Dumnezeu este ceea ce face omul din singurătatea lui.
Whitehead
17:15 12/12/2012
singurătate
Toate articolele etichetate singurătate
umbră grea de singurătate…
de Bot Eugen
Singurătate
Cruce de carne mă pune
pe oasele tale și
bate-mă până la sânge,
să nu mai am după tragere
de inimă să-i car pumni
în stânga și-n dreapta
prietenului meu invizibil
cu douăsprezece fețe.
Mă dialoghează-nveninat cu lumea
de hoți și de târfe, apoi
mă-ncuie-n tăcere,ca într-o cușcă
și m-abandonează
între firele ei nevăzute,
îi voi asculta indiferent
limba despicată
cum îmi brodează din vorbe
o umbră străină de mine,
prinsă-n rețeaua electrică
a acestui oraș,
cum o insectă-n pânzele unui
păianjen cu cruce.
Abecedar al melancoliei,
la ore târzii, mă las răsfoit
de la o tâmplă la cealaltă
de o mână de gânduri.
Mă ascultă cum tac
și-mi vei auzi
inima silabisind între
amurguri și aurore:
sin-gu-ră-ta-te,
sângeroasa istorie
despre o mână de gânduri
care spintecă piepturi,
scoțând la lumina
lunii neomul din om,
umbra de pasăre
înalt cuvântătoare.
Revoluţie
Fiecare globulă
cu globul său
de patimi mute,
străbătut
la un moment dat
de un strigăt.
Insomnie
Străbatut de gânduri
ca o clădire pustie
în care noaptea răsună tăios
ecouri de pași pe trepte,
cum între ciocan și nicovală
metalul
viitoarelor săbii.
Pe noapte ce trece,
tăişul lor înaintează prin mine,
însângerându-mă
până la inimă, deja o aud
cum pulsează-n palida lună
ce trece pe deasupra acum –
lupoaică gravidă adulmecând
urmele anemiei în care mă trec,
şi iau naștere deodată
în fața mea
palorile celor dragi luminând
ca stelele noaptea
pe visătorul sugrumat în somn
de propria lui umbră,
surâsul său imperturbabil.
Unu la unu. Singurătate în doi.
Să nu mă fure
visele,
mi-am pierdut
definitiv somnul
şi nu trece zi
să nu calc
peste
umbrele de
neoameni,
cu fruntea plutind
printre nouri,
nici noapte
nu trece, nu,
fără să-mi bag
vârtos
picioarele
până la glezne
în mama ei de
realitate.
Unu la unu. Singurătate în doi (II)
mă-nfometez
de cuvinte-năuntru
în măsura în care
mă satur de
vorbele de afară;
între cele două
lumi,
tot timpul e
mijloc de noapte,
şi toamnă
şi ploaie,
şi ceaţă,
şi vânt;
acolo,
în
tăcere
deplină,
m-aşteaptă
dintotdeauna
poemul meu
neterminat.
Noaptea
îmi intră-n odaie
şi-mprăştie foile de pe masă,
mă smulge din vis
şi-aprinde lumina,
să o aud
cum mă sfâşie,
cu o mână
îmi scoate aburi din piept,
cu cealaltă
mă răsfoieşte
de la inimă
până la tâmple,
imită foşnetul unor aripi
şi năluceşte păsări pe ziduri,
şi zidurile-ncep deodată
febră să facă
şi să transpire,
aidoma unei umbre grele de
singurătate
sub soarele său negru,
îmi picură şoapte incandescente
în sânge,
până ajung să le aud ecoul
cum se preschimbă-n cuvinte,
iar cuvintele – în stoluri
alb-negre,
gata să îşi ia zborul
către un cer
de hârtie
şi-atunci,
mă ridic deasupra lui
şi îmi aprind ţigara de la o stea,
şi-mi dau foc poemului meu,
în timp ce, sub el,
cu ninsoarea pe umeri,
se roagă la visător,
ca la dumnezeu,
antipodul-faţă-ntunecată:
Frate căzut din lună,
nu te lăsa hipnotizat de
lumina ei,
că te fură somnul
şi îţi pierzi definitiv
umbra …
de Bot Eugen
Visătorul sugrumat în somn
la ore târzii, mă las răsfoit
de la o tâmplă la cealaltă
de o mână de gânduri.
Mă ascultă cum tac
și-mi vei auzi
inima silabisind între
amurguri și aurore:
sin-gu-ră-ta-te,
sângeroasa istorie
despre o mână de gânduri
care spintecă piepturi,
scoțând la lumina
lunii neomul din om,
umbra de pasăre
înalt cuvântătoare.
de Bot Eugen
Visătorul sugrumat în somn
Cruce de carne mă pune
pe oasele tale și
bate-mă până la sânge,
să nu mai am după tragere
de inimă să-i car pumni
în stânga și-n dreapta
prietenului meu invizibil
cu douăsprezece fețe.
Mă dialoghează-nveninat cu lumea
de hoți și de târfe, apoi
mă-ncuie-n tăcere,ca într-o cușcă
și m-abandonează
între firele ei nevăzute,
îi voi asculta indiferent
limba despicată
cum îmi brodează din vorbe
o umbră străină de mine,
prinsă-n rețeaua electrică
a acestui oraș,
cum o insectă-n pânzele unui
păianjen cu cruce.
de Bot Eugen
– Nu vrei să facem schimb? –
mă trezi deodată din somn
măcănitul unei păsări
domestice cu visări
de mare
sălbăticiune zburătoare.
– Haide, să-l facem ,
încerca să mă convingă,
tu mie – aripa,
eu ție – ghilotina de aur;
vei străluci deasupra ei
aidoma unui semizeu deasupra celorlalți;
indiscutabil,
cuvântul tău o să atârne greu
pe cântarele lor
înțepenite-n nămolul
unei tăceri milenare;
le vei împărți
pedepsele și dreptatea
ca pe o pâine,
felie cu felie
și-n stânga, și-n dreapta
sau cum te va tăia capul…
– Haide,
nu te mai încăpățâna atâta,
începu să se roage de mine
pentru proprietarul său
ca o paiață
până și telefonul mobil Nokia N97
cu o voce de rață omnivoră.
– Eu zic s-o tai de-aici,
mă răstisem deodată la ea,
cât încă mai poți să te târăști
pe burdihanul tău de gravidă cenușie
și să-ți intre-n inimă vârtos
(da` vârtos de tot, nu așa)
tăișul unui adevăr
irefutabil,
simplu ca bună ziua, și-anume:
singurătatea nu e o
monedă de schimb;
nu se-nmulțește cu nimeni
și nici nu se împarte la nimic.
Ea este
pur și simplu
o unitate indivizibilă,
tu – nu.
Așa că tai-o de-aici!
Și-a-nceput să se
îndepărteze umbra de mine,
pe jumătate zburătoare,
târâtoare pe jumătate,
în timp ce eu,
ca prin vis,
încă mai auzeam
cum spintecă lemne
o lamă boantă de topor
pe limba ei despicată:
Nu vrei să facem schimb?
Haide să-l facem!
Nu te mai încăpățâna atâta!
Tu – cu aripa,
eu – cu ghilotina de aur …
de Bot Eugen
Și dacă există oameni de lume, de ce n-ar exista și oameni de singurătate?!
de Bot Eugen
Era o vreme
când mă simțeam
ca acasă
numai pe drumuri,
nu conta
în ce direcție
mă purtau
gândul ori pașii;
știam dinainte
ce mă așteaptă
la un capăt
ori celălalt
al unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi răsărea
umbra ori soarele:
urări de bun venit
spuse în șoaptă
sau cu glas tare:
„Uită-te, vine rusul…”
sau
„Hei, ce mai face
românașul nostru?!”
Gerul iernilor
de pe șes
mi-a întărit oasele;
răceala adusă de vânt
dinspre munții Apuseni
mi-a făcut inima
să bată mai tare;
n-am fost însă rus
niciodată,
nici „românaș”, din păcate,
n-am reușit să devin;
(din când în când, totuși,
sufletul
simțea nevoia
peste margini să-și tragă
pielea strâmtă a unui străin)
între mine și dânșii
vor rămâne
să tacă-ndelung
jumătățile de adevăruri;
urmează
fiecare din noi
singur
să și le lumineze
c-un strigăt
spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri,
pământul tuturor și-al nimănui …
A fost mai demult o vreme
când mă simțeam ca acasă
numai pe drumuri;
aproape că nu mai conta
cât de departe am ajuns
sau
în ce direcție
continuau să mă
rostogolească
roțile de cauciuc ori
cele de fier,
pentru că,
oricum, în ăst timp,
capul meu
rostogolit se lăsa
pe rotile de gânduri
în direcția
diametral-opusă,
de câteva ori mai repede;
știam dinainte
ce urma
să mi se-ntâmple
la o extremă
ori celălaltă
a unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi apunea
umbra ori soarele:
mă așteptau
plecate capete cu
urări de bun venit
spuse în șoaptă
ori cu glas tare:
„Uită-te, vine rusu`…”,
„Ce mai face
românașul nostru?!”
de Bot Eugen
De câtăva vreme
Nimic din ce duc la gură
Nu-mi prieşte.
Sake-ul* autohton, tovarăş singurătăţii mele mă leagănă
într-o dulce beţie Dar mahmureala ce urmează Nu-i fără-ndoială cadou pentru ficatul meu.
Iar orezul gătit de mine însumi în cambuza ce-mi ţine loc de bucătărie Nimic nu spune c-ar fi
prăjit cum se cuvine.
Păzeşte-te.
Chiar şi-atunci când deschid un borcan de shiokara** sau de
tsukudani***,
Am impresia că-s o pasăre ciugulind pe păşune Iar mandarinele din lyo pârguite în vântul
venind dinspre
mare,
Deşi au bun gust în gură, E sigur că nu-mi vor scădea nivelul zahărului.
Mesele pe care le iau în altă parte
Au avantajul că-mi oferă prilejul de a sta pe un scaun,
Dar prezenţa gândacilor şi-a şoarecilor
Nu-i deloc igienică.
Bento-urile**** distribuite în pachet la amiază
Sunt foarte bine gătite.
Dar, mă jur, au condimente şi coloranţi sintetici din belşug.
Chiar şi omleta, la naiba,
Face să-mi urce colesterolul.
Ţigările, mi-am impus să nu mă mai ating de ele,
Dar vitaminele pe care le iau după fiecare masă
Dacă sunt cu-adevărat eficace
S-ar putea să aibă şi efecte secundare.
Cât despre cafea… Nu-i prieşte stomacului.
Trecut de cincizeci de ani
Trăieşti singur, transferat într-un asemenea loc Ca să-ţi câştigi pâinea. Cu fiecare zi, toate
astea te macină. Răul înanintează cu paşi mari, o ştii. Serile triste, când nu ai pe nimeni cu cine
să schimbi o vorbă, Te-mping să intri prin baruri unde te-mbeţi Si când te-ntorci în celula ce-ţi
serveşte de locuinţă Te simţi asemenea deţinutului care aude că e condamnat la închisoare
pe viaţă.
îmi închipui cu oroare
Că astfel îmi voi petrece restul vieţii,
Şi mă întorc
cu pumnii strânşi, fără o vorbă
până ce intru în criză, când strigătul îmi scapă …
* Sake – Băutură tradiţională japoneză obţinută prin fermentarea orezului(berea de orez).
** Shiokara – ouă, maţe de peşte cu sare.
*** Tsukudani – Aliment în conservă, fiert în sos de soia.
**** Bento – Mâncare tradiţională japoneză, din orez, cu diferite condimente.
+ Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997.
+ Traducere, prefaţă şi note de Ion Cristofor.
Despre singurătate, ca despre o boală, mai rea decât cancerul; despre cancerul inimii …
de Bot Eugen
Cel singur invariabil ajunge să își aleagă o cale strâmtă.
de Bot Eugen.
Varianta 5
Febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …
Convoiul anilor străbate
desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare
cu numele de societăți comerciale.
Pribeagă ceată de sinistrați,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.
Decapitând la tine-n cuget rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
fața unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti
o ploaie de urări de bine la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!
Tăcute febre fără patrie –
trec nourii peste parada
tâmplelor de-onoare-ale prostiei …
Scârbit
de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi
decât de glasul tău înjurând în pustiu,
dumnezeind în neştire:
Tăcerea ta, bătrâne, este extrem de grăitoare…
Chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.
Muribundule cu porniri literare,
cimitir ambulant de hârtii și brichete,
între pereții tăi de carne înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbra care te fumează
până la ultimul chiștoc
de insomnie.
Singurătatea-ți locuită
de-amurguri şi-aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind
stiletul lirei cu mâna-nsângerată.
Tăcute febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …
de Bot Eugen
Eu mâine-poimâine
voi pune mâinile pe piept
și voi muri
cu inima împăcată,
iar tu nu vei avea liniște
nici în mormânt,
te vor săpa cârtițele
de prieteni și sub pământ.
Viața-i o luptă
ce trebuie dusă zi de zi
pân-la capăt de noapte,
pân-la ultima picătură
de singurătate,
fă mâinile roată, băiete,
și ține pieptul hărbujel,
mergi înainte,
fără să-ți rostogolești
ochii prin lături,
nu te uita-n gura lumii,
privește-n tine mai bine,
să vezi
despre ce tace sângele tău
în pustiu;
lasă poezia
și caută-ți pe cineva
alături de care
s-alcătuiești
din două umbre-mpreunate
trupul unui drum
nicodată de alții
în picioare călcat;
lasă fumatul,dragul tatei,
și găsește-ți pe cineva,
c-ai să faci rac la plămâni
ori piatră la inimă
și-ai să te prăpădești de tânăr;
singurătatea e-o boală,
mai rea decât cancerul,
e cancerul inimii
și așa va rămâne
pururi și-n vecii vecilor amin.
de Bot Eugen
Ion Aldea Teodorovici – Imensitate
să acționezi din nou manivela
Fă stânga-mprejur, hei, nimicule,
ori fă-te nevăzut în lumină,
cât încă e ziuă și soare,
tunam eu către nimeni care, apărut de nicăieri,
se tot ținea din urma mea, cerșind adăpost.
Ce tupeu pe capul tău, am izbucnit,
să vii la mine și să-mi ceri bani? Ca să ce?
Să-ți cumperi după loc de veci
pentru stat în picioare pe umărul meu drept?!
Eu nu-mi împart umbra cu nimeni,
băi, nătăfleață!
Stai cuminte, angel,
și mai taci dracului odată din gură,
mi-ascuțeam cu scrâșnet caninii cuvintelor înspre îngerul care
mă tot tachina,
fluturând din aripioarele lui galben-verzui de papagal:
„Ce mai faci? Ce mai faci? Ce mai faci? Ce mai faci”
Băăă, m-am răstit deodată la el,
te fac praf și pulbere dacă nu amuțești în chiar clipa aceasta!
„Ce mai faci? Ce mai faci?” – am început să-l strâmb plictisit pe angel-pene tărcate,
pe când mintea lui – în lacrimi strălucind, asemeni ochilor umezi de bovină,
se tot chinuia să termine de rumegat, cu noduri în gât,
divinul procedeu de înghițire
al propriei limbi:
cuvânt cu cuvânt,
silabă cu silabă,
literă cu literă…
Fac față la toate,
izbucnisem din nou, băi, nimicule,
și te salut cu spatele!
Hai, fă pași spre turbinca,
i-am zis,
cât încă nu ți-au crescut aripi…
Și pentru numele lui Dumnezeu,
măi, bombonel,
păstrează-ți dulcegăriile
pentru-nfometații de moarte, care –
sătui de ei înșiși, ca de hrean,
au obosit să se tot ridice zilnic din pat,
iar noaptea uită că trebuie să mai și respire
din când în când …
aerul proaspăt din cimitire.
Între timp, cerul se-ntunecase și-a-nceput să plouă cu pene plouate.
Ca să vezi,
gândeam în sinea mea,
ieșind din mine (să fumez) puțin câte puțin,
cât de pisălog poate fi un asemenea specimen!
E o chestie pur omenească, mi-am spus,
adică de înțeles,
să-l trimiți pe-un înger ca ăsta la dracu` în praznic,
sau în … plm, vorba lui Buzdu,
ceea ce, până la urmă, e tot un drac.
În fond, fiecare din noi ar trebui să se ocupe strict numai de lucrurile
care-l privesc:
El – să-și vadă în continuare de pacea lui împuțită,
eu – de drumul și războaiele mele purtate cu mine însumi prin lume –
când pe un umăr, când pe celălalt umăr,
când – pe ambii mei umeri…
Cee? Vrei să numeri?!
Stai calm, băi, michiduță,
ori fă-te-n noapte nevăzut,
cât încă nu s-a crăpat de ziuă –
m-am răstit eu încă o dată la îngerul ce se credea
îngerul meu păzitor și care (culmea!)
nu contenea nici o clipă să creadă nebunește în mine.
Hai, fă aripi spre turbinca,
bodogăneam către el,
cât încă nu e prea târziu,
cât încă nu ți s-au încâlcit pașii diafani
în rădăcinile subteranului meu labirintic.
„Ce mai faci?” … Ia auzi la el… Ce mai fac? Păi,ce să fac ?! Fac bine. Aaa,
mă întorc nedumerit către nimeni, stai așa, că nu m-ai întrebat…
Ha, ăsta a plecat…
în pana mea,
pe când eu, de ore întregi,
stau pe banca asta de stat în picioare și
vorbesc singur cu mine ca fraierul;
stau și aștept, ce tâmpenie, autobuzul
în stația de tramvaie,
fredonând melancolic o melodie veche în gând –
singur, dar nu singuratic …
singuratic, dar nu singur, singuratic…
Trag aerul adânc în piept dintr-o țigară
și aerul negru al dimineții începe să bată
undeva, în depărtare, către roșu-deschis.
Expir ușurat fumul după aceea,
îmi iau picioarele-n mâini și-o rup la fugă ca disperatu`,
să prind din urmă mașina cu numărul 104.
Alergătorul de umbră peste capete de cactuși
e din nou la înălțime
și îl doare în paișpe.
de Bot Eugen
Stat(ist)ică orientală – ultima variantă
În poziţie lotus, el stă-nchis în trupul său de piatră.
Tu de pe-o stâncă îi arunci priviri de tristă cleopatră.
Seara vă piaptănă tăcerile cu mâna sa mulatră.
Te uiţi la el supărată, vrei să-l vezi pe dânsu-ncercând…
şi-n priviri îţi sclipeşte, ca un pumnal, umbra unui gând.
Fără de vârstă, tras la faţă,
yoghinul condamnat pe viaţă
să-i numere paşii anonimi singurătăţii sale fără chip,
tot aşa cum un clepsidru-şi numără boabele fine de nisip.
Tu nu mai locuieşti de mult în celula lui de sânge
şi în ochii tăi apatici un pustiu de gheaţă ninge.
Inima lui nimeni astăzi uită dulci nimicuri să-ţi povestească
în dialectul anemiei tale, într-o limbă păsărească…
Roiuri, roiuri de clipe solare pe faţa ta palidă se petrec,
peste ovalul chipului tău care apune sub luminosul cerc
de purpură plutind pe deasupra Ţării Soarelui Răsare.
Sucombă-n faţa ta gheişele, mortal de frumoasă paloare!
Însă, acest yoghin cu trup de piatră, fără vârstă, fără chip,
îi numără deşertului său zilnic furtunile de nisip;
în meditaţii fără scop, el se vede dintr-o parte,
o umbră-albită de nesomn şi-un corp frunzărit de moarte,
şi-un ochi îngust, privind subţire,
căutând nimbul să-i admire
inimii ce uită să-i vorbească
prin stihia sângelui orbească.
Şi eu contemplu cum te poartă pe recele său val
înstrăinarea-ntoarsă către limanul lui natal,
şi tu îl strigi de pe faleză,
o, draga mea, în japoneză…
de Bot Eugen
Cobori pustiit dintre oamenii burduşiţi cu vorbe şi râsete,
te-adânceşti în gânduri până la tâmple
și mergi prin tine însuţi în cercuri până te-ntuneci la chip.
Te opreşti în faţa inimii, saluţi solemn golul care o locuieşte,
te dezbraci pe urmă de umbre, te descalţi de noroaie
şi, însoțit de șarpele-vânt,
urci treptele singurătăţii, numărând până la infinit.
Treci apoi pragul casei cu numărul 1,
deschizi o uşă-n pământ şi o fereastră în ceruri,
străbaţi labirintul de-oglinzi reflectându-ţi nopţile albe
(una mai palidă decât alta),
îţi pui după aceea pe limbă pastila pentru tăcere
şi dai peste gât un stacan de tărie în cinstea celui care ai fost.
Te-ntinzi apoi pe canapea şi-n timp ce dormi dus,
visezi că te afli în vizită la vecinul de sus,
că asişti, de fapt, alături de câţiva îngeri lunatici
la şedinţa ta proprie de acupunctură
pentru crâncena durere de cap
şi sentimentul incurabil de greaţă.
de Bot Eugen
sau (im)pactul cu palmele negre – varianta finală
Uneori te trezești în brațele mele
cu o senzaţie vagă de sufocare
și-mi relatezi pe nerăsuflate
povestea neliniștii,
istoria aceluiași coşmar neînvins:
În inima nopţii,la mine în piept,
cei doi fraţi siamezi se încleștează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.
Alteori, visezi cum pe mine
o umbră în somn încearcă să mă sugrume
și-atunci mă trezești din somn
şi mă implori să nu mai dorm strâns
în nopţile lungi de noiembrie.
Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr
și te liniştesc, spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,agonizând,
se mai stinge câte un visător;
urmează singurătatea fratelui său îndoliat
să-și zidească infarctul într-o inimă neagră
pe albul foilor de hârtie.
Din când în când,noaptea,la tine în piept,
cei doi frați siamezi se încleştează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt…
Tu te trezești zilnic din somn cu răsuflarea tăiată
și mă lași în ochii tăi să citesc povestea neliniștii,
istoria aceluiași coșmar, de neînvins, care
se scrie sub mâna mea chiar acum singur pe sine.
de Bot Eugen
îți resuscitezi inima cu gândul,
(poem în proză)
până ajungi să-i pipăi pe dinăuntru
umbra pulsatilă
cu degetele prelungi ale minții.
De curând, ai devenit și tu conștient :
după o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta;
de cum încerci să te apropii de ea,
s-o netezești pe creștet ori să-i dai ceva de mâncare,
începe să mârâie și să-și arate colții.
I-ai cerut atât de multe până acum,
încât astăzi nu mai vrea să primească nimic de la tine.
De lătrat nu te mai latră, c-a obosit demult să o facă,
dar simți că te urăște cu tot sângele de care dispune mârâitul său.
Te urmează fidel ca o umbră oriunde te duci,
îți urmărește fiecare gest sau mișcare
pe care-ai avut la un moment dat tupeul să le comiți
sub privirile ei ,
ți-a învățat pe dinafară toate subterfugiile minții.
Nimic nu îi scapă,
nici măcar gândurile pe care încă
nu ai avut curajul sau lașitatea să le gândești.
Este intrusul care îți intră ziua în casă
pe ușa din spate și
te scoate noaptea din minți
pe fereastra deschisă din față.
Ori de câte ori grăbești pasul pe trotuar
sau la trecerea de pietoni,
simte nevoia să te trădeze și să te lase în urma sa,
numai pentru ca să ajungă ea prima
în dreptul ultimului stâlp – echidistant
față de tine și față de ceilalți.
Chiar și în momentul de față,
când înșiri aceste rânduri, o simți
cum îți scapă printre degete nevăzută.
A încetat demult să mai viseze,
iar între timp,
te-a-mbolnăvit și pe tine cu insomniile ei.
„Animalul tău gingaș și tandru”
de altădată, acum,
este o fiară în devenire, –
din ce în ce mai singură și mai sigură de sine.
Ai fi zis că așa a fost dintotdeauna:
imprevizibilă, stranie și de ne-
îndobitocit,
un fel de kamikaze contaminat
pe căi aeriene de oameni
cu virusul rabiei.
De ani de zile-i schimbi lesa roșie
o dată la două săptămâni,
o duci trimestrial
la veterinarul bipedelor care,
de fiecare dată,
după ce te consultă,
auscultându-i mârâitul,
conchide sec: nu am cum să vă ajut,
este un câine rău,
numai bun de eutanasiat.
Poftiți antibioticul local și apa oxigenată
pentru îngrijirea rănilor la domiciliu.
Sper ca de acum încolo
să nu vă mai ardă de metafore și glume.
Vă salut cordial și vă recomand
din tot sufletul:
încercați să țineți pasul,
spre binele dumneavoastră,
cu lumea de afară,
cu stăpânii mai răi decât câinii.
de Bot Eugen.
După o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta.
de Bot Eugen
Flori intermediare; Asfaltații;
Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de-ntoarcere către casă,
ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruiește scutul de țurțuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne șterge la ochi
și ne îndeamnă
să privim numai și numai înainte.
Legați de mâini și de picioare,
stăm nemișcați, spate în spate,
și ascultăm cum suflarea lui
ne buzunărește venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal
roșu cu-albastre irizații.
Respirația lui tot mai amplă
și moartea noastră
din ce în ce mai pitică și mai calică
purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe niște epoleți,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniți undeva,
între cer și pământ,
pe o cruce de carne înghețată.
Ostatici ai uraganului,
la răscruce de drumuri,
stăm nemișcați, spate în spate,
și nălucim cu ochii deschiși
povești de adormit copiii durerii,
istorioare cu fericite sfârșituri,
în timp ce vântul ne răsfoiește anii
ca pe un roman
cu finalul înghețat în așteptare.
Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai și numai înainte.
Ce mai contează că ne uităm, în același timp,
în două direcții diametral-opuse
și că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul și cu totul altceva?!
Importantă e așteptarea. Ea este totul.
Așteptăm cu răbdare momentul prielnic
pentru-nmugurirea și creșterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.
Degerați din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit,
nu mai găsim drumul de-ntoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă cu fața către străini.
de Bot Eugen
Flori intermediare; Asfaltații;
Vârful inimii,
aidoma unui ac defect de busolă
care indică numai direcția vest-est,
e deviat mereu înspre dreapta
pe electrocardiogramă și către nord,
acolo unde termometrul
nu coboară nicicând
sub treizeci și opt de grade Celsius.
* * *
Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de întoarcere către casă,
ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruiește scutul de țurțuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne șterge la ochi
și ne îndeamnă
să privim numai și numai înainte.
Legați de mâini și de picioare,
stăm nemișcați, spate în spate,
și ascultăm cum suflarea lui
ne buzunărește venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal
roșu cu-albastre irizații.
Respirația lui tot mai amplă
și moartea noastră
din ce în ce mai pitică și mai calică
purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe niște epoleți,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniți undeva,
între cer și pământ,
pe o cruce de carne înghețată.
Stăm nemișcați, spate în spate,
și nălucim cu ochii închiși
povești de adormit copiii durerii,
istorii cu sfârșituri fericite,
în timp ce vântul ne răsfoiește anii
ca pe un roman cu finalul înghețat în așteptare.
Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm(odată sau pe rând)
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai și numai înainte.
Ce mai contează că ne uităm, în același timp,
în două direcții diametral-opuse
și că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul și cu totul altceva?!
Importantă e așteptarea. Ea este totul.
Așteptăm cu răbdare momentul prielnic pentru
înmugurirea și creșterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.
Ostatici ai uraganului,
la răscruce de vânturi,
degerați din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit/părăsit,
nu mai găsim nici drumul de întoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă cu fața către străini.
de Bot Eugen
inima se-nchide în triunghiul unor aripi migratoare,
cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:
Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…
* * *
Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…
De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…
Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,
în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…
când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:
Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…
până dincolo de marele zid ucrainean.
de Bot Eugen
Penumbre celeste de ploaie treceau
peste parada cetăţenilor de-onoare-ai lumii…
şi febre fără patrii ca nourii treceau
prin înserări cu-arome grele de cenuşă…
Convoiul anilor străbate desculţ
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare.
Asemenea unei cete pribege de sinistraţi,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.
Decapitând la tine în suflet rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
chipul unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti o ploaie de urări de bine
la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!
Scârbit de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi decât de glasul tău
murmurând în pustiu,
murmurând în neştire:
Tăcerea ta, o, Doamne
este extrem de grăitoare…
Ah, chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.
O, muribundule, cu porniri pătimaşe,
cimitir ambulant de regrete,
în grădina ta acuma înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbre ce nechează.
Singurătatea poetului locuită
de amurguri şi aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind stiletul lirei
cu mâna-nsângerată.
de Bot Eugen
În nourul dens de fum de ţigară,
în balsamul tăcutelor elegii
îţi înveleşti cicatricea roz
cu colţurile lăsate-n jos,
îmbraci impermeabilul solitudinii
şi intri-n catacomba acestui crepuscul,
aidoma Lunii, schimbat la faţă…
în balsamul tăcutelor elegii
îţi înveleşti cicatricea roz
cu colţurile lăsate-n jos,
îmbraci impermeabilul solitudinii
şi intri-n catacomba acestui crepuscul,
aidoma Lunii, schimbat la faţă…
Auzi chemările depărtatului Saturn,
ploile de plumb izbindu-se-n rafale
de anatomia tristeţilor tale,
de acoperământul de beton armat
al blocului de garsoniere,
sub care locuieşti
ca proprietar anonim al luminii.
ploile de plumb izbindu-se-n rafale
de anatomia tristeţilor tale,
de acoperământul de beton armat
al blocului de garsoniere,
sub care locuieşti
ca proprietar anonim al luminii.
În prag păsări cu cearcăne te întâmpină,
versificând în grai tomnatic agonia,
arborii în flăcări,
din frunze galbene de oboseală murmurând:
În ziua morţilor născuţi,
corbii tăi reînvie în fiecare noapte…
Momente de un albastru fulgurant se întâmplă
sub stratul de ozon, sub înfăţişarea ta simplă,
în arderea internă a huliganului sentimental…
Îi dai foc naivului căzut în capcana insomniei,
să strălucească-n pielea de foc a solitarului siberian.
Pe când orbecăieşti cu-nfrigurare
prin diafane ceţuri de cuvinte
(şi numele-ţi decapitat pe buzele Gloriei
fâlfâie, vai, ca o zdreanţă),
inima nopţii se mută la tine în piept,
îşi reaprinde felinarele, pe urmă
îţi zvârle ţeasta-n braţele Lunii.
de Bot Eugen
– Hei, tu,
visătorule târziu,
cu ţeasta înfiptă în nori,
sunt curios,
sunt curios să ştiu
cum oare ai învăţat să zbori?
mă-ntreabă vulturul,
cu disperare trăgând
sfori după sfori, sfori după sfori…
visătorule târziu,
cu ţeasta înfiptă în nori,
sunt curios,
sunt curios să ştiu
cum oare ai învăţat să zbori?
mă-ntreabă vulturul,
cu disperare trăgând
sfori după sfori, sfori după sfori…
– Sunt curios să ştiu
cum oare ai învăţat să zbori
cu picioarele încălţate în grele noroaie?
mă-ntreabă vulturul,
devorând buchete de flori,
noiane de-admiratori…
– Tăinuiesc, îi răspund,
perechi de aripi vreo şapte
la subsuori
şi în fapt de seară,
când celeste căi de lapte
îşi deschid porţile în lumea sublunară,
eu înham la carul lui Mercur cu trei roate
treizeci şi trei de herghelii înaripate
şi fac naveta noaptea întreagă
printre nouri de ploaie
(luminat de fulgere,
fulgerând printre lumini – o droaie)
pân-la zeul Neptun, şi apoi,
cu tridente-narmându-mi furtuna de îngeri,
mă întorc , ignorând
cum oare ai învăţat să zbori
cu picioarele încălţate în grele noroaie?
mă-ntreabă vulturul,
devorând buchete de flori,
noiane de-admiratori…
– Tăinuiesc, îi răspund,
perechi de aripi vreo şapte
la subsuori
şi în fapt de seară,
când celeste căi de lapte
îşi deschid porţile în lumea sublunară,
eu înham la carul lui Mercur cu trei roate
treizeci şi trei de herghelii înaripate
şi fac naveta noaptea întreagă
printre nouri de ploaie
(luminat de fulgere,
fulgerând printre lumini – o droaie)
pân-la zeul Neptun, şi apoi,
cu tridente-narmându-mi furtuna de îngeri,
mă întorc , ignorând
chemările concupiscentei sirene,
tam-tamul torenţialelor ploi…
– Hei, păstor al turmei sălbatice de iluzii şi nori,
tu, cel sechestrat în ceruri de îngerii tăi păzitori,
sunt curios să aflu cum oare ai învăţat să mori?
mă-ntreabă vulturul,
trăgând după sine o umbră de febleţe
pentru singurătate şi pentru tristeţe.
tu, cel sechestrat în ceruri de îngerii tăi păzitori,
sunt curios să aflu cum oare ai învăţat să mori?
mă-ntreabă vulturul,
trăgând după sine o umbră de febleţe
pentru singurătate şi pentru tristeţe.
– Nu mai sunt curios să aflu nimic, de când
navetiştii calcă în aer ca pe pământ,
îmi strigă vulturul, din aripi negre bătând,
sfori după sfori cu ciocul trăgând…
de Bot Eugen
Te-adânceşti în tine însuţi, până ajungi
să-ţi pipăi pulsul pe dinăuntru
cu degetele prelungi ale tăcerii.
Faţă-n faţă cu umbra,
stai şi asculţi trecerea clipelor,
pregătit s-o înfrunţi cu braţele goale.
Deasupra capului tău,
în chip de liber arbitru,
albul orbitor al lunii, muşcat
pe jumătate de întuneric.
…şi vântul şlefuind, ca pe un rubin,
feţele sângelui îngheţat în aşteptare…
Între tine şi semeni s-au risipit
într-o singură zi
rezervele de cuvinte
pentru câţiva ani de acum înainte.
Te-adânceşti tot mai tare până ajungi
să-ţi asculţi pulsul ca pe o poveste,
ca pe-o rostire şoptită-a cuvintelor
izvorând din adâncul inimii.
Acum, însă, cineva îşi zboară creierii
ca pe o pasăre ţipând în deşert,
şi devii deodată contemporan
în inima acestei nopţi pustii de noiembrie
cu toţi morţii tineri ai zilei de mâine.
Stai spate-n spate
cu albul orbitor al lunii,
pregătit să înfrunţi umbrele aurorei.
Pentru că tu ştii
şi ai ştiut-o dintotdeauna:
Sub fiecare răsărit de soare
în tine se mai stinge câte o constelaţie
de celule gânditoare.
de Bot Eugen
boteugen74
BotEugen's Blog 