Charles Bukowski – Oamenii ca florile

 

ce de-a muzici
pe străzi-
în sfârşit
oamenii-s ca florile

 

 

poliţiştii şi-au predat
insignele
soldaţii şi-au aruncat
armele
nu mai avem nevoie de puşcării
sau de ziare de ospicii sau de
lacăte pe uşi

 

o femeie dă buzna pe uşă
IA-MĂ! IUBEŞTE-MĂ!

 

e frumoasă ca o ţigară după
o masă cu friptane
o iau

 

dar după ce pleacă
mă simt ciudat
încui uşa
scot un pistol dintr-un sertar
are şi el
felurile lui de iubire
IUBIRE! IUBIRE! IUBIRE!
cântă mulţimile pe străzi

 

trag prin fereastră
cioburile-mi taie faţa şi braţele
nimeresc un băieţel de 12 ani
un bătrân cu barbă
şi-o fată superbă ca
florile de liliac

 

mulţimile se opresc din cântat
şi mă privesc
stau în dreptul ferestrei sparte
am faţa înecată în sânge

 

“asta” le urlu “a fost în apărarea
sărăciei sufletului şi-n apărarea libertăţii
de a nu iubi!”

 

“nu-l mai băgaţi în seamă” strigă cineva
“e nebun
a trăit prea mult timp ca un câine”

 

intru în bucătărie
mă aşez şi-mi torn un
pahar cu whiskey

 

hotărăsc că singura definiţie
a Adevărului(mereu schimbător)
e aceea că este acel lucru sau acţiune
sau credinţă pe care mulţimile o
resping

 

aud o bătaie în uşă
e aceeaşi femeie
e superbă e ca şi cum ai
găsi o broască verde şi grasă-n
grădină

 

mai am două gloanţe
şi le folosesc pe-amândouă

 

nimic în aer doar norii
nimic în aer doar ploaia
viaţa oricui e prea scurtă
ca să afle vreun sens şi
cărţile-s risipă

 

stau şi-i ascult
cum cântă
stau şi
ascult

 

* din volumul “dragostea e un câine venit din iad”; Editura Polirom; București; 2007;

*traducere, prefață și note de Dan Sociu

 

 

 

 

Publicitate

Încotro(II)

 

Flori intermediare; Asfaltații;

 

 

Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de-ntoarcere către casă,

ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruiește scutul de țurțuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne șterge la ochi
și ne îndeamnă
să privim numai și numai înainte.

 

Legați de mâini și de picioare,
stăm nemișcați, spate în spate,
și ascultăm cum suflarea lui
ne buzunărește venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal

 

roșu cu-albastre irizații.

 

Respirația lui tot mai amplă
și moartea noastră
din ce în ce mai pitică și mai calică

 

purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe niște epoleți,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniți undeva,
între cer și pământ,
pe o cruce de carne înghețată.

 

Ostatici ai uraganului,
la răscruce de drumuri,
stăm nemișcați, spate în spate,
și nălucim cu ochii deschiși
povești de adormit copiii durerii,
istorioare cu fericite sfârșituri,
în timp ce vântul ne răsfoiește anii
ca pe un roman
cu finalul înghețat în așteptare.

 

Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai și numai înainte.

 

Ce mai contează că ne uităm, în același timp,
în două direcții diametral-opuse
și că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul și cu totul altceva?!

 

Importantă e așteptarea. Ea este totul.
Așteptăm cu răbdare momentul prielnic
pentru-nmugurirea și creșterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.

 

Degerați din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit,

 

nu mai găsim drumul de-ntoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă cu fața către străini.

 

de  Bot Eugen

 

 

 

Încotro

 

 

Flori intermediare; Asfaltații;

 

 

Vârful inimii,
aidoma unui ac defect de busolă
care indică numai direcția vest-est,
e deviat mereu înspre dreapta
pe electrocardiogramă și către nord,
acolo unde termometrul
nu coboară nicicând
sub treizeci și opt de grade Celsius.

* * *

Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de întoarcere către casă,

 

ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruiește scutul de țurțuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne șterge la ochi
și ne îndeamnă
să privim numai și numai înainte.

 

Legați de mâini și de picioare,
stăm nemișcați, spate în spate,
și ascultăm cum suflarea lui
ne buzunărește venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal

 

roșu cu-albastre irizații.

 

Respirația lui tot mai amplă
și moartea noastră
din ce în ce mai pitică și mai calică

 

purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe niște epoleți,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniți undeva,
între cer și pământ,
pe o cruce de carne înghețată.

 

Stăm nemișcați, spate în spate,
și nălucim cu ochii închiși
povești de adormit copiii durerii,
istorii cu sfârșituri fericite,
în timp ce vântul ne răsfoiește anii
ca pe un roman cu finalul înghețat în așteptare.
Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm(odată sau pe rând)
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai și numai înainte.

 

Ce mai contează că ne uităm, în același timp,
în două direcții diametral-opuse
și că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul și cu totul altceva?!

 

Importantă e așteptarea. Ea este totul.
Așteptăm cu răbdare momentul prielnic pentru
înmugurirea și creșterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.

 

Ostatici ai uraganului,
la răscruce de vânturi,
degerați din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit/părăsit,

 

nu mai găsim nici drumul de întoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă cu fața către străini.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Navigând pe plumbul fluid al nourilor de ploaie,

 

inima se-nchide în triunghiul unor aripi migratoare,

 

cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…

 

* * *

Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…

 

De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…

 

Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,

 

în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…

 

când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…

 

până dincolo de marele zid ucrainean.

 

de Bot Eugen

 

 

 

Serghei Esenin – poem fără titlu

 

 

Zi, armonică! plictiseala nu se ascunde.
Degetele armonistului curg unde.
Bea cu mine, căţea parşivă,
Bea cu mine, căţea guralivă.

 

Toţi te-au iubit.
Toţi te-au stâlcit.
Toţi te-au mânjit!
Ce te uiţi cu albăstrelele tale, ca florile,
Ori vrei una în bot?

 

Eşti bună de pus sperietoare, ciot,
Să alungi ciorile.
Până în ficaţi, până în rărunchi,
Mă chinui, mă tai, mă îngenunchi.

 

Armonica, armonica să nu stea!
Bea, viezure, bea!
Aş, lua-o pe aia, pare mai cu ţâţe.
Mai proastă, mai cu fâţe.

 

Dintre cele ca tine nu eşti cea dintâi
Pe care o mângâi,
Însă cu una ca tine urâtă, uşoară,
Sînt prima oară.

 

E dureros ce fac şi sfidător,
Dar pentru asta n-o să mă omor.
Ce te clatini? Ce-ţi dezveleşti cracii?
Du-te la toţi dracii!

 

E vremea să mă fac rece
Cu haita voastră ce mereu petrece…
Draga mea… Draga mea… uite, plâng, scâncesc,
Iartă-mă… iartă-mă… te iubesc…

 

* Traducere de Zaharia Stancu

 

 

 

 

Geo Dumitrescu – Daruri

 

Înecat de iubire, prea plin, întinzând mâinile
după fluturii șovăitori ai bucuriei,
neîncetat mă gândeam la un dar nemaipomenit,
la un dar uriaș, fără egal, mai de preț chiar
decât inima mea, în care zornăie acum alandala,
ca două pietricele sprintene, proaspete, nestatornice,
cele două silabe ale numelui tău, oră de aur.

Să-ți fac un dar măreț, mă gândeam,
cum nu s-a mai văzut. Cere-mi,
aș fi vrut să-ți spun, cere-mi
ce e mai scump, mai rar,
ce e unic și fără asemănare, cere-mi orice –
toate ți se cuvin, și încă n-ar fi
decât prea puțin, din cale-afară de puțin.

Ai putea să-mi ceri viața, firește.
Nu mi-o cere –
dăruită de mult, treaptă e sub tălpile
celor ce urcă. Dar cere-mi
mâna dreaptă, cu care semăn și culeg
și cu care-ți mângâi părul
și-ntristatul, preafrumosul obraz,
și care, mișcată mult în umbletul vieții,
rămâne adesea îndreptată în sus.

Cere-mi stânga, cu care-ți deschid ușa,
când nu te țin cuprinsă de mijloc,
cere-mi stânga, cu care-mi port steagul albastru,
și pe-amândoi fluturând vă voi sui
deasupra lumii. Ori primește
aceste flăcări negre ale ochilor mei,
adumbriți de neînțelese mâhniri,
și care oricum nu mai sînt de folos nimănui
de când chipul tău
a rămas pe veci înecat în apele lor …

O, e puțin, știu, e atât de puțin,
ție ți se cuvine tot – răvășit
de chemări, cu fruntea plină de ceață,
pentru tine întind mâinile lacom
după toate comorile lumii …

Ah, sărac sînt, puțină mi-a fost partea,
averi n-am strâns, nepriceput și fără prevedere –
n-am strâns decât bucurii întoarse din drum,
nevăzute miresme amare,
ca florile stranii, nevăzute, ale nucului.

Sărac sînt, ca arborele din pădure –
doar umbră dau și veștede frunze
și-un braț de lemne albe, uscate …

Dar ia acest lemn, e drept și e trainic,
și fă catarg corăbiei tale viteze.
Ia umbra mea, întinsă, sub lună,
și fă-ți pânze și flamuri …

O, sărac sînt, puțină mi-e partea:
îți dăruiesc un fir de protoplasmă,
îți dăruiesc un fir de veșnicie.
Primește-l, păstrează-l
în mările tale lăuntrice, calde,
și născocind, ivește din el
o seminție nouă de oameni albaștri, curați,
cu câte două inimi.

Oricum ar fi, îngropată
în lacrima mea de rășină
te voi păstra cristalin prin milenii.

* din volumul Nevoia de cercuri(1966);Cele mai frumoase poezii;  Editura Albatros; București; 1978.