Zeta – femeie-copil de bani gata,

 

așteaptă hackerii să le dai plata.
Intrând pe ușa din spate,
au ajuns la fața locului
și câinii de la securitate.
Toate cărările șobolane
duc către umbra ta
care-și târâie
de la o zi la alta
nopțile negre
sub soare.
Adevărul e că se fură,
se fură lemne
în întreaga Românie
pentru poemele ciordite
de pe net
și publicate pe hârtie.
Va veni însă o vreme
când,
mâna care scrie,
versuri va cresta
pe brațul tău de lemn,
făcând astfel
să țâșnească la lumină
un volum de poezie
cu miros de sânge,
nu de hârtie.

de Bot Eugen

Publicitate

Pasărea-șarpe

 

– Nu vrei să facem schimb? –
mă trezi deodată din somn
măcănitul unei păsări
domestice cu visări
de mare
sălbăticiune zburătoare.

 

– Haide, să-l facem ,
încerca să mă convingă,
tu mie – aripa,
eu ție – ghilotina de aur;
vei străluci deasupra ei
aidoma unui semizeu deasupra celorlalți;
indiscutabil,
cuvântul tău o să atârne greu
pe cântarele lor
înțepenite-n nămolul
unei tăceri milenare;
le vei împărți
pedepsele și dreptatea
ca pe o pâine,
felie cu felie
și-n stânga, și-n dreapta
sau cum te va tăia capul…

 

– Haide,
nu te mai încăpățâna atâta,
începu să se roage de mine
pentru proprietarul său
ca o paiață
până și telefonul mobil Nokia N97
cu o voce de rață omnivoră.

 

– Eu zic s-o tai de-aici,
mă răstisem deodată la ea,
cât încă  mai poți să te târăști
pe burdihanul tău de gravidă cenușie
și să-ți intre-n  inimă vârtos
(da` vârtos  de tot, nu așa)
tăișul unui adevăr
irefutabil,
simplu ca bună ziua, și-anume:
singurătatea nu e o
monedă de schimb;
nu se-nmulțește cu nimeni
și nici nu se împarte la nimic.
Ea este
pur și simplu
o unitate indivizibilă,
tu – nu.
Așa că tai-o de-aici!

 

Și-a-nceput să se
îndepărteze umbra de mine,
pe jumătate zburătoare,
târâtoare pe jumătate,

 

în timp ce eu,
ca prin vis,
încă mai auzeam
cum spintecă lemne
o lamă boantă de topor
pe limba ei  despicată:

 

Nu vrei să facem schimb?
Haide  să-l facem!
Nu te mai încăpățâna atâta!

 

Tu – cu aripa,
eu – cu ghilotina de aur …

 

de Bot Eugen

 

 

 

Neo(II)

 

Cuvinte alb-negre(V)

cu reflexii și reflecții

 

Îi plăcea să se audă meditând
cu glas tare
asupra problemelor existențiale,
mie – doar să-i ascult vocea
cum trepidează între
bolta metalică
și pantofii mei negri din piele
cu scârț;
ardea intens printre cuvinte,
vorbea despre toate și
despre nimc.
Într-un târziu, mă întrebase:
-Nu vrei să…?
-Păi, nu ,
i-am răspuns,
chiar nu e momentul
s-o cauți cu lumânarea
prin camerele pieptului meu
pe umbra aceea
de spațiu nelocuit
de oamenii-camere de luat vederi;
nici cu lanterna măcar
ori cu bricheta aprinsă
nu vei reuși s-o găsești –
nu vezi c-afară
se face dimineață,
iar înăuntru – salon
de sforăit
pe mai multe octave,
în timp ce
intrarea în capitală
se-apropie de noi, asemeni
războiului psihologic
(dintre mine și ceilalți)
și-autocarul
pe jumătate gol,
roșu pe jumătate
stă gata să intre-n pământ
de rușine
după câteva frâne,
tot ascultându-te cum
vorbești despre toate
și despre nimic,
cu gândul la ce va spune
igrec ori ics
despre reflecțiile tale idioate ;
în acest timp
zeta se va holba la noi
cu niște ochi
bine-nșurubați în monitor
și se va distra rău de tot
pe seama reflexiilor noastre
palide de nesomn.

de Bot Eugen

 

 

 

 

Takashi Arima – Din lac în puț

 

De câtăva vreme
Nimic din ce duc la gură
Nu-mi prieşte.
Sake-ul* autohton, tovarăş singurătăţii mele mă leagănă
într-o dulce beţie Dar mahmureala ce urmează Nu-i fără-ndoială cadou pentru ficatul meu.
Iar orezul gătit de mine însumi în cambuza ce-mi ţine loc de bucătărie Nimic nu spune c-ar fi
prăjit cum se cuvine.
Păzeşte-te.
Chiar şi-atunci când deschid un borcan de shiokara** sau de
tsukudani***,
Am impresia că-s o pasăre ciugulind pe păşune Iar mandarinele din lyo pârguite în vântul
venind dinspre
mare,
Deşi au bun gust în gură, E sigur că nu-mi vor scădea nivelul zahărului.
Mesele pe care le iau în altă parte
Au avantajul că-mi oferă prilejul de a sta pe un scaun,
Dar prezenţa gândacilor şi-a şoarecilor
Nu-i deloc igienică.
Bento-urile**** distribuite în pachet la amiază
Sunt foarte bine gătite.

 

Dar, mă jur, au condimente şi coloranţi sintetici din belşug.
Chiar şi omleta, la naiba,
Face să-mi urce colesterolul.
Ţigările, mi-am impus să nu mă mai ating de ele,
Dar vitaminele pe care le iau după fiecare masă
Dacă sunt cu-adevărat eficace
S-ar putea să aibă şi efecte secundare.
Cât despre cafea… Nu-i prieşte stomacului.

 

Trecut de cincizeci de ani
Trăieşti singur, transferat într-un asemenea loc Ca să-ţi câştigi pâinea. Cu fiecare zi, toate
astea te macină. Răul înanintează cu paşi mari, o ştii. Serile triste, când nu ai pe nimeni cu cine
să schimbi o vorbă, Te-mping să intri prin baruri unde te-mbeţi Si când te-ntorci în celula ce-ţi
serveşte de locuinţă Te simţi asemenea deţinutului care aude că e condamnat la închisoare
pe viaţă.
îmi închipui cu oroare
Că astfel îmi voi petrece restul vieţii,

 

Şi mă întorc
cu pumnii strânşi, fără o vorbă
până ce intru în criză, când strigătul îmi scapă …

 

 

* Sake – Băutură tradiţională japoneză obţinută prin fermentarea orezului(berea de orez).

** Shiokara – ouă, maţe de peşte cu sare.

*** Tsukudani – Aliment în conservă, fiert în sos de soia.

**** Bento – Mâncare tradiţională japoneză, din orez, cu diferite condimente.

 

+ Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997.

+ Traducere, prefaţă şi note de Ion Cristofor.

 

 

 

 

Charles Bukowski – Oamenii ca florile

 

ce de-a muzici
pe străzi-
în sfârşit
oamenii-s ca florile

 

 

poliţiştii şi-au predat
insignele
soldaţii şi-au aruncat
armele
nu mai avem nevoie de puşcării
sau de ziare de ospicii sau de
lacăte pe uşi

 

o femeie dă buzna pe uşă
IA-MĂ! IUBEŞTE-MĂ!

 

e frumoasă ca o ţigară după
o masă cu friptane
o iau

 

dar după ce pleacă
mă simt ciudat
încui uşa
scot un pistol dintr-un sertar
are şi el
felurile lui de iubire
IUBIRE! IUBIRE! IUBIRE!
cântă mulţimile pe străzi

 

trag prin fereastră
cioburile-mi taie faţa şi braţele
nimeresc un băieţel de 12 ani
un bătrân cu barbă
şi-o fată superbă ca
florile de liliac

 

mulţimile se opresc din cântat
şi mă privesc
stau în dreptul ferestrei sparte
am faţa înecată în sânge

 

“asta” le urlu “a fost în apărarea
sărăciei sufletului şi-n apărarea libertăţii
de a nu iubi!”

 

“nu-l mai băgaţi în seamă” strigă cineva
“e nebun
a trăit prea mult timp ca un câine”

 

intru în bucătărie
mă aşez şi-mi torn un
pahar cu whiskey

 

hotărăsc că singura definiţie
a Adevărului(mereu schimbător)
e aceea că este acel lucru sau acţiune
sau credinţă pe care mulţimile o
resping

 

aud o bătaie în uşă
e aceeaşi femeie
e superbă e ca şi cum ai
găsi o broască verde şi grasă-n
grădină

 

mai am două gloanţe
şi le folosesc pe-amândouă

 

nimic în aer doar norii
nimic în aer doar ploaia
viaţa oricui e prea scurtă
ca să afle vreun sens şi
cărţile-s risipă

 

stau şi-i ascult
cum cântă
stau şi
ascult

 

* din volumul “dragostea e un câine venit din iad”; Editura Polirom; București; 2007;

*traducere, prefață și note de Dan Sociu

 

 

 

 

Paloarea vorbitoare-a hârtiei

Amiaza lui 23 aprilie – ultima variantă

 

 

Sictirită de minutele orei de vârf
cu biciul solar al amiezii,
ea trece pe corso grăbită
cu mintea aiurea
şi speranţele înghesuite

 

în buzunarul interior de la piept
al hainei sale negre din piele;
se-aruncă-nainte nebuna,
din mers îşi pune căştile în urechi,
impasibil ascultă vocile lumii
şi strigătul teraselor goale: La muncă!,
în timp ce scrutează
cu tăişul privirilor treze
inima de hameleon a metropolei,
reclamele ei luminoase
care pulsează
în ritmul paşilor săi
pe panourile cu afişaj electronic.

 

Intră apoi într-o braserie,
solicită o ceaşcă de cafea tare
(cu o concentraţie vădit crescută
de amar, negru şi aromă braziliană)
şi o licoare de culoarea soarelui
pe care să scrie că ar conţine
o cantitate suficientă de ingrediente
necesare pentru o viziune optimistă şi anume:
zahăr,  acid citric,  arome naturale CO2,
substanţe uscate-9gr.,  74 Kcal/200gr.,
termen de valabilitate- 20 de zile însorite;
temperatura de păstrare- între 0 şi 5 grade Celsius;

 

Îi plăteşte chelnerului contravaloarea
acestui amestec energizant(8 lei-putere),
iese afară la braț cu inima-mi (care
își ține strâns la piept sângele între palme)
şi face slalom printre stâlpii de cafenea,
îndreptându-se
către aripa stângă-a terasei;
se-aşează la una din mesele ei
roşii de plastic,
îşi dă ochii peste cap şi capul pe spate,
îşi pune ochelarii negri pe privirea sa
şi-aşa întunecată,
îşi smulge pe urmă flegmatic
soarele din febra agoniei
şi îşi aprinde o ţigară
de la mănunchiul lui de raze fumegânde;
îl face sul într-un târziu
şi-l introduce
în recipientul de sticlă
al ochiului său din umbră,
savurându-l îndelung după aceea
ca pe-o băutură exotică
răcoritoare.

 

Mai dă-o dracului de cafeluţă!
îi strig eu deodată,
în timp ce scrutez
cu tăişul privirilor piezişe
inima de hameleon a metropolei –

 

nu ne-au mai rămas decât
11 bonuri de masă
pentru un cartuş de ţigări
şi câteva cărţi cu poeme!

 

Abia după această ispravă,
astenia mea de primăvară,
vom putea spune şi noi
(cu o mână pe inimă
şi cu cealaltă mângâind
paloarea vorbitoare-a hârtiei)
că ziua a trecut de partea noastră
şi cu folos pentru umanitate.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Trecut de 35,

îți resuscitezi inima cu gândul,

(poem în proză)

până ajungi să-i pipăi pe dinăuntru
umbra pulsatilă
cu degetele prelungi ale minții.
De curând, ai devenit și tu conștient :

 

 

după o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta;
de cum încerci să te apropii de ea,
s-o netezești pe creștet ori să-i dai ceva de mâncare,
începe să mârâie și să-și arate colții.
I-ai cerut atât de multe până acum,
încât astăzi nu mai vrea să primească nimic de la tine.
De lătrat nu te mai latră, c-a obosit demult să o facă,
dar simți că te urăște cu tot sângele de care dispune mârâitul său.
Te urmează fidel ca  o umbră  oriunde te duci,
îți urmărește fiecare gest sau mișcare
pe care-ai avut la un moment dat tupeul să le comiți
sub privirile ei ,
ți-a învățat pe dinafară toate subterfugiile minții.
Nimic nu îi scapă,
nici măcar gândurile pe care încă
nu ai avut curajul sau lașitatea să le gândești.

 

 

Este intrusul care îți intră ziua în casă
pe ușa din spate și
te scoate noaptea din minți
pe fereastra deschisă din față.

 

 

Ori de câte ori grăbești pasul pe trotuar
sau la trecerea de pietoni,
simte nevoia să te trădeze și să te lase în urma sa,
numai pentru ca să ajungă ea prima
în dreptul ultimului stâlp – echidistant
față de tine și față de ceilalți.

 

 

Chiar și în momentul de față,
când înșiri aceste rânduri, o simți
cum îți scapă printre degete nevăzută.

 

 

A încetat demult să mai viseze,
iar între timp,
te-a-mbolnăvit și pe tine cu insomniile ei.

 

 

„Animalul tău gingaș și tandru”
de altădată, acum,
este o fiară în devenire, –

 

 

din ce în ce mai singură și mai sigură de sine.
Ai fi zis că așa a fost dintotdeauna:
imprevizibilă, stranie și de ne-
îndobitocit,
un fel de kamikaze contaminat
pe căi aeriene de oameni
cu virusul rabiei.

 

 

De ani de zile-i schimbi lesa roșie
o dată la două săptămâni,
o duci trimestrial
la veterinarul bipedelor care,
de fiecare dată,
după ce te consultă,
auscultându-i mârâitul,
conchide sec: nu am cum să vă ajut,
este un câine rău,
numai bun de eutanasiat.

 

 

Poftiți antibioticul local și apa oxigenată
pentru îngrijirea rănilor la domiciliu.
Sper ca de acum încolo
să nu vă mai ardă de metafore și glume.

 

 

Vă salut cordial și vă recomand
din tot sufletul:
încercați să țineți pasul,
spre binele dumneavoastră,
cu lumea de afară,
cu stăpânii mai răi decât câinii.

 

 

de Bot Eugen.

Virgil Mihaiu – Citat

 

intram în casa lui gellu naum
giulgiul dictaturii
fusese aruncat peste bucurești

plecam spre casă de la gellu naum

răspunsese lapidar
plângerilor mele:

„ răul e`n lume! ”

* Lusoromână punte de vânt; Editura Brumar; Timișoara; 2010.

Recluziune

 

 

 

În nourul dens de fum de ţigară,
în balsamul tăcutelor elegii
îţi înveleşti cicatricea roz
cu colţurile lăsate-n jos,
îmbraci impermeabilul solitudinii
şi intri-n catacomba acestui crepuscul,
aidoma Lunii, schimbat la faţă…

Auzi chemările depărtatului Saturn,
ploile de plumb izbindu-se-n rafale
de anatomia tristeţilor tale,
de acoperământul de beton armat
al blocului de garsoniere,
sub care locuieşti
ca proprietar anonim al luminii.

În prag păsări cu cearcăne te întâmpină,
versificând în grai tomnatic agonia,
arborii în flăcări,
din frunze galbene de oboseală murmurând:
În ziua morţilor născuţi,
corbii tăi reînvie în fiecare noapte…

 

Momente de un albastru fulgurant se întâmplă
sub stratul de ozon, sub înfăţişarea ta simplă,
în arderea internă a huliganului sentimental…
Îi dai foc naivului căzut în capcana insomniei,
să strălucească-n pielea de foc a solitarului siberian.

 

Pe când orbecăieşti cu-nfrigurare
prin diafane ceţuri de cuvinte
(şi numele-ţi decapitat pe buzele Gloriei
fâlfâie, vai, ca o zdreanţă),
inima nopţii se mută la tine în piept,
îşi reaprinde felinarele, pe urmă
îţi zvârle ţeasta-n braţele Lunii.

 

de Bot Eugen