Astrul sonor

 

eu și cu tavi (I)

Ora cinci dimineața,
camera plină de sticle,
scrum și chiștoace.

 

În mijlocul ei,
stând la o masă,
eu și cu tavi
ne sorbeam îndelung
ceaiul
din căni aburinde,
ca pe o tăcere
neagră și amară.

 

Animate de vânt,
la intrare,
pendulau în ritm
de muzică rock
cheile.

 

Sus, pe un perete,
soarele zilei de ieri,
în mână cu o chitară,
dădea glas
din corzile sale de bass
celei de mâine.

 

Sub el,
umbre de melomani
imortalizându-i lumina
în ipostaze efemere.

 

Alături,
un casetofon electronika
și din el
o voce răgușită
îmbărbătându-ne

 

și atunci unul din noi
se ridica în picioare
și făcea un pas înainte,
încercând să rămână la înălțime.

 

de Bot Eugen

 

 

Publicitate

Penumbra pumnului binevoitor(II)

sau (im)pactul cu palmele negre – varianta finală

 

Uneori te trezești în brațele mele
cu o senzaţie vagă de sufocare
și-mi relatezi pe nerăsuflate
povestea neliniștii,
istoria aceluiași coşmar neînvins:

 

În inima nopţii,la mine în piept,
cei doi fraţi siamezi se încleștează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.

 

Alteori, visezi cum pe mine
o umbră în somn încearcă să mă sugrume
și-atunci deschizi instantaneu ochii,
te ridici din pat să închizi geamul
și-ncepi să pipăi febril întunericul,
în căutarea unui întrerupător;
aprinzi pe urmă lumina
și-ncerci cu mâinile amândouă
să mă smulgi din brațele acestui coșmar,
implorându-mă după aceea, până în zori,
să nu mai dorm strâns în nopţile de noiembrie.

 

Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr
și te liniştesc, spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,agonizând,
se mai stinge câte un visător;
urmează fratele său îndoliat
să-și reîntregească
inima neagră cu gândul
pe albul foilor de hârtie.

 

Din când în când,noaptea,la tine în piept,
cei doi frați siamezi se încleştează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt…

 

Tu te trezești din somn cu răsuflarea tăiată
și mă lași în ochii tăi să citesc
neliniștea ca pe o poveste cu un sfârșit care
se scrie sub mâna mea singur pe sine
de-o viață.

 

de Bot Eugen

 

 

Siestă

 

Dinspre pajiștea comunei,
aflată dincolo de baltă,
se auzi la un moment dat
mugetul unui bou,
îndelung exersat
să semene (t)eroare.
dincoace de ape,
se ridică o vacă
de pe bancă,
să-i țină isonul
la înălțime:
păi da, asta cam așa este…

 

deși tremurător,
glasul ei părea locuit
de cel puțin una bucată
emoție netrucată;

 

Celelalte dobitoace
își continuau
nestingherite siesta
de duminică;
păstorul, dormea dus și el,
cu amanta sa, oaia,
pe insulele autiste,

 

și asta
de câteva nopți și zile nebune…

 

Mda ,
gândeam eu în șoaptă,
să nu mă audă
dulăul vecinei
(care, între timp,
începuse să miorlăie a criză
către stăpâna lui lătrătoare):

 

ascultarea
unui motiv atonal
a devenit
tot mai puțin posibilă …

 

de Bot Eugen

 

 

 

Să nu te-mpingă păcatul, Angela,

 

să acționezi din nou manivela

Fă stânga-mprejur, hei, nimicule,
ori fă-te nevăzut în lumină,
cât încă e ziuă și soare,
tunam eu către nimeni care, apărut de nicăieri,
se tot ținea din urma mea, cerșind adăpost.
Ce tupeu pe capul tău, am izbucnit,
să vii la mine și să-mi ceri bani? Ca să ce?
Să-ți cumperi după loc de veci
pentru stat în picioare pe umărul meu drept?!
Eu nu-mi împart umbra cu nimeni,
băi, nătăfleață!

 

Stai cuminte, angel,
și mai taci dracului odată din gură,
mi-ascuțeam cu scrâșnet  caninii cuvintelor  înspre îngerul care
mă tot tachina,
fluturând din aripioarele lui galben-verzui de papagal:
„Ce mai faci? Ce mai faci? Ce mai faci? Ce mai faci”

 

Băăă, m-am răstit deodată la el,
te fac praf și pulbere dacă nu amuțești în chiar clipa aceasta!

 

„Ce mai faci? Ce mai faci?” – am început să-l strâmb plictisit pe angel-pene tărcate,
pe când mintea lui – în lacrimi strălucind, asemeni ochilor umezi de bovină,
se tot chinuia să termine de rumegat, cu noduri în gât,
divinul procedeu de înghițire
al propriei limbi:

 

cuvânt cu cuvânt,
silabă cu silabă,
literă cu literă…

 

Fac față la toate,
izbucnisem din nou, băi, nimicule,
și te salut cu spatele!

 

Hai, fă pași spre turbinca,
i-am zis,
cât încă nu ți-au crescut aripi…

 

Și pentru numele lui Dumnezeu,
măi, bombonel,
păstrează-ți dulcegăriile
pentru-nfometații de moarte, care –
sătui de ei înșiși, ca de hrean,
au obosit să se tot ridice zilnic din pat,
iar noaptea uită că trebuie să mai și respire
din când în când …

 

aerul proaspăt din cimitire.

 

Între timp, cerul se-ntunecase și-a-nceput să plouă cu pene plouate.

 

Ca să vezi,
gândeam în sinea mea,
ieșind  din mine (să fumez) puțin câte puțin,
cât de pisălog poate fi un asemenea specimen!
E o chestie pur omenească, mi-am spus,
adică de înțeles,
să-l trimiți pe-un înger ca ăsta la dracu` în praznic,
sau în … plm, vorba lui Buzdu,
ceea ce, până la urmă, e tot un drac.
În fond, fiecare din noi ar trebui să se ocupe strict numai de lucrurile
care-l privesc:
El – să-și vadă în continuare de pacea lui împuțită,
eu – de drumul și războaiele mele purtate cu mine însumi prin lume –
când pe un umăr, când pe celălalt umăr,
când – pe ambii mei umeri…

 

Cee? Vrei să numeri?!

 

Stai calm, băi, michiduță,
ori fă-te-n noapte nevăzut,
cât încă nu s-a crăpat de ziuă –

 

m-am răstit eu încă o dată la îngerul ce se credea
îngerul meu păzitor și care (culmea!)
nu contenea nici o clipă să creadă nebunește în mine.

 

Hai, fă aripi spre turbinca,
bodogăneam către el,
cât încă nu e prea târziu,
cât încă nu ți s-au încâlcit pașii diafani
în rădăcinile subteranului meu labirintic.

 

„Ce mai faci?” … Ia auzi la el… Ce mai fac? Păi,ce să fac ?! Fac bine. Aaa,
mă întorc nedumerit către nimeni, stai așa, că nu m-ai întrebat…
Ha, ăsta a plecat…
în pana mea,
pe când eu, de ore întregi,
stau pe banca asta de stat în picioare și
vorbesc singur cu mine ca fraierul;
stau și aștept, ce tâmpenie, autobuzul
în stația de tramvaie,

 

fredonând melancolic o  melodie veche în gând –

singur, dar nu singuratic …

singuratic, dar nu singur, singuratic…

 

Trag aerul adânc în piept dintr-o țigară
și aerul negru al dimineții începe să bată
undeva, în depărtare, către roșu-deschis.

 

Expir ușurat fumul după aceea,
îmi iau picioarele-n mâini și-o rup la fugă ca disperatu`,
să prind din urmă mașina cu numărul 104.

 

Alergătorul de umbră peste capete de cactuși

e din nou la înălțime

și îl doare în paișpe.

 

de Bot Eugen

 

 

 

Box(II)

 

… şi veni-va din nou inima nopţii şi va bate prelung
din aripile umbrei tale pulsul unei lumi muribunde
care de câteva toamne-şi numără ultimele secunde…

 

Bătută de vânt, se-abate subit peste tine nenorocita de ploaie
şi îţi bate-n bătaie de joc cu ciocănele metalice piroane de gheaţă în craniu.
Te trezeşti din somn răstignit pe o cruce de carne, cu o durere acută de suflet
şi cu senzaţia vie că-n loc de gânduri, la tine în creier,
zvâcnesc câteva zeci de inimi bolnave, –
o ploaie de păsări ţipând în cădere
vorbele lui Vadim(fratele
unei cruci răsturnate în ceruri):
Tu eşti bărbat-bărbat sau sugaci-sugaci… blea…

 

Te ridici grabnic din pat şi cu ochii sclipind aidoma stelelor începi să te-agiţi
prin bezna oarbă dintre tâmplele tale,
în căutarea unui punct de reper …

 

Te hotărăşti, într-un târziu, să-nchizi uşa de la intrare şi fereastra de ieşire,
pui apa de ploaie-n ibric şi ibricul pe foc, fierbi o cafea tare, o sorbi dintr-o înghiţitură,
stingi pe urmă lumina, ţi-aprinzi nervos o ţigară,
fumezi pe întuneric şi-aştepţi îndelung să-ţi vină minţile toate la cap
şi-ţi vine inima nopţii în vizită, şi tu te bucuri nespus de prezenţa nefastă,
îţi deschizi larg coastele, o inviţi înăuntru, pregătit să o cuprinzi(după ce trece pragul)
în braţele însângerate
şi ea ajunge, până la urmă, să te bată cu pumnii tăi proprii în piept,
tu-ncepi s-o baţi întruna la cap cu migrenele tale ce n-au rezolvare.
Ea te ascultă-n tăcere, din când în când , mai schiţează câte un zâmbet,
aşteptând pe cineva să coboare şi să te binecuvânteze
cu o palmă uriaşă de aur peste gură,
ori poate cu vorbele lui Vadim fratele,
tunând ameninţător deasupra umbrei tale de carne turnate  peste suflet.

 

Și toate acestea se vor întâmpla cu puţin înainte de infernul unei zile de muncă
într-un subteran (neuro)toxic de poluare fonică maximă.

 

de Bot Eugen

 

Despre un gigolo clandestin

 

Cu dedicație pentru A.P.

 

 

Depravatul de ieri
suferă azi de blenoragie orală.

asudă rău sub limbă săracul
de când cu moartea subită a sexului,
vorbeşte mult şi mă plictiseşte,
narează banale poveşti
despre beţiile şi partidele de amor
de care chipurile avusese el parte
pe vremea strălucitei sale cariere
de prestidigitator
al armelor reci şi de foc,
vocabula pixul şi multă,
foarte multă muniţie de la nenoroc.

 

 

însuşisem abecedarul seducţiei-
bătea câmpii inima lui-
cu mult înainte de-a învăţa să imit
urletul unui lup către Lună
pe o alee pustie.

 

 

dând din limbă uneori,
alteori-din coadă,
ştiam agil să mă strecor
pe sub pielea victimei simpatice,
de inimă cu vorbele-o muşcam,
ca să-i ling pe urmă sarea de pe rană,
făceam sex cu ea în cinstea zeiţei libertăţii.

 

 

după terminarea orelor de română,
seară de seară, cu frica în sân,
muza mea se grăbea să ajungă acasă
să prepare o ciorbă de burtă sau o friptură,
să nu crape cumva parazitul de foame,

 

 

pe când eu muşcam de gât cu sete
sticla de-alcool Dracula,
cum muşcă alţii din franzelă
din mers, în grabă, pe stomacul gol…

 

 

plumbul tristeţilor zadarnic
încercam într-un poem de aur
să-l preschimb, căci din nou,
din nou se revolta în mine
urletul trist al pierderii de timp

 

 

şi mă lăsam atunci pe buze sărutat
de berea blondă ca de o femeie,
în capul oaselor apoi mă ridicam
şi îmi scoteam dulăul la plimbare
să latre la căţele…

 

 

uneori când mă scârbeau peste măsură
prea multele trădări, intrigi şi farse,
trăgeam aerul adânc în piept
şi îmi scuipam flegmatic lira-nsângerată
în „imaculaţii” sori ai lumii,
tuşind spasmodic ca un canceros în plină agonie.

 

 

din când în când totuşi
mă simţeam capabil să desfid
marea de idoli
de pe aisbergurile imperfecţiunii.

 

 

erau nopţi albe în care ningea
cu-ntunecate astre
peste azurul venelor mele,

 

 

eram un gigolo clandestin,
o umbră-nflăcărată
care păşea marţial
peste trotuarele gri ale zilelor sale.

 

 

 

+ + +

 

 

au trecut ani.
şancrul dur se ramolise.
alte constelaţii de bube
înfloresc astăzi
pe cerul negru al gurii,
supurează banale istorii,
pe urmă
se cicatrizează şi se usucă.

 

 

 

cotcodăcind în ritm de manea,
înserarea-şi adună de pe străzi puişorii-
umbre seduse
de mângâierile aripii sale materne.
se văd deja roind
în jurul bordelului
câteva zeci de şubrede suflete
cu inima crudă şi tunse chilug.

 

se-apropie unul din ele de sifiliticul tată
şi despică istoricul bolii în patru
pe buza murdară de sânge-nchegat:
Povestea ta e răsuflată…

 

de Bot Eugen

 

Charles Bukowski – O noapte umedă

 

zdreanţa.
zăcea acolo, strălucind.
nu mai puteam face cu ea nimic.
ploua.

s-a ridicat şi-a plecat.
ei, draci, m-am gândit, i-aceeaşi poveste.
mi-am pus ceva de băut, am deschis radioul,
am stins o parte din lumini
şi mi-am aprins o ţigară nemţească,
neagră şi amară.
am auzit un ciocănit
şi-am deschis uşa.
un pitic stătea în ploaie:
ai văzut cumva un porumbel pe veranda ta?
i-am spus că n-am văzut un porumbel pe veranda mea
şi el mi-a spus că dacă văd un porumbel pe veranda
mea
să-l anunţ.
am închis uşa
m-am aşezat şi-o
pisică neagră a făcut un salt
prin fereastră, mi-a sărit în poală
şi-a început să toarcă, era un animal frumos,
am dus-o în bucătărie şi-am mâncat împreună
o felie de şuncă.
am stins toate luminile,
m-am băgat în pat şi pisica s-a băgat lângă mine
şi torcea, mi-am spus, cineva, totuşi, mă place,
pe urmă pisica s-a pişat pe mine,
pe cearşafuri, hei, i-am spus, ce dracu-i cu tine?
am luat-o şi-am aruncat-o afară
în ploaie,
mă gândeam, e ciudat, pisica aia
pişându-se pe mine
şi pişatul ei la fel de rece ca ploaia.
apoi am sunat-o pe ea,
hei, i-am spus, ce dracu-i cu tine,
ai înnebunit sau ce?
am închis, am dat jos cearşafurile
şi m-am întins în pat, ascultând ploaia.
uneori un bărbat nu se descurcă
şi-atunci e cel mai bine să stea întins, nemişcat,
şi să-ncerce să nu se gândească la
nimic.
pisica aia avea o zgardă,
aparţinea cuiva.
cât despre femeie
nu ştiu.
* din volumul “dragostea e un câine venit din iad”;Editura Polirom; București; 2007;
* traducere, prefață și note de Dan Sociu

 

 

 

Penumbra pumnului binevoitor(I)

sau (im)pactul cu palmele negre – varianta finală

În subsolul pieptului tău, azi-noapte,
şi-au dat în secret întâlnire
carnivorele mâini.
Se cuprindeau una pe alta,
se gândeau pe şoptite, se-nţelegeau
prin gesturi cu care
îi vor putea zidi inimii
deasupra capului
un cer de piatră cu strâmte hotare…

 

Deşi abia se cunoscuseră,
părea că se ştiu, totuşi,
de-o viaţă,
ca nişte surori siameze.

 

La un moment dat, una din ele,
chiar te rugase politicos,
să te ridici din pat
şi să le aduci o scară,
să poată mai lesne
să ţi se urce în cap.

 

Pe umerii tăi, azi-noapte,
o pereche de palme
înmănușată în negru
încălecaseră un visător,
unul albit la tâmple,
plutind printre neguri și umbre,
călare pe un cal alb.
Au obţinut dreptul să viseze
cum se vor desfăşura
la el în sânge, -naripate,
himerele-kamikaze cu zborul lor
pururea amânat.

 

Deasupra creştetului tău întârziau
mâini obișnuite
să spele creiere și să jongleze cu ele,
se spălau apoi una pe alta, se cuprindeau,
se mângâiau lasciv şi se gâdilau,
se-ncolăceau în jurul tâmplelor tale
aidoma unor vampirice buruieni,
îţi devorau din priviri
lumina ochilor, sufletul,
se întrepătrundeau,
preschimbându-se după aceea
în penumbra pumnului binevoitor.

Astfel, ai deschis vama,
v-ați îmbrăţișat cordial
și-ai încheiat într-un târziu
pactul păcii cu-nstrăinarea,
în inima unui pustiu,
sub ploaia de sare…

de Bot Eugen