Ne-am cunoscut unul celuilalt
umbrele până la înstrăinare.
Decolorate pe la margini, păreau
lipite cu scotch în mijlocul încăperii
când de pat, când de masă, când de un perete.
Încercam să mă smulg din brațele tale,
să-mi înfig pixul în inimă,
cu sângele meu să te scriu,
bronzându-mi apoi rănile rupte la lună –
trist măcelar ce-și vinde nopții
carnea de porc la un preț rezonabil.
de Bot Eugen
Era o vreme
când mă simțeam
ca acasă
numai pe drumuri,
nu conta
în ce direcție
mă purtau
gândul ori pașii;
știam dinainte
ce mă așteaptă
la un capăt
ori celălalt
al unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi răsărea
umbra ori soarele:
urări de bun venit
spuse în șoaptă
sau cu glas tare:
„Uită-te, vine rusul…”
sau
„Hei, ce mai face
românașul nostru?!”
Gerul iernilor
de pe șes
mi-a întărit oasele;
răceala adusă de vânt
dinspre munții Apuseni
mi-a făcut inima
să bată mai tare;
n-am fost însă rus
niciodată,
nici „românaș”, din păcate,
n-am reușit să devin;
(din când în când, totuși,
sufletul
simțea nevoia
peste margini să-și tragă
pielea strâmtă a unui străin)
între mine și dânșii
vor rămâne
să tacă-ndelung
jumătățile de adevăruri;
urmează
fiecare din noi
singur
să și le lumineze
c-un strigăt
spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri,
pământul tuturor și-al nimănui …
A fost mai demult o vreme
când mă simțeam ca acasă
numai pe drumuri;
aproape că nu mai conta
cât de departe am ajuns
sau
în ce direcție
continuau să mă
rostogolească
roțile de cauciuc ori
cele de fier,
pentru că,
oricum, în ăst timp,
capul meu
rostogolit se lăsa
pe rotile de gânduri
în direcția
diametral-opusă,
de câteva ori mai repede;
știam dinainte
ce urma
să mi se-ntâmple
la o extremă
ori celălaltă
a unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi apunea
umbra ori soarele:
mă așteptau
plecate capete cu
urări de bun venit
spuse în șoaptă
ori cu glas tare:
„Uită-te, vine rusu`…”,
„Ce mai face
românașul nostru?!”
de Bot Eugen
iar din zdrenţele visului aduse la ţărm
de furia mării în timpul somnului
puţine mai rămân până la trezire
să-l îmbrăcăm pe cel înecat
bănuit rămâne zbuciumul altei mări
pusă în noi ca Infinitul şi Dumnezeu
(cele două preaplinuri neconţinute
ce se revarsă dând peste margini)
şi continuă să ne infecteze scandalul morţii
sub pielea pe care devreme în zorii zilei
ne-o scărpinăm în reverberaţia somnolentei lumini
de mâncărimile aceleiaşi disperări
însă Descartes spune că nu e grav
căci gândirea nu-şi pricepe propria înţelegere
nici infinitul nici pielea nu le atingi cu gândul
iar înecatul iese la mal şi chiar ne surâde
* Umbre şi faleze; Editura Brumar; Timişoara; 2010
BotEugen's Blog 