Neo(II)

 

Cuvinte alb-negre(V)

cu reflexii și reflecții

 

Îi plăcea să se audă meditând
cu glas tare
asupra problemelor existențiale,
mie – doar să-i ascult vocea
cum trepidează între
bolta metalică
și pantofii mei negri din piele
cu scârț;
ardea intens printre cuvinte,
vorbea despre toate și
despre nimc.
Într-un târziu, mă întrebase:
-Nu vrei să…?
-Păi, nu ,
i-am răspuns,
chiar nu e momentul
s-o cauți cu lumânarea
prin camerele pieptului meu
pe umbra aceea
de spațiu nelocuit
de oamenii-camere de luat vederi;
nici cu lanterna măcar
ori cu bricheta aprinsă
nu vei reuși s-o găsești –
nu vezi c-afară
se face dimineață,
iar înăuntru – salon
de sforăit
pe mai multe octave,
în timp ce
intrarea în capitală
se-apropie de noi, asemeni
războiului psihologic
(dintre mine și ceilalți)
și-autocarul
pe jumătate gol,
roșu pe jumătate
stă gata să intre-n pământ
de rușine
după câteva frâne,
tot ascultându-te cum
vorbești despre toate
și despre nimic,
cu gândul la ce va spune
igrec ori ics
despre reflecțiile tale idioate ;
în acest timp
zeta se va holba la noi
cu niște ochi
bine-nșurubați în monitor
și se va distra rău de tot
pe seama reflexiilor noastre
palide de nesomn.

de Bot Eugen

 

 

 

 

Publicitate

Dus-întors

 

Era o vreme
când mă simțeam
ca acasă
numai pe drumuri,
nu conta
în ce direcție
mă purtau
gândul ori pașii;

 

știam dinainte
ce mă așteaptă
la un capăt
ori celălalt
al unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi răsărea
umbra ori soarele:

 

urări de bun venit
spuse în șoaptă
sau cu glas tare:
„Uită-te, vine rusul…”
       sau
„Hei, ce mai face
românașul nostru?!”

 

Gerul iernilor
de pe șes
mi-a întărit oasele;
răceala adusă de vânt
dinspre munții Apuseni
mi-a făcut inima
să bată mai tare;
n-am fost însă rus
niciodată,
nici „românaș”, din păcate,
n-am reușit să devin;

 

(din când în când, totuși,
sufletul
simțea nevoia
peste margini să-și tragă
pielea strâmtă a unui străin)

 

între mine și dânșii
vor rămâne
să tacă-ndelung
jumătățile de adevăruri;
urmează
fiecare din noi
singur
să și le lumineze
c-un strigăt

 

spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri,
pământul tuturor și-al nimănui …

 

A fost mai demult o vreme
când mă simțeam ca acasă
numai pe drumuri;
aproape că nu mai conta
cât de departe am ajuns
sau
în ce direcție
continuau să mă
rostogolească
roțile de cauciuc ori
cele de fier,
pentru că,
oricum, în ăst timp,
capul meu
rostogolit se lăsa
pe rotile de gânduri
în direcția
diametral-opusă,
de câteva ori mai repede;

 

știam dinainte
ce urma
să mi se-ntâmple
la o extremă
ori celălaltă
a unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi apunea
umbra ori soarele:

 

mă așteptau
plecate capete cu
urări de bun venit
spuse în șoaptă
ori cu glas tare:
„Uită-te, vine rusu`…”,
„Ce mai face
românașul nostru?!”

 

de Bot Eugen

 

 

 

Despre un gigolo clandestin

 

Cu dedicație pentru A.P.

 

 

Depravatul de ieri
suferă azi de blenoragie orală.

asudă rău sub limbă săracul
de când cu moartea subită a sexului,
vorbeşte mult şi mă plictiseşte,
narează banale poveşti
despre beţiile şi partidele de amor
de care chipurile avusese el parte
pe vremea strălucitei sale cariere
de prestidigitator
al armelor reci şi de foc,
vocabula pixul şi multă,
foarte multă muniţie de la nenoroc.

 

 

însuşisem abecedarul seducţiei-
bătea câmpii inima lui-
cu mult înainte de-a învăţa să imit
urletul unui lup către Lună
pe o alee pustie.

 

 

dând din limbă uneori,
alteori-din coadă,
ştiam agil să mă strecor
pe sub pielea victimei simpatice,
de inimă cu vorbele-o muşcam,
ca să-i ling pe urmă sarea de pe rană,
făceam sex cu ea în cinstea zeiţei libertăţii.

 

 

după terminarea orelor de română,
seară de seară, cu frica în sân,
muza mea se grăbea să ajungă acasă
să prepare o ciorbă de burtă sau o friptură,
să nu crape cumva parazitul de foame,

 

 

pe când eu muşcam de gât cu sete
sticla de-alcool Dracula,
cum muşcă alţii din franzelă
din mers, în grabă, pe stomacul gol…

 

 

plumbul tristeţilor zadarnic
încercam într-un poem de aur
să-l preschimb, căci din nou,
din nou se revolta în mine
urletul trist al pierderii de timp

 

 

şi mă lăsam atunci pe buze sărutat
de berea blondă ca de o femeie,
în capul oaselor apoi mă ridicam
şi îmi scoteam dulăul la plimbare
să latre la căţele…

 

 

uneori când mă scârbeau peste măsură
prea multele trădări, intrigi şi farse,
trăgeam aerul adânc în piept
şi îmi scuipam flegmatic lira-nsângerată
în „imaculaţii” sori ai lumii,
tuşind spasmodic ca un canceros în plină agonie.

 

 

din când în când totuşi
mă simţeam capabil să desfid
marea de idoli
de pe aisbergurile imperfecţiunii.

 

 

erau nopţi albe în care ningea
cu-ntunecate astre
peste azurul venelor mele,

 

 

eram un gigolo clandestin,
o umbră-nflăcărată
care păşea marţial
peste trotuarele gri ale zilelor sale.

 

 

 

+ + +

 

 

au trecut ani.
şancrul dur se ramolise.
alte constelaţii de bube
înfloresc astăzi
pe cerul negru al gurii,
supurează banale istorii,
pe urmă
se cicatrizează şi se usucă.

 

 

 

cotcodăcind în ritm de manea,
înserarea-şi adună de pe străzi puişorii-
umbre seduse
de mângâierile aripii sale materne.
se văd deja roind
în jurul bordelului
câteva zeci de şubrede suflete
cu inima crudă şi tunse chilug.

 

se-apropie unul din ele de sifiliticul tată
şi despică istoricul bolii în patru
pe buza murdară de sânge-nchegat:
Povestea ta e răsuflată…

 

de Bot Eugen

 

Paloarea vorbitoare-a hârtiei

Amiaza lui 23 aprilie – ultima variantă

 

 

Sictirită de minutele orei de vârf
cu biciul solar al amiezii,
ea trece pe corso grăbită
cu mintea aiurea
şi speranţele înghesuite

 

în buzunarul interior de la piept
al hainei sale negre din piele;
se-aruncă-nainte nebuna,
din mers îşi pune căştile în urechi,
impasibil ascultă vocile lumii
şi strigătul teraselor goale: La muncă!,
în timp ce scrutează
cu tăişul privirilor treze
inima de hameleon a metropolei,
reclamele ei luminoase
care pulsează
în ritmul paşilor săi
pe panourile cu afişaj electronic.

 

Intră apoi într-o braserie,
solicită o ceaşcă de cafea tare
(cu o concentraţie vădit crescută
de amar, negru şi aromă braziliană)
şi o licoare de culoarea soarelui
pe care să scrie că ar conţine
o cantitate suficientă de ingrediente
necesare pentru o viziune optimistă şi anume:
zahăr,  acid citric,  arome naturale CO2,
substanţe uscate-9gr.,  74 Kcal/200gr.,
termen de valabilitate- 20 de zile însorite;
temperatura de păstrare- între 0 şi 5 grade Celsius;

 

Îi plăteşte chelnerului contravaloarea
acestui amestec energizant(8 lei-putere),
iese afară la braț cu inima-mi (care
își ține strâns la piept sângele între palme)
şi face slalom printre stâlpii de cafenea,
îndreptându-se
către aripa stângă-a terasei;
se-aşează la una din mesele ei
roşii de plastic,
îşi dă ochii peste cap şi capul pe spate,
îşi pune ochelarii negri pe privirea sa
şi-aşa întunecată,
îşi smulge pe urmă flegmatic
soarele din febra agoniei
şi îşi aprinde o ţigară
de la mănunchiul lui de raze fumegânde;
îl face sul într-un târziu
şi-l introduce
în recipientul de sticlă
al ochiului său din umbră,
savurându-l îndelung după aceea
ca pe-o băutură exotică
răcoritoare.

 

Mai dă-o dracului de cafeluţă!
îi strig eu deodată,
în timp ce scrutez
cu tăişul privirilor piezişe
inima de hameleon a metropolei –

 

nu ne-au mai rămas decât
11 bonuri de masă
pentru un cartuş de ţigări
şi câteva cărţi cu poeme!

 

Abia după această ispravă,
astenia mea de primăvară,
vom putea spune şi noi
(cu o mână pe inimă
şi cu cealaltă mângâind
paloarea vorbitoare-a hârtiei)
că ziua a trecut de partea noastră
şi cu folos pentru umanitate.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Răstignit pe un scaun, la masa de scris,

de viu mă îngrop în noaptea cuvintelor.

 

 

Privit de la-nălţimea etajului şapte,
cartierul ce mă găzduieşte
sub aripa lui de beton,
aduce uneori în ochiul meu săgetat
de razele aurorei
cu umbra gravidă a unei păsări de pradă,
umbră grăbită să mă avorteze
din picajul său lent în poemul teluric,
în tăcerile lui care agonizează
sub braţul însângerat al visătorului treaz.
Răstignit pe un scaun, la masa de scris,
stau în mormanul de semne înfipt,
ca o palidă cruce din piele şi oase,
stau faţă-n faţă cu celălalt,
şoptindu-i cu-o voce gravă
parcă dintr-un alt vis:
Te urăsc din suflet cu inima care,
iubindu-te, a tot risipit
lumină şi sânge
pe umbra ta-naltă
de doi metri şi ceva,
noapte de noapte,
timp de şapte ani de zile la rând.

de Bot Eugen

 

 

 

Recluziune

 

 

 

În nourul dens de fum de ţigară,
în balsamul tăcutelor elegii
îţi înveleşti cicatricea roz
cu colţurile lăsate-n jos,
îmbraci impermeabilul solitudinii
şi intri-n catacomba acestui crepuscul,
aidoma Lunii, schimbat la faţă…

Auzi chemările depărtatului Saturn,
ploile de plumb izbindu-se-n rafale
de anatomia tristeţilor tale,
de acoperământul de beton armat
al blocului de garsoniere,
sub care locuieşti
ca proprietar anonim al luminii.

În prag păsări cu cearcăne te întâmpină,
versificând în grai tomnatic agonia,
arborii în flăcări,
din frunze galbene de oboseală murmurând:
În ziua morţilor născuţi,
corbii tăi reînvie în fiecare noapte…

 

Momente de un albastru fulgurant se întâmplă
sub stratul de ozon, sub înfăţişarea ta simplă,
în arderea internă a huliganului sentimental…
Îi dai foc naivului căzut în capcana insomniei,
să strălucească-n pielea de foc a solitarului siberian.

 

Pe când orbecăieşti cu-nfrigurare
prin diafane ceţuri de cuvinte
(şi numele-ţi decapitat pe buzele Gloriei
fâlfâie, vai, ca o zdreanţă),
inima nopţii se mută la tine în piept,
îşi reaprinde felinarele, pe urmă
îţi zvârle ţeasta-n braţele Lunii.

 

de Bot Eugen

Dinu Flămând – Poem

 

Faleze

 

 

iar din zdrenţele visului aduse la ţărm
de furia mării în timpul somnului
puţine mai rămân până la trezire
să-l îmbrăcăm pe cel înecat

 

bănuit rămâne zbuciumul altei mări
pusă în noi ca Infinitul şi Dumnezeu
(cele două preaplinuri neconţinute
ce se revarsă dând peste margini)

 

şi continuă să ne infecteze scandalul morţii
sub pielea pe care devreme în zorii zilei
ne-o scărpinăm în reverberaţia somnolentei lumini
de mâncărimile  aceleiaşi disperări

 

însă Descartes spune că nu e grav
căci gândirea nu-şi pricepe propria înţelegere

 

nici infinitul nici pielea nu le atingi cu gândul
iar înecatul iese la mal şi chiar ne surâde

 

* Umbre şi faleze; Editura Brumar; Timişoara; 2010

Autumnal

 

Steauă Scorpioană

Vântul îmi spulberă pletele negre şi impermeabilul suflând,
impermeabilul meu fâlfâie precum o flamură neagră în vânt.
Sunt doar în trecere pe pământ.
Cineva mă-nmormântează-n ceruri, pe când
sângele-mi bate-n artere frenetic din aripile verbului „sunt”.

 

Muritorule, născut în toamnă, sub zodia agoniei,
leac îţi cauţi în strigarea smulsă din gâtlejurile celor morţi,
în mierea extrasă din cuvinte, -n gustul amar al tăriei,
în aspirinele băute cu ceaiul negru, în albele nopţi…

 

Scorpionul celest mă împunge cu mii de raze din umbră,
îmi aleargă otrava luminii prin neuroni şi prin vene.
Corăbiile cărnii după sirene cu ochi căprui umblă,
bântuită de-un roi de albine nocturne, tâmpla mea geme.

 

Vuiesc astăzi pustietăţi mişcătoare sub ploaia de stele,
se ruinează în mine cele şapte minuni ale lumii…
Carul-Mare-şi plimbă visătorii ре-abrupte căi şi rebele,
se duce naibii şi Ursa Mică, – şi iese nebuna din piele…
Plină este sfera Lunii de sine, pieptănându-i perciunii
insomniacului palid care îi locuieşte pe unii.

 

Vântul îmi spulberă mantia de himere suflând,
mă cravaşează cu patimă, mă pălmuieşte.
Un domn cu vocea ruginită mă ucide în gând,
bătându-mă pe umăr cu palma părinteşte,
pe la spate-mi persiflează umbra mişelul, rânjind…

 

Coboară treptele-n adâncul subteranei săracii
şi tac mâlc sfincşii cetăţii, cu vorbe plebea-i hrăneşte…
Pe vârfurile tăcerii flanează zeii,despicând
zdrenţele de nouri luminoase,
îşi oţeleşte sabia spiritul şi străluceşte…

 

Pe când se bate cu îndoielile cugetul, care, vai, sângerează crunt,
inima-şi scrie pe albul foii durerea cu fluidele verbului „sunt”.
Ca un corb rănit, cel dus pe gânduri şchiopătând,
din aripi negre-mi flutură
peste o trecătoare care apune în orizonturi de purpură.

 

de Bot Eugen