că vei lua
de mână ninsoarea
din fotografie
și-o vei aduce
cu tine
în București.
Te-ai înșelat,
m-ai înșelat,
ea n-a mai sosit
nici măcar să te
urce-n autocar
și să te trimită
de unde-ai venit
de Bot Eugen
tine
Toate articolele etichetate tine
N-ar fi putut să treacă prin altă parte, nu Decât pe sub nasul MEU? Acest
plictis ce fuge ca o zebră. Simţurile mele aflate la pândă ţintesc. Butelia de bere ce zăcea pe
covor A fost culeasă rapid.
îmi înarmez braţul Şi zvârr! către nesimţitul intrus
Să nu credeţi că-mi închipui c-aş fi războinicul
Din vremea Războaielor civile
Ce doboară c-o piatră păsările din zbor.
Oboseala de după o zi de muncă
O adorm cu unul sau două pahare de bere
Ce mă fac să cad într-o stare de dulce euforie.
Să trăieşti ca un celibatar în fiecare zi nu e deloc uşor, Să-ţi umpli vremea după ce dejunul e gata,
Timpul e lung şi te apasă greu.
Despre cele sfinte, s-avem iertare.
Şi-apoi n-am nici un chef să-mi împart viaţa cu una din acele
animale de casă
Şi mai mult, să fiu generos şi să iert Când se îndoapă cu micile mele economii.
încep să lansez din nou aceeaşi butelie.
Celălalt, perfidul
Tocmai dispare într-un colţ mai întunecat
Al camerei ignorând ce e menajul
Când nu ştiu al câtelea tir
Şi-atinge ţinta, lovitura a fost norocoasă
Şi adversarul e terminat, dat peste cap.
S-a zbătut, a dat din picoare
Dar acum e imobilizat.
E terminat
Mizerabil sfârşit
Pe care-l constat pe viu, apropiindu-mă.
Cu adevărat
A meritat-o, pare a spune
Zâmbetul crud ce-mi răsare pe buze
Şi murmur încet, cântărindu-mi silabele:
-E bine pentru tine.
* Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997;
*Prefață, traducere și note de Ion Cristofor;
și să ne urâm cu bine!
Mă întorc astăzi de la serviciu
(de ani în șir practic același viciu),
trec pragul blocului, deschid cutia poștală,
de-acolo cade un plic. Îl ridic , pe el –
două ștampile cu inscripție roșie:
București și Posta Romana.
Sub ele – scris negru pe alb:
Destinatar Bot Eugen,
adresa mea din Pantelimon și
o felicitare,
conținând următoarele :
Să ai înțelepciunea de-a nu rata
nici una dintre ocaziile ivite
da a pleca din țară,
puterea de-a uita
cât mai repede posibil
tot ce ți s-a putut
întâmpla aici,
precum și cea de a te stinge-n apus,
gustând
din micile otrăvuri ale
vieții,
la o distanță apreciabilă
de ai tăi și de casă
în deplină uitare
fie-ți vinul negru, iar nopțile – albe,
pâinea – amară, umbra – de-ocară
La mulți ani
și să ne urâm cu bine
Urmează rânjetul, apoi –
un hohot de râs,
după – întrebarea:
Ei, ia zi, bătrâne,
cum te-am fentat
eu la faza asta pe tine?!
Dedesubt data de 05.07.2011 și
semnătura președintelui județelor unite…
de Bot Eugen
Eu mâine-poimâine
voi pune mâinile pe piept
și voi muri
cu inima împăcată,
iar tu nu vei avea liniște
nici în mormânt,
te vor săpa cârtițele
de prieteni și sub pământ.
Viața-i o luptă
ce trebuie dusă zi de zi
pân-la capăt de noapte,
pân-la ultima picătură
de singurătate,
fă mâinile roată, băiete,
și ține pieptul hărbujel,
mergi înainte,
fără să-ți rostogolești
ochii prin lături,
nu te uita-n gura lumii,
privește-n tine mai bine,
să vezi
despre ce tace sângele tău
în pustiu;
lasă poezia
și caută-ți pe cineva
alături de care
s-alcătuiești
din două umbre-mpreunate
trupul unui drum
nicodată de alții
în picioare călcat;
lasă fumatul,dragul tatei,
și găsește-ți pe cineva,
c-ai să faci rac la plămâni
ori piatră la inimă
și-ai să te prăpădești de tânăr;
singurătatea e-o boală,
mai rea decât cancerul,
e cancerul inimii
și așa va rămâne
pururi și-n vecii vecilor amin.
de Bot Eugen
Ion Aldea Teodorovici – Imensitate
Cobori pustiit dintre oamenii burduşiţi cu vorbe şi râsete,
te-adânceşti în gânduri până la tâmple
și mergi prin tine însuţi în cercuri până te-ntuneci la chip.
Te opreşti în faţa inimii, saluţi solemn golul care o locuieşte,
te dezbraci pe urmă de umbre, te descalţi de noroaie
şi, însoțit de șarpele-vânt,
urci treptele singurătăţii, numărând până la infinit.
Treci apoi pragul casei cu numărul 1,
deschizi o uşă-n pământ şi o fereastră în ceruri,
străbaţi labirintul de-oglinzi reflectându-ţi nopţile albe
(una mai palidă decât alta),
îţi pui după aceea pe limbă pastila pentru tăcere
şi dai peste gât un stacan de tărie în cinstea celui care ai fost.
Te-ntinzi apoi pe canapea şi-n timp ce dormi dus,
visezi că te afli în vizită la vecinul de sus,
că asişti, de fapt, alături de câţiva îngeri lunatici
la şedinţa ta proprie de acupunctură
pentru crâncena durere de cap
şi sentimentul incurabil de greaţă.
de Bot Eugen
Penumbre celeste de ploaie treceau
peste parada cetăţenilor de-onoare-ai lumii…
şi febre fără patrii ca nourii treceau
prin înserări cu-arome grele de cenuşă…
Convoiul anilor străbate desculţ
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare.
Asemenea unei cete pribege de sinistraţi,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.
Decapitând la tine în suflet rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
chipul unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti o ploaie de urări de bine
la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!
Scârbit de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi decât de glasul tău
murmurând în pustiu,
murmurând în neştire:
Tăcerea ta, o, Doamne
este extrem de grăitoare…
Ah, chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.
O, muribundule, cu porniri pătimaşe,
cimitir ambulant de regrete,
în grădina ta acuma înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbre ce nechează.
Singurătatea poetului locuită
de amurguri şi aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind stiletul lirei
cu mâna-nsângerată.
de Bot Eugen
“Foaie verde şi-o sipică
A dracului noapte mică.”
(Cântec popular)
Mai daţi-o-ncolo de lună! zicea unul,
o s-ajungem şi la ea în curând,
o să ne plimbăm şi pe ea în pantofi cu şenile…
– Are dreptate! zicea al doilea,
mai lăsaţi-le naibii de lună şi stele! …
Să mai umblăm niţel şi pe pământ,
că şi la noi, zilele trecute,
pământul a devenit rotund…
– Să vedem ce facem cu nopţile! …
a mai strigat unul.
Şi aşa apăru deodată pe ordinea de zi,
ca un lucru urgent, ce nu mai poate suferi amânare,
problema spinoasă a nopţilor…
(Căci era acolo o adunare a poeţilor,
o şedinţă de lucru, cam aşa ceva –
sau poate mă nimerisem din întâmplare
în fluxul obişnuit – un fel de ultrasunete –
prin care comunică îndeobşte poeţii între ei.)
Fapt e că discuţia izbucnise
ca o furtună de primăvară şi, deodată,
prin valuri torenţiale şi descărcări electrice,
m-am pomenit însumi strigând:
– Cer cuvântul! – ziceam – daţi-mi voie,
am studiat problema, vă pot prezenta un raport
cam lung, dar, în schimb, foarte amănunţit…
– Dă-i drumul! săriră glasuri, iar un tânăr
căruia îi scăpăra părul la ceafă(pe unde
în chip vădit pierdea mult fosfor),
rosti solemn, acoperind vuietul adunării:
– Are cuvântul cetăţeanul de la marginea oraşului!
Se făcu linişte.
– Fraţilor! – strigai, sugrumat de emoţie –
trebuie să găsim o soluţie – aşa nu mai merge!
Nopţile sînt prea mici, tot mai mici –
înguste vâlcele între munţii înalţi ai zilelor,
între munţii înalţi, puternici,
plini de grele păduri, ai zilelor.
Trebuie să fie o cale, la naiba! –
nopţile sînt prea mici, prea puţine,
nu ne mai ajung –
scurte fulgere de beznă între două coloane albe,
între două coloane albe, înalte, fără sfârşit.
Trebuie să fie o ieşire – nu mai e chip!
Văzduhul fermentează,
ochii sînt plini, urechile, inima –
ziua lasă pe noi o rouă bogată, fecundă,
lumini şi vorbe, amintiri, grele dâre adânci.
Oamenii lasă în adâncul nostru
urme de foc, valuri, lacrima frunţii,
zâmbete şi mâini în mişcare, mâini,
sute de mii de mâini ce flutură pe strunele zilei…
Iată amurgul. Încet, nervii zilei se liniştesc,
unul câte unul, se sting ca nişte filamente,
devenind roşii, mov, cenuşii, negri…
Ca o femeie în putere, ştergându-şi mâinile,
lepădând şorţul, ziua
se lasă somnului, uşor, ostenit-zâmbitoare,
mirosind a lapte… Tu îţi mâi spre casă
bătrânul car solid, trosnind de povară,
bătrânul car al zilei, încărcat cu vârf,
îl mâi spre casă plin de roade, grăbit să-l descarci –
o, peste măsură de grăbit, însetat
să-l descarci, să-l cântăreşti, să-l numeri,
să-l treci în condică…
Ah, dar vă spun, la dracu!, noaptea
ne-a rămas mică, strâmtă, caraghioasă,
ca o căciulă din copilărie!
Nici n-apuci să-ţi descarci carul pe jumătate –
şi cântă cocoşii şi nu ştiu cine naiba azvârle
un afurisit de dovleac aprins deasupra casei,
sculând lumea din somn…
În zadar te zbaţi, furnică, târând poveri
de-o sută de ori cât tine, să le tragi de-a buşilea
pe gura îngustă a bordeiului – bordeiul nopţii
nu le mai încape… Şi-atunci, oh, ce ciudă,
ce deznădejde te-apucă atunci,
ce mânie crâncenă, soră cu moartea,
şi strigăte grele de neputinţă
se zbat bolborosind în coşul pieptului:
– Unde, unde sînt nopţile? Ce se-ntâmplă?
Poate sînt pe undeva stocuri supranormative?
Poate le-adună unii avar şi le-ngroapă
în grădini, la rădăcina pomilor, crezând
că le vor putea lua cu ei în mormânt,
ca să le trăiască pe îndelete dincolo, ca şi cum
n-ar fi acolo destule nopţi, prea destule…
Poate e pe undeva o scăpare din vedere,
o greşeală de planificare, de vreme ce am ajuns
să producem mii şi mii de tractoare pe an
şi, mai mare ruşinea!, abia 365 de nopţi! …
Trebuie să fie o soluţie, aşa nu mai merge!
Ne trebuie nopţi ca lumea, întregi,
duble, dacă se poate, da, duble,
câte două nopţi pentru fiecare zi,
ca să putem măsura şi socoti
toată avuţia şi toată puterea fiecărei zile,
ca să putem prelucra polenul îmbelşugat –
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…
Ştiu, cineva o să-ntrebe, fireşte:
o, iubiţi agricultori ai nopţii, dar ziua ce faceţi?
Cum aşa, ziua? Ziua? – Dumnezeule mare! –
cum să pierzi vremea, ziua, cu capul în palme
în faţa hârtiei – ziua! – calculând
cântecul probabil de mâine?!…
Cine-ţi mai dă înapoi
ce-a scăpat ochiul, urechea, bătaia inimii?
Cine-ţi restituie tremurul risipit al zilei,
cine-ţi întoarce culorile ce fug
pe obrazul oţelului fierbinte, clipa
când aluatul devine pâine, când sămânţa devine holdă,
cine, o cine-ţi mai dă înapoi
glasurile, paşii, sângele alergând, încordarea:
ţuica tare a fiecărei zile?…
Şi-apoi, nu vă supăraţi, versul, fraţilor,
e o floare de noapte…
Îl semeni în zori, îl stropeşti
cu toate apele zilei, dar el
înfloreşte târziu, după miezul nopţii,
în bătaia lunii.
El creşte noaptea – noaptea e-a lui,
noaptea ard mai puternic, mai luminos,
şi cuptoarele oţelarilor şi condeiele.
Noaptea ard condeiele, ascultând
vârtejul înstelat al turbinelor din munţi,
şoapta câmpurilor întinse,
grumazul liniştit al pompelor de sondă,
ce se leagănă tăcut, egal, cufundând ciocul adânc
în călimările lor nevăzute, de sub pământ…
Da, noaptea ard mai puternic condeiele
lăsând dâre aprinse, luminoase,
pe coala neagră a nopţii.
Dar nopţile ne-au rămas mici
ca un cupeu de altădată, cu perdeluţe de dantelă,
un cupeu decolorat, strâmt, în care
nu mai e loc să desfăşuri, întreagă,
harta zilei, harta sufletului…
Avem nevoie de nopţi adânci, încăpătoare,
duble, dacă se poate, de nopţi mari, frumoase,
ca mintea românului de pe urmă.
Trebuie să se ia măsuri, aşa nu mai merge!
E timpul să trecem la fapte,
să-naintăm o petiţie(“avem onoarea de a vă ruga
să binevoiţi a dispune…”), să mergem în delegaţie
la Ministerul Nopţilor, la Ambasada Lunii,
să cerem nopţi mai mari, nopţi înalte, nopţi-turn,
să cerem drepturi egale pentru zile şi nopţi,
pentru lucrătorii de noapte, să cerem
o mai justă repartizare a nopţilor
pe cap de locuitor… Să se ia măsuri drastice
împotriva celor ce irosesc materialul nopţii
(au fost văzuţi indivizi, ce susţineau
că sînt călugări – şi poate că erau chiar călugări –
croind cu nemiloase foarfeci cucernice,
din postavul scump al nopţii,
sutane, tot felul de sutane
şi de stindarde ale întunericului!). Mai sînt unii
care le speculează la Talcioc, le vând la negru –
nopţi din pachete, nopţi false, imitaţii,
simple petice de beznă,
pe care, dacă le duci la ureche,
auzi împuşcături şi gemete, de departe,
din toate colţurile lumii…
Alţii prăpădesc materialul nopţii tăind din el
mânecuţe de satin(cu care-mbracă de altfel
şi nesuferitele ciori), şi-aşa le vine mai uşor
să moţăie prin birouri,
tolăniţi pe registre şi dosare pline de oameni vii…
Ajunge! Aşa nu mai merge! Să se ia măsuri!
Să se confişte nopţile de la cei ce dorm ziua
zugrăvind-o în culoarea întunecată a nepăsării
şi zicând că e noapte,
de la cei ce-şi plimbă aghioase melancolii
prin birouri şi ateliere, pe lângă unelte,
dormind în post, în ghereta de gardă a zilei,
de la cei ce trăiesc dormind, într-un somn perpetuu,
de la cei ce cufundă nopţile-n spirt,
scoţându-le albe, străvezii, împleticite,
de la cei ce se tem de noapte, fugind
de oglinda liniştită a somnului,
de la cei ce fug de somn ca de moarte,
de frica viselor,
de frica necruţătoarei sincerităţi a viselor,
(căci visele scot uneori ridicând deasupra,
precum apele din adânc,
azvârlind la ţărmul conştiinţei,
cadavre de gânduri, îngropate pe furiş, dosite,
la a căror vedere pălesc de groază acei
ce se ştiu vinovaţi…) Dar noi,
noi nu ne temem de vise, nu ne temem de nopţi,
noi visăm cu condeiul în mână,
cu ochii larg deschişi,
ridicând făţiş din adâncul călimării
trupul rumen, însufleţit al zilei,
seva puternică, vie,
ce leagă una de alta clipele spre viitor,
ca o arteră de sânge esenţială.
Dar daţi-ne nopţi, pentru Dumnezeu, nopţi
mai multe, mai mari – trebuie să fie o soluţie,
daţi-ne nopţi mai multe, înalte, de tip nou,
să ne putem sui
până la umărul înalt, luminos, al zilei,
să putem preamări, cum se cuvine,
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…
********************************
O, zadarnic ne rugăm, ştiu prea bine,
zadarnic ne batem ca apa de maluri…
Voi, dragii mei arcaşi ai peniţei,
voi, viteji dorobanţi de gardă ai nopţii,
să vă spun drept: nopţile nu vor creşte de la sine,
să vă spun între noi: după câte-am aflat,
altele-n plus nu vom primi, e-aproape sigur.
Rămâne să ne gospodărim cum om putea,
să ne gândim bine: trebuie să fie o cale.
Să facem economii, să-nlăturăm risipa
(poate vom fi nevoiţi să suprimăm şi cota
rezervată pentru redingotele pinguinilor),
să vorbim cu minerii, să ne rugăm de ei frăţeşte
– doar şi ei umblă cu stele prin întuneric –
poate ne scot pentru noi un filon întreg,
un filon mai mare, mai negru,
să ne-ajungă mai multă vreme… Şi-apoi,
Unde sînt inovaţiile noastre, tehnica nouă,
metodele îndrăzneţe, înaintate?
Dar vastele noastre resurse interne, resurse uitate?:
nopţile pierdute în somnul adânc al veacurilor,
în drumul nesfârşit al istoriei,
nopţile ucise în lungii ani de robie,
în lungii ani pierduţi, ai războaielor,
sfintele nopţi de veghe
la căpătâiul răniţilor, bolnavilor, pruncilor,
sfintele nopţi de sânge şi speranţă,
nopţile zăbrelite ale puşcăriilor,
toate nopţile netrăite, strivite, interzise,
ale omenirii, nopţile cu dinţii încleştaţi,
frânte pe roată, împuşcate…
Toate ne aparţin, pe bună dreptate –
să le-adunăm cu grijă, migălos,
să le topim cu furnalele călimărilor
şi să-ngrăşăm cu amintirea lor fecundă
pământul nopţilor noastre de azi…
Aşa trebuie să facem, sporind,
în fel şi chip, puterea ogoarelor noastre,
dar mai cu seamă, ar trebui poate să lucrăm
cu cerneală fierbinte…
Asta v-o spun, nu de la mine – de fapt, e o taină.
Am furat-o trăgând cu ochiul
la oamenii care fac pâine, care fac oţel…
Vă spun pe cinstea mea,
era vorba de flacără, de dogoare –
de-asta se umfla pâinea, rumenindu-se,
de-asta fierbea scânteind oţelul…
Aşadar, vezi bine, aici e secretul:
să lucrăm cu cerneală fierbinte,
să stropim pomul nopţii cu cerneală fierbinte –
ca să crească-n el, mari, pline,
orele,
să se umfle-n el, grele, rotunde,
ca nişte portocale negre, zemoase,
cu miezul albastru, înstelat cu seminţe de aur…
Să lucrăm cu cerneală fierbinte!
* Aventuri lirice; Cele mai frumoase poezii; Editura Albatros; Bucureşti; 1978
* Prefaţă de Eugen Simion
Cavalerul ereziei – răstignit
pe sârmele ghimpate ale veghei,
pune cruce la cortegiul tău zilnic
de cruciade fără cauză.
În cetatea pieptului pustie
îşi zvântă criza miocardul
pe treptele luminii,
între ciocanul şi nicovala
iluziilor treze palpită.
Iar în jungla globulelor se aud
foşnind din aripi aspre
sfincşii patimilor mute,
bufniţele silabisind
hieroglife din
Abecedarul Melancoliei…
Luciditatea sângerează, taumaturgul e zdrobit.
Aidoma unei lupoaice gravide şi-nfometate,
trece palida Lună pe deasupra anemiei tale,
adulmecând urmele sângelui de mâine,
şi ia naştere deodată în faţa ta
inefabila paloare a sinucigaşului din tine,
surâsul celui sugrumat în somn de speranţe.
Victimă crucificată
pe pânza dialogului său înveninat cu nimeni,
păianjenul cu cruce îţi întoarce spatele.
de Bot Eugen
apuneam
în gura
și sexul
tău
apuneam
pe câmpia solară
a spatelui tău
nu-ți trădam cifrul
cred că încercam să mă sinucid
în tine
dar tu te făceai
fecioară
să mă renaști
* Lusoromână punte de vânt; Editura Brumar; Timișoara; 2010.
În nourul dens de fum de ţigară,
în balsamul tăcutelor elegii
îţi înveleşti cicatricea roz
cu colţurile lăsate-n jos,
îmbraci impermeabilul solitudinii
şi intri-n catacomba acestui crepuscul,
aidoma Lunii, schimbat la faţă…
în balsamul tăcutelor elegii
îţi înveleşti cicatricea roz
cu colţurile lăsate-n jos,
îmbraci impermeabilul solitudinii
şi intri-n catacomba acestui crepuscul,
aidoma Lunii, schimbat la faţă…
Auzi chemările depărtatului Saturn,
ploile de plumb izbindu-se-n rafale
de anatomia tristeţilor tale,
de acoperământul de beton armat
al blocului de garsoniere,
sub care locuieşti
ca proprietar anonim al luminii.
ploile de plumb izbindu-se-n rafale
de anatomia tristeţilor tale,
de acoperământul de beton armat
al blocului de garsoniere,
sub care locuieşti
ca proprietar anonim al luminii.
În prag păsări cu cearcăne te întâmpină,
versificând în grai tomnatic agonia,
arborii în flăcări,
din frunze galbene de oboseală murmurând:
În ziua morţilor născuţi,
corbii tăi reînvie în fiecare noapte…
Momente de un albastru fulgurant se întâmplă
sub stratul de ozon, sub înfăţişarea ta simplă,
în arderea internă a huliganului sentimental…
Îi dai foc naivului căzut în capcana insomniei,
să strălucească-n pielea de foc a solitarului siberian.
Pe când orbecăieşti cu-nfrigurare
prin diafane ceţuri de cuvinte
(şi numele-ţi decapitat pe buzele Gloriei
fâlfâie, vai, ca o zdreanţă),
inima nopţii se mută la tine în piept,
îşi reaprinde felinarele, pe urmă
îţi zvârle ţeasta-n braţele Lunii.
de Bot Eugen
Te-adânceşti în tine însuţi, până ajungi
să-ţi pipăi pulsul pe dinăuntru
cu degetele prelungi ale tăcerii.
Faţă-n faţă cu umbra,
stai şi asculţi trecerea clipelor,
pregătit s-o înfrunţi cu braţele goale.
Deasupra capului tău,
în chip de liber arbitru,
albul orbitor al lunii, muşcat
pe jumătate de întuneric.
…şi vântul şlefuind, ca pe un rubin,
feţele sângelui îngheţat în aşteptare…
Între tine şi semeni s-au risipit
într-o singură zi
rezervele de cuvinte
pentru câţiva ani de acum înainte.
Te-adânceşti tot mai tare până ajungi
să-ţi asculţi pulsul ca pe o poveste,
ca pe-o rostire şoptită-a cuvintelor
izvorând din adâncul inimii.
Acum, însă, cineva îşi zboară creierii
ca pe o pasăre ţipând în deşert,
şi devii deodată contemporan
în inima acestei nopţi pustii de noiembrie
cu toţi morţii tineri ai zilei de mâine.
Stai spate-n spate
cu albul orbitor al lunii,
pregătit să înfrunţi umbrele aurorei.
Pentru că tu ştii
şi ai ştiut-o dintotdeauna:
Sub fiecare răsărit de soare
în tine se mai stinge câte o constelaţie
de celule gânditoare.
de Bot Eugen
boteugen74
BotEugen's Blog 