Cât despre cafea… Nu-i prieşte stomacului.

 

Trecut de cincizeci de ani
Trăieşti singur, transferat într-un asemenea loc Ca să-ţi câştigi pâinea. Cu fiecare zi, toate
astea te macină. Răul înanintează cu paşi mari, o ştii. Serile triste, când nu ai pe nimeni cu cine
să schimbi o vorbă, Te-mping să intri prin baruri unde te-mbeţi Si când te-ntorci în celula ce-ţi
serveşte de locuinţă Te simţi asemenea deţinutului care aude că e condamnat la închisoare
pe viaţă.
îmi închipui cu oroare
Că astfel îmi voi petrece restul vieţii,

 

Şi mă întorc
cu pumnii strânşi, fără o vorbă
până ce intru în criză, când strigătul îmi scapă …

 

 

* Sake – Băutură tradiţională japoneză obţinută prin fermentarea orezului(berea de orez).

** Shiokara – ouă, maţe de peşte cu sare.

*** Tsukudani – Aliment în conservă, fiert în sos de soia.

**** Bento – Mâncare tradiţională japoneză, din orez, cu diferite condimente.

 

+ Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997.

+ Traducere, prefaţă şi note de Ion Cristofor.

 

 

 

 

Monologul lui tata pe skype

 

Eu mâine-poimâine
voi pune mâinile pe piept
și voi muri
cu inima împăcată,
iar tu nu vei avea liniște
nici în mormânt,
te vor săpa cârtițele
de prieteni și sub pământ.
Viața-i o luptă
ce trebuie dusă zi de zi
pân-la capăt de noapte,
pân-la ultima picătură
de singurătate,
fă mâinile roată, băiete,
și ține pieptul hărbujel,
mergi înainte,
fără să-ți rostogolești
ochii prin lături,
nu te uita-n gura lumii,
privește-n tine mai bine,
să vezi
despre ce tace sângele tău
în pustiu;
lasă poezia
și caută-ți pe cineva
alături de care
s-alcătuiești
din două umbre-mpreunate
trupul unui drum
nicodată de alții
în picioare călcat;
lasă fumatul,dragul tatei,
și găsește-ți pe cineva,
c-ai să faci rac la plămâni
ori piatră la inimă
și-ai să te prăpădești de tânăr;
singurătatea e-o boală,
mai rea decât cancerul,
e cancerul inimii
și așa va rămâne
pururi și-n vecii vecilor amin.

 

de Bot Eugen

 

 

Ion Aldea Teodorovici – Imensitate

 

Vladimir Maiakovski – Manual general pentru lingușitorii începători

 

În orice instituţie
există un lingău.
Trăieşte lingăul
şi nu-i merge rău.
Iar tinerii noştri,
cu ochii la el-
să se-ncăputeze,
ar face la fel.

 

 

Charles Bukowski – O noapte umedă

 

zdreanţa.
zăcea acolo, strălucind.
nu mai puteam face cu ea nimic.
ploua.

s-a ridicat şi-a plecat.
ei, draci, m-am gândit, i-aceeaşi poveste.
mi-am pus ceva de băut, am deschis radioul,
am stins o parte din lumini
şi mi-am aprins o ţigară nemţească,
neagră şi amară.
am auzit un ciocănit
şi-am deschis uşa.
un pitic stătea în ploaie:
ai văzut cumva un porumbel pe veranda ta?
i-am spus că n-am văzut un porumbel pe veranda mea
şi el mi-a spus că dacă văd un porumbel pe veranda
mea
să-l anunţ.
am închis uşa
m-am aşezat şi-o
pisică neagră a făcut un salt
prin fereastră, mi-a sărit în poală
şi-a început să toarcă, era un animal frumos,
am dus-o în bucătărie şi-am mâncat împreună
o felie de şuncă.
am stins toate luminile,
m-am băgat în pat şi pisica s-a băgat lângă mine
şi torcea, mi-am spus, cineva, totuşi, mă place,
pe urmă pisica s-a pişat pe mine,
pe cearşafuri, hei, i-am spus, ce dracu-i cu tine?
am luat-o şi-am aruncat-o afară
în ploaie,
mă gândeam, e ciudat, pisica aia
pişându-se pe mine
şi pişatul ei la fel de rece ca ploaia.
apoi am sunat-o pe ea,
hei, i-am spus, ce dracu-i cu tine,
ai înnebunit sau ce?
am închis, am dat jos cearşafurile
şi m-am întins în pat, ascultând ploaia.
uneori un bărbat nu se descurcă
şi-atunci e cel mai bine să stea întins, nemişcat,
şi să-ncerce să nu se gândească la
nimic.
pisica aia avea o zgardă,
aparţinea cuiva.
cât despre femeie
nu ştiu.
* din volumul “dragostea e un câine venit din iad”;Editura Polirom; București; 2007;
* traducere, prefață și note de Dan Sociu

 

 

 

Trecut de 35,

îți resuscitezi inima cu gândul,

(poem în proză)

până ajungi să-i pipăi pe dinăuntru
umbra pulsatilă
cu degetele prelungi ale minții.
De curând, ai devenit și tu conștient :

 

 

după o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta;
de cum încerci să te apropii de ea,
s-o netezești pe creștet ori să-i dai ceva de mâncare,
începe să mârâie și să-și arate colții.
I-ai cerut atât de multe până acum,
încât astăzi nu mai vrea să primească nimic de la tine.
De lătrat nu te mai latră, c-a obosit demult să o facă,
dar simți că te urăște cu tot sângele de care dispune mârâitul său.
Te urmează fidel ca  o umbră  oriunde te duci,
îți urmărește fiecare gest sau mișcare
pe care-ai avut la un moment dat tupeul să le comiți
sub privirile ei ,
ți-a învățat pe dinafară toate subterfugiile minții.
Nimic nu îi scapă,
nici măcar gândurile pe care încă
nu ai avut curajul sau lașitatea să le gândești.

 

 

Este intrusul care îți intră ziua în casă
pe ușa din spate și
te scoate noaptea din minți
pe fereastra deschisă din față.

 

 

Ori de câte ori grăbești pasul pe trotuar
sau la trecerea de pietoni,
simte nevoia să te trădeze și să te lase în urma sa,
numai pentru ca să ajungă ea prima
în dreptul ultimului stâlp – echidistant
față de tine și față de ceilalți.

 

 

Chiar și în momentul de față,
când înșiri aceste rânduri, o simți
cum îți scapă printre degete nevăzută.

 

 

A încetat demult să mai viseze,
iar între timp,
te-a-mbolnăvit și pe tine cu insomniile ei.

 

 

„Animalul tău gingaș și tandru”
de altădată, acum,
este o fiară în devenire, –

 

 

din ce în ce mai singură și mai sigură de sine.
Ai fi zis că așa a fost dintotdeauna:
imprevizibilă, stranie și de ne-
îndobitocit,
un fel de kamikaze contaminat
pe căi aeriene de oameni
cu virusul rabiei.

 

 

De ani de zile-i schimbi lesa roșie
o dată la două săptămâni,
o duci trimestrial
la veterinarul bipedelor care,
de fiecare dată,
după ce te consultă,
auscultându-i mârâitul,
conchide sec: nu am cum să vă ajut,
este un câine rău,
numai bun de eutanasiat.

 

 

Poftiți antibioticul local și apa oxigenată
pentru îngrijirea rănilor la domiciliu.
Sper ca de acum încolo
să nu vă mai ardă de metafore și glume.

 

 

Vă salut cordial și vă recomand
din tot sufletul:
încercați să țineți pasul,
spre binele dumneavoastră,
cu lumea de afară,
cu stăpânii mai răi decât câinii.

 

 

de Bot Eugen.

Serghei Esenin – poem fără titlu

 

 

Zi, măi, zi! Fi-ţi-ar ghitara a dracului,
Degetele tale joacă pe ea ca dinţii daracului.
Aş vrea să mă înec în acest năduf.
Amicul meu, amicul meu, uf,

 

Nu te mai uita la brăţările ei,
La mătasa rochiei, la cercei,
La această femeie am căutat fericire
Şi am aflat negura, pieire.
Nu ştiam că dragostea e molimă, huidumă,
Nu ştiam că dragostea e ciumă.
A venit spre mine, a privit
Şi m-a înnebunit.
Cântă prietene, să-mi aduc aminte,
De viaţa dusă mai înainte.
Las-o să o sărute cine-o vrea,
E târfă şi e draga mea.
Mai stai! Mai stai! N-o înjur, o chem,
Şi n-o blestem.
Hai, dă-mi ghitara. Vreau pe coarda groasă
Să cânt despre viaţa-mi furtunoasă.
S-a spart cupola verde-a vieţii mele.
Inima mea acum e o desagă
Cu vise mari de aur şi cu stele.
Multe fete am pipăit,
Le-am strâns prin colţuri, le-am ciupit.
Dreptatea pământului s-a răzbunat:
Cu ochii copilăriei am privit mirat
Dulăii ce lingeau mârâitori
Căţelele, sub coadă, de scursori.
De ce să fiu gelos?
De ce să fiu bolnav, sfios?
Viaţa noastră: patul şi cearceaful,
Sărutul pătimaş, prăpădul.
Zi, zi mai tare! Mâinile fatale
Să cânte zilele-mi fatale.
Ştii ce? Mai bine dă-le-n măsa, iată,
Eu n-o să mor, amice, niciodată…

Traducere de Zaharia Stancu

 

 

 

 

Geo Dumitrescu – Problema spinoasă a nopților

 

 

“Foaie verde şi-o sipică
A dracului noapte mică.”
(Cântec popular)

 

Mai daţi-o-ncolo de lună! zicea unul,
o s-ajungem şi la ea în curând,
o să ne plimbăm şi pe ea în pantofi cu şenile…
– Are dreptate! zicea al doilea,
mai lăsaţi-le naibii de lună şi stele! …

Să mai umblăm niţel şi pe pământ,
că şi la noi, zilele trecute,
pământul a devenit rotund…
– Să vedem ce facem cu nopţile! …
a mai strigat unul.
Şi aşa apăru deodată pe ordinea de zi,
ca un lucru urgent, ce nu mai poate suferi amânare,
problema spinoasă a nopţilor…
(Căci era acolo o adunare a poeţilor,
o şedinţă de lucru, cam aşa ceva –
sau poate mă nimerisem din întâmplare
în fluxul obişnuit – un fel de ultrasunete –
prin care comunică îndeobşte poeţii între ei.)
Fapt e că discuţia izbucnise
ca o furtună de primăvară şi, deodată,
prin valuri torenţiale şi descărcări electrice,
m-am pomenit însumi strigând:

– Cer cuvântul! – ziceam – daţi-mi voie,
am studiat problema, vă pot prezenta un raport
cam lung, dar, în schimb, foarte amănunţit…
– Dă-i drumul! săriră glasuri, iar un tânăr
căruia îi scăpăra părul la ceafă(pe unde
în chip vădit pierdea mult fosfor),
rosti solemn, acoperind vuietul adunării:
– Are cuvântul cetăţeanul de la marginea oraşului!

Se făcu linişte.
– Fraţilor! – strigai, sugrumat de emoţie –
trebuie să găsim o soluţie – aşa nu mai merge!
Nopţile sînt prea mici, tot mai mici –
înguste vâlcele între munţii înalţi ai zilelor,
între munţii înalţi, puternici,
plini de grele păduri, ai zilelor.
Trebuie să fie o cale, la naiba! –
nopţile sînt prea mici, prea puţine,
nu ne mai ajung –
scurte fulgere de beznă între două coloane albe,
între două coloane albe, înalte, fără sfârşit.
Trebuie să fie o ieşire – nu mai e chip!
Văzduhul fermentează,
ochii sînt plini, urechile, inima –
ziua lasă pe noi o rouă bogată, fecundă,
lumini şi vorbe, amintiri, grele dâre adânci.
Oamenii lasă în adâncul nostru
urme de foc, valuri, lacrima frunţii,
zâmbete şi mâini în mişcare, mâini,
sute de mii de mâini ce flutură pe strunele zilei…

Iată amurgul. Încet, nervii zilei se liniştesc,
unul câte unul, se sting ca nişte filamente,
devenind roşii, mov, cenuşii, negri…
Ca o femeie în putere, ştergându-şi mâinile,
lepădând şorţul, ziua
se lasă somnului, uşor, ostenit-zâmbitoare,
mirosind a lapte… Tu îţi mâi spre casă
bătrânul car solid, trosnind de povară,
bătrânul car al zilei, încărcat cu vârf,
îl mâi spre casă plin de roade, grăbit să-l descarci –
o, peste măsură de grăbit, însetat
să-l descarci, să-l cântăreşti, să-l numeri,
să-l treci în condică…
Ah, dar vă spun, la dracu!, noaptea
ne-a rămas mică, strâmtă, caraghioasă,
ca o căciulă din copilărie!
Nici n-apuci să-ţi descarci carul pe jumătate –
şi cântă cocoşii şi nu ştiu cine naiba azvârle
un afurisit de dovleac aprins deasupra casei,
sculând lumea din somn…
În zadar te zbaţi, furnică, târând poveri
de-o sută de ori cât tine, să le tragi de-a buşilea
pe gura îngustă a bordeiului – bordeiul nopţii
nu le mai încape… Şi-atunci, oh, ce ciudă,
ce deznădejde te-apucă atunci,
ce mânie crâncenă, soră cu moartea,
şi strigăte grele de neputinţă
se zbat bolborosind în coşul pieptului:
– Unde, unde sînt nopţile? Ce se-ntâmplă?
Poate sînt pe undeva stocuri supranormative?
Poate le-adună unii avar şi le-ngroapă
în grădini, la rădăcina pomilor, crezând
că le vor putea lua cu ei în mormânt,
ca să le trăiască pe îndelete dincolo, ca şi cum
n-ar fi acolo destule nopţi, prea destule…
Poate e pe undeva o scăpare din vedere,
o greşeală de planificare, de vreme ce am ajuns
să producem mii şi mii de tractoare pe an
şi, mai mare ruşinea!, abia 365 de nopţi! …
Trebuie să fie o soluţie, aşa nu mai merge!
Ne trebuie nopţi ca lumea, întregi,
duble, dacă se poate, da, duble,
câte două nopţi pentru fiecare zi,
ca să putem măsura şi socoti
toată avuţia şi toată puterea fiecărei zile,
ca să putem prelucra polenul îmbelşugat –
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…

Ştiu, cineva o să-ntrebe, fireşte:
o, iubiţi agricultori ai nopţii, dar ziua ce faceţi?
Cum aşa, ziua? Ziua? – Dumnezeule mare! –
cum să pierzi vremea, ziua, cu capul în palme
în faţa hârtiei – ziua! – calculând
cântecul probabil de mâine?!…
Cine-ţi mai dă înapoi
ce-a scăpat ochiul, urechea, bătaia inimii?
Cine-ţi restituie tremurul risipit al zilei,
cine-ţi întoarce culorile ce fug
pe obrazul oţelului fierbinte, clipa
când aluatul devine pâine, când sămânţa devine holdă,
cine, o cine-ţi mai dă înapoi
glasurile, paşii, sângele alergând, încordarea:
ţuica tare a fiecărei zile?…
Şi-apoi, nu vă supăraţi, versul, fraţilor,
e o floare de noapte…
Îl semeni în zori, îl stropeşti
cu toate apele zilei, dar el
înfloreşte târziu, după miezul nopţii,
în bătaia lunii.
El creşte noaptea – noaptea e-a lui,
noaptea ard mai puternic, mai luminos,
şi cuptoarele oţelarilor şi condeiele.
Noaptea ard condeiele, ascultând
vârtejul înstelat al turbinelor din munţi,
şoapta câmpurilor întinse,
grumazul liniştit al pompelor de sondă,
ce se leagănă tăcut, egal, cufundând ciocul adânc
în călimările lor nevăzute, de sub pământ…
Da, noaptea ard mai puternic condeiele
lăsând dâre aprinse, luminoase,
pe coala neagră a nopţii.
Dar nopţile ne-au rămas mici
ca un cupeu de altădată, cu perdeluţe de dantelă,
un cupeu decolorat, strâmt, în care
nu mai e loc să desfăşuri, întreagă,
harta zilei, harta sufletului…
Avem nevoie de nopţi adânci, încăpătoare,
duble, dacă se poate, de nopţi mari, frumoase,
ca mintea românului de pe urmă.
Trebuie să se ia măsuri, aşa nu mai merge!
E timpul să trecem la fapte,
să-naintăm o petiţie(“avem onoarea de a vă ruga
să binevoiţi a dispune…”), să mergem în delegaţie
la Ministerul Nopţilor, la Ambasada Lunii,
să cerem nopţi mai mari, nopţi înalte, nopţi-turn,
să cerem drepturi egale pentru zile şi nopţi,
pentru lucrătorii de noapte, să cerem
o mai justă repartizare a nopţilor
pe cap de locuitor… Să se ia măsuri drastice
împotriva celor ce irosesc materialul nopţii
(au fost văzuţi indivizi, ce susţineau
că sînt călugări – şi poate că erau chiar călugări –
croind cu nemiloase foarfeci cucernice,
din postavul scump al nopţii,
sutane, tot felul de sutane
şi de stindarde ale întunericului!). Mai sînt unii
care le speculează la Talcioc, le vând la negru –
nopţi din pachete, nopţi false, imitaţii,
simple petice de beznă,
pe care, dacă le duci la ureche,
auzi împuşcături şi gemete, de departe,
din toate colţurile lumii…
Alţii prăpădesc materialul nopţii tăind din el
mânecuţe de satin(cu care-mbracă de altfel
şi nesuferitele ciori), şi-aşa le vine mai uşor
să moţăie prin birouri,
tolăniţi pe registre şi dosare pline de oameni vii…

Ajunge! Aşa nu mai merge! Să se ia măsuri!
Să se confişte nopţile de la cei ce dorm ziua
zugrăvind-o în culoarea întunecată a nepăsării
şi zicând că e noapte,
de la cei ce-şi plimbă aghioase melancolii
prin birouri şi ateliere, pe lângă unelte,
dormind în post, în ghereta de gardă a zilei,
de la cei ce trăiesc dormind, într-un somn perpetuu,
de la cei ce cufundă nopţile-n spirt,
scoţându-le albe, străvezii, împleticite,
de la cei ce se tem de noapte, fugind
de oglinda liniştită a somnului,
de la cei ce fug de somn ca de moarte,
de frica viselor,
de frica necruţătoarei sincerităţi a viselor,
(căci visele scot uneori ridicând deasupra,
precum apele din adânc,
azvârlind la ţărmul conştiinţei,
cadavre de gânduri, îngropate pe furiş, dosite,
la a căror vedere pălesc de groază acei
ce se ştiu vinovaţi…) Dar noi,
noi nu ne temem de vise, nu ne temem de nopţi,
noi visăm cu condeiul în mână,
cu ochii larg deschişi,
ridicând făţiş din adâncul călimării
trupul rumen, însufleţit al zilei,
seva puternică, vie,
ce leagă una de alta clipele spre viitor,
ca o arteră de sânge esenţială.
Dar daţi-ne nopţi, pentru Dumnezeu, nopţi
mai multe, mai mari – trebuie să fie o soluţie,
daţi-ne nopţi mai multe, înalte, de tip nou,
să ne putem sui
până la umărul înalt, luminos, al zilei,
să putem preamări, cum se cuvine,
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…

********************************

O, zadarnic ne rugăm, ştiu prea bine,
zadarnic ne batem ca apa de maluri…
Voi, dragii mei arcaşi ai peniţei,
voi, viteji dorobanţi de gardă ai nopţii,
să vă spun drept: nopţile nu vor creşte de la sine,
să vă spun între noi: după câte-am aflat,
altele-n plus nu vom primi, e-aproape sigur.
Rămâne să ne gospodărim cum om putea,
să ne gândim bine: trebuie să fie o cale.
Să facem economii, să-nlăturăm risipa
(poate vom fi nevoiţi să suprimăm şi cota
rezervată pentru redingotele pinguinilor),
să vorbim cu minerii, să ne rugăm de ei frăţeşte
– doar şi ei umblă cu stele prin întuneric –
poate ne scot pentru noi un filon întreg,
un filon mai mare, mai negru,
să ne-ajungă mai multă vreme… Şi-apoi,
Unde sînt inovaţiile noastre, tehnica nouă,
metodele îndrăzneţe, înaintate?
Dar vastele noastre resurse interne, resurse uitate?:
nopţile pierdute în somnul adânc al veacurilor,
în drumul nesfârşit al istoriei,
nopţile ucise în lungii ani de robie,
în lungii ani pierduţi, ai războaielor,
sfintele nopţi de veghe
la căpătâiul răniţilor, bolnavilor, pruncilor,
sfintele nopţi de sânge şi speranţă,
nopţile zăbrelite ale puşcăriilor,
toate nopţile netrăite, strivite, interzise,
ale omenirii, nopţile cu dinţii încleştaţi,
frânte pe roată, împuşcate…
Toate ne aparţin, pe bună dreptate –
să le-adunăm cu grijă, migălos,
să le topim cu furnalele călimărilor
şi să-ngrăşăm cu amintirea lor fecundă
pământul nopţilor noastre de azi…

Aşa trebuie să facem, sporind,
în fel şi chip, puterea ogoarelor noastre,
dar mai cu seamă, ar trebui poate să lucrăm
cu cerneală fierbinte…
Asta v-o spun, nu de la mine – de fapt, e o taină.
Am furat-o trăgând cu ochiul
la oamenii care fac pâine, care fac oţel…
Vă spun pe cinstea mea,
era vorba de flacără, de dogoare –
de-asta se umfla pâinea, rumenindu-se,
de-asta fierbea scânteind oţelul…
Aşadar, vezi bine, aici e secretul:
să lucrăm cu cerneală fierbinte,
să stropim pomul nopţii cu cerneală fierbinte –
ca să crească-n el, mari, pline,
orele,
să se umfle-n el, grele, rotunde,
ca nişte portocale negre, zemoase,
cu miezul albastru, înstelat cu seminţe de aur…

Să lucrăm cu cerneală fierbinte!

* Aventuri lirice; Cele mai frumoase poezii; Editura Albatros; Bucureşti; 1978
* Prefaţă de Eugen Simion