Greșeală pedagogică

eu și cu tavi(IV)

 

Zadarnic poetizezi sufletul
acestei femei deșănțate,
îi spuneam
copilului ce-mi scrijelea
în peretele interior versuri;

 

știu, în alte împrejurări ea
ar fi putut să-ți devină
mamă vitregă și iubită
în același timp.

 

Nu-l voi uita niciodată
pe dirigintele tău
din clasa întâi care
te învăța cu stângăcie
cum se ține pixul
în mâna dreaptă
după ce-ți învinețea
cu arătătorul de lemn
brațul stâng.

 

De-atunci, tot ce scrii, pare
lipsit de sens,
ca o încercare de zbor
a unei păsări cu o
aripă frântă.

 

Zadarnic poetizezi
umbra acestei lumi,
copilul ei continuă
să-mi mâzgălească
pe dinafară
peretele cu graffiti,

 

nălucește însângerate boturi păscând
cu o poftă aproape umană
cruci fără de vârstă și nume.

 

de Bot Eugen

Tăcuta strigă

eu și cu tavi (II)

 

Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
S-au terminat și muzică, și cuvinte.

 

Am stins rând pe rând
toate luminile.
Urma să aibă loc întâlnirea
mereu amânată cu sinele.

 

Până la urmă,
fiecare din noi și-a aflat
propria orizontală.

 

Peste toate s-a așternut
o liniște mormântală,
menită parcă să ne țină de cald.

 

Nu se mai auzea decât
ce gândea în secret fiecare
despre celălalt.

 

Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
Ne fumam reciproc gândurile otrăvite.

 

Până la urmă,
fiecare din noi și-a găsit
propriul echilibru,
după ce și-a așezat
pe tavan umbra,
să stea confortabil
pe-un scaun răsturnat.

 

Doar aproapele meu
continua să viseze urât
și lovea prin somn
cu picioarele
seară de seară în zid.

 

Astăzi,  însă,
în noaptea dimineții,
nu se mai auzea decât
o strigă izbindu-se–n mine
cu aripile de toți pereții.

 

de Bot Eugen

 

 

Siestă

 

Dinspre pajiștea comunei,
aflată dincolo de baltă,
se auzi la un moment dat
mugetul unui bou,
îndelung exersat
să semene (t)eroare.
dincoace de ape,
se ridică o vacă
de pe bancă,
să-i țină isonul
la înălțime:
păi da, asta cam așa este…

 

deși tremurător,
glasul ei părea locuit
de cel puțin una bucată
emoție netrucată;

 

Celelalte dobitoace
își continuau
nestingherite siesta
de duminică;
păstorul, dormea dus și el,
cu amanta sa, oaia,
pe insulele autiste,

 

și asta
de câteva nopți și zile nebune…

 

Mda ,
gândeam eu în șoaptă,
să nu mă audă
dulăul vecinei
(care, între timp,
începuse să miorlăie a criză
către stăpâna lui lătrătoare):

 

ascultarea
unui motiv atonal
a devenit
tot mai puțin posibilă …

 

de Bot Eugen

 

 

 

Takashi Arima – Celebra actriță

 

Vâna muşte
Pe trotuarul din faţa farmaciei.
Cu aceleaşi mişcări ce le avea altădată în faţa camerelor.
Pozând ca pe ecran.
Repeta fără-ncetare acelaşi gest
Pe buze cu acelaşi surâs îmbietor.
Ce dacă o maşină îi stropea cu noroi
Rochia – în culori vesele
Ea continua să privească trecătorii.

 

De onoruri şi recompense
S-a bucurat până acum
Iar mulţimile au aplaudat-o.
Acum camerele au dispărut
Ca şi realizatorii ce-au lansat-o.
Strada tocmai s-a golit,
Dar ea se dăruieşte cu toată fiinţa ei,
Şi urmăreşte cu insecticidul de reclamă
Muştele desenate pe afiş.

 

* Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997

* Prefaţă, traducere şi note de Ion Cristofor.

 

 

 

Vladimir Maiakovski – Manual general pentru lingușitorii începători

 

În orice instituţie
există un lingău.
Trăieşte lingăul
şi nu-i merge rău.
Iar tinerii noştri,
cu ochii la el-
să se-ncăputeze,
ar face la fel.

 

 

Dinu Flămând – Poem

 

Faleze

 

 

iar din zdrenţele visului aduse la ţărm
de furia mării în timpul somnului
puţine mai rămân până la trezire
să-l îmbrăcăm pe cel înecat

 

bănuit rămâne zbuciumul altei mări
pusă în noi ca Infinitul şi Dumnezeu
(cele două preaplinuri neconţinute
ce se revarsă dând peste margini)

 

şi continuă să ne infecteze scandalul morţii
sub pielea pe care devreme în zorii zilei
ne-o scărpinăm în reverberaţia somnolentei lumini
de mâncărimile  aceleiaşi disperări

 

însă Descartes spune că nu e grav
căci gândirea nu-şi pricepe propria înţelegere

 

nici infinitul nici pielea nu le atingi cu gândul
iar înecatul iese la mal şi chiar ne surâde

 

* Umbre şi faleze; Editura Brumar; Timişoara; 2010