Lumina stricată;
poeziile mele;
poem;
nu privi înapoi;
ne smotri nazad;
fotografiile mele;
București;
2008;
05-06.03.2014;
06.03.2014;
0:45.
publicat de Bot Eugen
Lumina stricată;
poeziile mele;
poem;
nu privi înapoi;
ne smotri nazad;
fotografiile mele;
București;
2008;
05-06.03.2014;
06.03.2014;
0:47.
publicat de Bot Eugen
Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
S-au terminat și muzică, și cuvinte.
Am stins rând pe rând
toate luminile.
Urma să aibă loc întâlnirea
mereu amânată cu sinele.
Până la urmă,
fiecare din noi și-a aflat
propria orizontală.
Peste toate s-a așternut
o liniște mormântală,
menită parcă să ne țină de cald.
Nu se mai auzea decât
ce gândea în secret fiecare
despre celălalt.
Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
Ne fumam reciproc gândurile otrăvite.
Până la urmă,
fiecare din noi și-a găsit
propriul echilibru,
după ce și-a așezat
pe tavan umbra,
să stea confortabil
pe-un scaun răsturnat.
Doar aproapele meu
continua să viseze urât
și lovea prin somn
cu picioarele
seară de seară în zid.
Astăzi, însă,
în noaptea dimineții,
nu se mai auzea decât
o strigă izbindu-se–n mine
cu aripile de toți pereții.
de Bot Eugen
Ora cinci dimineața,
camera plină de sticle,
scrum și chiștoace.
În mijlocul ei,
stând la o masă,
eu și cu tavi
ne sorbeam îndelung
ceaiul
din căni aburinde,
ca pe o tăcere
neagră și amară.
Animate de vânt,
la intrare,
pendulau în ritm
de muzică rock
cheile.
Sus, pe un perete,
soarele zilei de ieri,
în mână cu o chitară,
dădea glas
din corzile sale de bass
celei de mâine.
Sub el,
umbre de melomani
imortalizându-i lumina
în ipostaze efemere.
Alături,
un casetofon electronika
și din el
o voce răgușită
îmbărbătându-ne
și atunci unul din noi
se ridica în picioare
și făcea un pas înainte,
încercând să rămână la înălțime.
de Bot Eugen
Pe zi ce trece,
tot mai abitir,
îmi grăbesc pasul
pe sub lumini
ascuțite,
îmi subțiez umbra,
o strecor între
mână și piept,
ca pe o
foaie neagră de hârtie,
o lungesc apoi –
înălbită cu hieroglife –
până la
următorul răsărit,
ca-ntrun târziu
s-apară nimeni
de nicăieri
și să mă întrebe:
La ce bun
să o lungești
până la un
alt început,
oricum, toate au
același sfârșit,
iar nopțile tale
devin
tot mai scurte?
de Bot Eugen
la ore târzii, mă las răsfoit
de la o tâmplă la cealaltă
de o mână de gânduri.
Mă ascultă cum tac
și-mi vei auzi
inima silabisind între
amurguri și aurore:
sin-gu-ră-ta-te,
sângeroasa istorie
despre o mână de gânduri
care spintecă piepturi,
scoțând la lumina
lunii neomul din om,
umbra de pasăre
înalt cuvântătoare.
de Bot Eugen
Dimineața devreme stau țeapăn la o răspântie;
într-o mână îmi fumegă o țigară, în cealaltă – paharul din plastic;
adulmec aburii de cafea și gândurile-ncep să se miște
aidoma șarpelui abia trezit din hibernare.
Stau pe o margine de trotuar, la umbra unui copac
și-i petrec pe ceilalți cu privirea.
Ei se opresc, se uită cumva straniu la mine,
nu zic nimic, după aceea își văd de drumul lor.
Stau între două stații ce se privesc față în față și văd
totul din mine, prin mine, până ajung să mă doară în paișpe
de mașinile lor: 14 și 104, aflate mereu în întârziere.
Dimineața devreme timpul zboară asemeni săgeții albastre,
pe când eu mă târăsc din urma lui, spânzurat de o bară,
pe niște roți de metal care nu se grăbesc nicăieri, niciodată.
Mă opresc din rostogolire la o intersecție și aștept
să mi se facă roșu în fața ochilor.
Cu ghearele înfipte în glezne,
o neagră felină mă trage de umbră-napoi,
să lucidizăm în tăcere nimicul
preț de încă vreo două nopți albe;
cățelul galben din față începe să bată
către portocaliu, mă îndeamnă să mă arunc,
beat de lumină, cu inima înainte
sub ploaia de raze X,
tot așa cum se aruncase cândva Alexandr Matrosov
cu pieptul peste ambrazură.
(În astfel de momente, spunea George,
aduci mult din profil cu unul
care tocmai băuse pe nerăsuflate
o cană de ceai negru amestecat cu stalinskaya)
Cobor scârbit din tramvai, urc într-un taxi,
telefonul sună a pagubă, șoferul răspunde
cu-njurături la apeluri ratate, între timp, primesc
o înștiințare prin sms: ai de efectuat
o ecografie-fulger întregii lumi:
trupulului său dezgolit pe jumătate,
jumătății sale de suflet azvârlită la ghenă;
așa că vezi, fii atent ce faci cu arcașul ăla albastru, da?
Taxiul fuge în continuare pe străzi,
din urmă să prindă o săgeată pulsând –
când negru pe alb, când roșu pe negru,
închid ochii și văd
cum se derulează în minte imagini
cu viteza celor 512 nuanțe de gri –
umbre ce se aleargă prin nesfârșite tuneluri
unele pe altele,
umbre de sânge amestecat cu noroi
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.
Seara târziu, trec pe lângă răscruce,
printre cele două stații ce se privesc
față în față și văd golul din mine –
dejunul de care-am uitat
să mă apuc ca de o bară-n transport
pentru mai multă siguranță de sine
atunci când mă aflu între semeni.
Sunt doar în trecere,
le răspund,și fac bine;
așa că nu vă mai obosiți
să mă-ntrebați ce și cum…
Noapte bună!
de Bot Eugen
Fă stânga-mprejur, hei, nimicule,
ori fă-te nevăzut în lumină,
cât încă e ziuă și soare,
tunam eu către nimeni care, apărut de nicăieri,
se tot ținea din urma mea, cerșind adăpost.
Ce tupeu pe capul tău, am izbucnit,
să vii la mine și să-mi ceri bani? Ca să ce?
Să-ți cumperi după loc de veci
pentru stat în picioare pe umărul meu drept?!
Eu nu-mi împart umbra cu nimeni,
băi, nătăfleață!
Stai cuminte, angel,
și mai taci dracului odată din gură,
mi-ascuțeam cu scrâșnet caninii cuvintelor înspre îngerul care
mă tot tachina,
fluturând din aripioarele lui galben-verzui de papagal:
„Ce mai faci? Ce mai faci? Ce mai faci? Ce mai faci”
Băăă, m-am răstit deodată la el,
te fac praf și pulbere dacă nu amuțești în chiar clipa aceasta!
„Ce mai faci? Ce mai faci?” – am început să-l strâmb plictisit pe angel-pene tărcate,
pe când mintea lui – în lacrimi strălucind, asemeni ochilor umezi de bovină,
se tot chinuia să termine de rumegat, cu noduri în gât,
divinul procedeu de înghițire
al propriei limbi:
cuvânt cu cuvânt,
silabă cu silabă,
literă cu literă…
Fac față la toate,
izbucnisem din nou, băi, nimicule,
și te salut cu spatele!
Hai, fă pași spre turbinca,
i-am zis,
cât încă nu ți-au crescut aripi…
Și pentru numele lui Dumnezeu,
măi, bombonel,
păstrează-ți dulcegăriile
pentru-nfometații de moarte, care –
sătui de ei înșiși, ca de hrean,
au obosit să se tot ridice zilnic din pat,
iar noaptea uită că trebuie să mai și respire
din când în când …
aerul proaspăt din cimitire.
Între timp, cerul se-ntunecase și-a-nceput să plouă cu pene plouate.
Ca să vezi,
gândeam în sinea mea,
ieșind din mine (să fumez) puțin câte puțin,
cât de pisălog poate fi un asemenea specimen!
E o chestie pur omenească, mi-am spus,
adică de înțeles,
să-l trimiți pe-un înger ca ăsta la dracu` în praznic,
sau în … plm, vorba lui Buzdu,
ceea ce, până la urmă, e tot un drac.
În fond, fiecare din noi ar trebui să se ocupe strict numai de lucrurile
care-l privesc:
El – să-și vadă în continuare de pacea lui împuțită,
eu – de drumul și războaiele mele purtate cu mine însumi prin lume –
când pe un umăr, când pe celălalt umăr,
când – pe ambii mei umeri…
Cee? Vrei să numeri?!
Stai calm, băi, michiduță,
ori fă-te-n noapte nevăzut,
cât încă nu s-a crăpat de ziuă –
m-am răstit eu încă o dată la îngerul ce se credea
îngerul meu păzitor și care (culmea!)
nu contenea nici o clipă să creadă nebunește în mine.
Hai, fă aripi spre turbinca,
bodogăneam către el,
cât încă nu e prea târziu,
cât încă nu ți s-au încâlcit pașii diafani
în rădăcinile subteranului meu labirintic.
„Ce mai faci?” … Ia auzi la el… Ce mai fac? Păi,ce să fac ?! Fac bine. Aaa,
mă întorc nedumerit către nimeni, stai așa, că nu m-ai întrebat…
Ha, ăsta a plecat…
în pana mea,
pe când eu, de ore întregi,
stau pe banca asta de stat în picioare și
vorbesc singur cu mine ca fraierul;
stau și aștept, ce tâmpenie, autobuzul
în stația de tramvaie,
fredonând melancolic o melodie veche în gând –
singur, dar nu singuratic …
singuratic, dar nu singur, singuratic…
Trag aerul adânc în piept dintr-o țigară
și aerul negru al dimineții începe să bată
undeva, în depărtare, către roșu-deschis.
Expir ușurat fumul după aceea,
îmi iau picioarele-n mâini și-o rup la fugă ca disperatu`,
să prind din urmă mașina cu numărul 104.
Alergătorul de umbră peste capete de cactuși
e din nou la înălțime
și îl doare în paișpe.
de Bot Eugen
În fiecare om zace un călău… Omul este un despot din fire, de aceea se complace în a chinui pe alţii.
Avea, mă-nţelegi, tăticuţul
copii-liceeni,
nu orice copii!
Chpiul, drăguţul,
avea frunzuliţe-argintii.
Liceul i-aşteaptă-
merg, trap,
şi-n capul tuns
-nap-
latină, cât vrei;
de-un vifor negru de-ntrebări şi gânduri asaltat,
la ora când soarele trecea către amiază,
îşi împletea din febra nopţilor lui albe pat,
în timp ce umbra inimii, fierbinte şi trează,
cu demiurgul de lumină selenară beat,
dialoga-n tăcere, însângerând o rază.
de Bot Eugen
– Va trebui odată şi odată să te adânceşti în uitare,-
uitat şi uitând, – pururi deschis –
de-anonime victorii/celebre înfrângeri,
şi pentru gândul meu care
va apune cu frunzele visătoare
în rugina asfinţitului rece,
trebui-va în tăcere să sângeri.
Nu, nevăzutule ochi, atotvăzător,
orbirile tale deja nu mă mai dor,
şi se îngălbeneşte irisul meu verde,
trecând pe sub stejarul ce umbra şi-o pierde,
şi se goleşte de oameni, şi se pietrifică,
stingându-se-n lumina-nserării magnifică.
– Însă, risipa aceasta de prețioase cuvinte,
îmi şopteşte ochiul,
zău, că nu-mbogăţeşte pe nimeni.
Se-mbracă-n vorbe de spirit
cei săraci cu duhul şi-asfinte
gândul tău din urmă
în noaptea orbilor ipochimeni.
de Bot Eugen
… şi veni-va din nou inima nopţii şi va bate prelung
din aripile umbrei tale pulsul unei lumi muribunde
care de câteva toamne-şi numără ultimele secunde…
Bătută de vânt, se-abate subit peste tine nenorocita de ploaie
şi îţi bate-n bătaie de joc cu ciocănele metalice piroane de gheaţă în craniu.
Te trezeşti din somn răstignit pe o cruce de carne, cu o durere acută de suflet
şi cu senzaţia vie că-n loc de gânduri, la tine în creier,
zvâcnesc câteva zeci de inimi bolnave, –
o ploaie de păsări ţipând în cădere
vorbele lui Vadim(fratele
unei cruci răsturnate în ceruri):
Tu eşti bărbat-bărbat sau sugaci-sugaci… blea…
Te ridici grabnic din pat şi cu ochii sclipind aidoma stelelor începi să te-agiţi
prin bezna oarbă dintre tâmplele tale,
în căutarea unui punct de reper …
Te hotărăşti, într-un târziu, să-nchizi uşa de la intrare şi fereastra de ieşire,
pui apa de ploaie-n ibric şi ibricul pe foc, fierbi o cafea tare, o sorbi dintr-o înghiţitură,
stingi pe urmă lumina, ţi-aprinzi nervos o ţigară,
fumezi pe întuneric şi-aştepţi îndelung să-ţi vină minţile toate la cap
şi-ţi vine inima nopţii în vizită, şi tu te bucuri nespus de prezenţa nefastă,
îţi deschizi larg coastele, o inviţi înăuntru, pregătit să o cuprinzi(după ce trece pragul)
în braţele însângerate
şi ea ajunge, până la urmă, să te bată cu pumnii tăi proprii în piept,
tu-ncepi s-o baţi întruna la cap cu migrenele tale ce n-au rezolvare.
Ea te ascultă-n tăcere, din când în când , mai schiţează câte un zâmbet,
aşteptând pe cineva să coboare şi să te binecuvânteze
cu o palmă uriaşă de aur peste gură,
ori poate cu vorbele lui Vadim fratele,
tunând ameninţător deasupra umbrei tale de carne turnate peste suflet.
Și toate acestea se vor întâmpla cu puţin înainte de infernul unei zile de muncă
într-un subteran (neuro)toxic de poluare fonică maximă.
de Bot Eugen
te scremi și scrii rahaturi
despre o moarte-nchipuită;
după ce vei crăpa,
stai liniștit,
nu se va screme nimeni
ca să scrie
despre scremutul tău
de tot rahatul.
zdreanţa.
zăcea acolo, strălucind.
nu mai puteam face cu ea nimic.
ploua.
s-a ridicat şi-a plecat.
ei, draci, m-am gândit, i-aceeaşi poveste.
mi-am pus ceva de băut, am deschis radioul,
am stins o parte din lumini
şi mi-am aprins o ţigară nemţească,
neagră şi amară.
am auzit un ciocănit
şi-am deschis uşa.
un pitic stătea în ploaie:
ai văzut cumva un porumbel pe veranda ta?
i-am spus că n-am văzut un porumbel pe veranda mea
şi el mi-a spus că dacă văd un porumbel pe veranda
mea
să-l anunţ.
am închis uşa
m-am aşezat şi-o
pisică neagră a făcut un salt
prin fereastră, mi-a sărit în poală
şi-a început să toarcă, era un animal frumos,
am dus-o în bucătărie şi-am mâncat împreună
o felie de şuncă.
am stins toate luminile,
m-am băgat în pat şi pisica s-a băgat lângă mine
şi torcea, mi-am spus, cineva, totuşi, mă place,
pe urmă pisica s-a pişat pe mine,
pe cearşafuri, hei, i-am spus, ce dracu-i cu tine?
am luat-o şi-am aruncat-o afară
în ploaie,
mă gândeam, e ciudat, pisica aia
pişându-se pe mine
şi pişatul ei la fel de rece ca ploaia.
apoi am sunat-o pe ea,
hei, i-am spus, ce dracu-i cu tine,
ai înnebunit sau ce?
am închis, am dat jos cearşafurile
şi m-am întins în pat, ascultând ploaia.
uneori un bărbat nu se descurcă
şi-atunci e cel mai bine să stea întins, nemişcat,
şi să-ncerce să nu se gândească la
nimic.
pisica aia avea o zgardă,
aparţinea cuiva.
cât despre femeie
nu ştiu.
* din volumul “dragostea e un câine venit din iad”;Editura Polirom; București; 2007;
* traducere, prefață și note de Dan Sociu
Privit de la-nălţimea etajului şapte,
cartierul ce mă găzduieşte
sub aripa lui de beton,
aduce uneori în ochiul meu săgetat
de razele aurorei
cu umbra gravidă a unei păsări de pradă,
umbră grăbită să mă avorteze
din picajul său lent în poemul teluric,
în tăcerile lui care agonizează
sub braţul însângerat al visătorului treaz.
Răstignit pe un scaun, la masa de scris,
stau în mormanul de semne înfipt,
ca o palidă cruce din piele şi oase,
stau faţă-n faţă cu celălalt,
şoptindu-i cu-o voce gravă
parcă dintr-un alt vis:
Te urăsc din suflet cu inima care,
iubindu-te, a tot risipit
lumină şi sânge
pe umbra ta-naltă
de doi metri şi ceva,
noapte de noapte,
timp de şapte ani de zile la rând.
de Bot Eugen
În subsolul pieptului tău, azi-noapte,
şi-au dat în secret întâlnire
carnivorele mâini.
Se cuprindeau una pe alta,
se gândeau pe şoptite, se-nţelegeau
prin gesturi cu care
îi vor putea zidi inimii
deasupra capului
un cer de piatră cu strâmte hotare…
Deşi abia se cunoscuseră,
părea că se ştiu, totuşi,
de-o viaţă,
ca nişte surori siameze.
La un moment dat, una din ele,
chiar te rugase politicos,
să te ridici din pat
şi să le aduci o scară,
să poată mai lesne
să ţi se urce în cap.
Pe umerii tăi, azi-noapte,
o pereche de palme
înmănușată în negru
încălecaseră un visător,
unul albit la tâmple,
plutind printre neguri și umbre,
călare pe un cal alb.
Au obţinut dreptul să viseze
cum se vor desfăşura
la el în sânge, -naripate,
himerele-kamikaze cu zborul lor
pururea amânat.
Deasupra creştetului tău întârziau
mâini obișnuite
să spele creiere și să jongleze cu ele,
se spălau apoi una pe alta, se cuprindeau,
se mângâiau lasciv şi se gâdilau,
se-ncolăceau în jurul tâmplelor tale
aidoma unor vampirice buruieni,
îţi devorau din priviri
lumina ochilor, sufletul,
se întrepătrundeau,
preschimbându-se după aceea
în penumbra pumnului binevoitor.
Astfel, ai deschis vama,
v-ați îmbrăţișat cordial
și-ai încheiat într-un târziu
pactul păcii cu-nstrăinarea,
în inima unui pustiu,
sub ploaia de sare…
de Bot Eugen
Cavalerul ereziei – răstignit
pe sârmele ghimpate ale veghei,
pune cruce la cortegiul tău zilnic
de cruciade fără cauză.
În cetatea pieptului pustie
îşi zvântă criza miocardul
pe treptele luminii,
între ciocanul şi nicovala
iluziilor treze palpită.
Iar în jungla globulelor se aud
foşnind din aripi aspre
sfincşii patimilor mute,
bufniţele silabisind
hieroglife din
Abecedarul Melancoliei…
Luciditatea sângerează, taumaturgul e zdrobit.
Aidoma unei lupoaice gravide şi-nfometate,
trece palida Lună pe deasupra anemiei tale,
adulmecând urmele sângelui de mâine,
şi ia naştere deodată în faţa ta
inefabila paloare a sinucigaşului din tine,
surâsul celui sugrumat în somn de speranţe.
Victimă crucificată
pe pânza dialogului său înveninat cu nimeni,
păianjenul cu cruce îţi întoarce spatele.
În prag păsări cu cearcăne te întâmpină,
versificând în grai tomnatic agonia,
arborii în flăcări,
din frunze galbene de oboseală murmurând:
În ziua morţilor născuţi,
corbii tăi reînvie în fiecare noapte…
Momente de un albastru fulgurant se întâmplă
sub stratul de ozon, sub înfăţişarea ta simplă,
în arderea internă a huliganului sentimental…
Îi dai foc naivului căzut în capcana insomniei,
să strălucească-n pielea de foc a solitarului siberian.
Pe când orbecăieşti cu-nfrigurare
prin diafane ceţuri de cuvinte
(şi numele-ţi decapitat pe buzele Gloriei
fâlfâie, vai, ca o zdreanţă),
inima nopţii se mută la tine în piept,
îşi reaprinde felinarele, pe urmă
îţi zvârle ţeasta-n braţele Lunii.
de Bot Eugen
iar din zdrenţele visului aduse la ţărm
de furia mării în timpul somnului
puţine mai rămân până la trezire
să-l îmbrăcăm pe cel înecat
bănuit rămâne zbuciumul altei mări
pusă în noi ca Infinitul şi Dumnezeu
(cele două preaplinuri neconţinute
ce se revarsă dând peste margini)
şi continuă să ne infecteze scandalul morţii
sub pielea pe care devreme în zorii zilei
ne-o scărpinăm în reverberaţia somnolentei lumini
de mâncărimile aceleiaşi disperări
însă Descartes spune că nu e grav
căci gândirea nu-şi pricepe propria înţelegere
nici infinitul nici pielea nu le atingi cu gândul
iar înecatul iese la mal şi chiar ne surâde
* Umbre şi faleze; Editura Brumar; Timişoara; 2010
La întâlnirea cu Wolf, blondul poet, n-am mai sosit.
Pe colinele verzi din Freiburg, nu l-am căutat
cu ani în urmă, pe Auwaldstrasse. Adio, deci, Germanie!
Acum, dispărut în Atlantida, nu mi-a lăsat
(ca atunci) adresa şi câteva desluşiri, s-a scufundat
cu chica lui adolescentină, de viking, în mare,
fără nici un semn de orientare, sau câteva rânduri,
Ca straniul Celan în apele Senei? Oare pe unde, pe
care chei? De unde iei Bateaux mouche spre podul Alma,
sau spre Austerlitz? Să fi fost înainte sau după vinul
băut, în bistrou, nu mult, un pahar? Să fi fost densa bere
“leffe”, amintindu-i Bucovina, Cernăuţiul, Arbore, Solca?
Copilăria, poate, într-o casă cu verandă de sticlă şi
mica grădină cu “ribizli” şi perciunii vecinilor?
Mi-a rămas o poză cu scrisu-i elegant pe spatele imaginii:
acoperişuri romane, cum vezi de pe Gianicolo, în aprilie,
şi Wolf şezând pe o balustradă cu Monte Mario – în faţă; scăldat
totul în lumina ce vine din Umbria;
“lumina umbriană”, în care şi eu m-am îmbăiat fericit, în
Dimineaţa lumii. Acum, maternă, apa l-a resorbit în palatele ei.
* Drumul strâmt; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 2001
Vultur al păcii din aripi hoinare
fâlfâie deasupra oraşului mut.
Deasupra mea – o pereche de gheare
(o pereche de gheare ascuţite,
sticlind în beznă ca nişte cuţite)
îmi numără paşii minut cu minut.
Pe chipul lumii răsare Luna plină
cu lumea ei de cearcăne şi de palori.
Privirea-mi prelungă pe oarba-i lumină
din asfinţit navighează până în zori.
Vezi umbre crescânde cum trec pe drum rânduri-rânduri,
cum cad fiinţe, din somn izgonite, pe gânduri.
Cu una din ele, mai palidă, te asemeni,
cu sângele în inima nopţii abia pâlpâind…
Păleşte lumina ta, Doamne, – n muritorii de rând.
Mă-ngheaţă un astru cu o privire amară
şi rece mă lasă Soarele primăverii.
Plouă cu umbre peste carnea – gata să piară
pentru o sticlă de votcă-n ziua-nvierii.
O, patria mea,
selenaria,
îmi duhnesc cuvintele
strigătoare la cer a insomnie,-
linşează-ţi fiul mort de beat
cum ţi-ai linşat odată martirul –
cu raze care ruginesc pe un cuţit de bucătărie…
Se-aşterne peste urbe o aripă opacă
şi peste cronica mea febră
ce astăzi frizează delirul…
O, patrie săracă,
un vultur mă atacă…
Pe lumina moartă navighează
inima-mi străpunsă de o rază
şi-mi pipăie pulsul demonul mut
noapte de noapte, minut cu minut.
de Bot Eugen
Vântul îmi spulberă pletele negre şi impermeabilul suflând,
impermeabilul meu fâlfâie precum o flamură neagră în vânt.
Sunt doar în trecere pe pământ.
Cineva mă-nmormântează-n ceruri, pe când
sângele-mi bate-n artere frenetic din aripile verbului „sunt”.
Muritorule, născut în toamnă, sub zodia agoniei,
leac îţi cauţi în strigarea smulsă din gâtlejurile celor morţi,
în mierea extrasă din cuvinte, -n gustul amar al tăriei,
în aspirinele băute cu ceaiul negru, în albele nopţi…
Scorpionul celest mă împunge cu mii de raze din umbră,
îmi aleargă otrava luminii prin neuroni şi prin vene.
Corăbiile cărnii după sirene cu ochi căprui umblă,
bântuită de-un roi de albine nocturne, tâmpla mea geme.
Vuiesc astăzi pustietăţi mişcătoare sub ploaia de stele,
se ruinează în mine cele şapte minuni ale lumii…
Carul-Mare-şi plimbă visătorii ре-abrupte căi şi rebele,
se duce naibii şi Ursa Mică, – şi iese nebuna din piele…
Plină este sfera Lunii de sine, pieptănându-i perciunii
insomniacului palid care îi locuieşte pe unii.
Vântul îmi spulberă mantia de himere suflând,
mă cravaşează cu patimă, mă pălmuieşte.
Un domn cu vocea ruginită mă ucide în gând,
bătându-mă pe umăr cu palma părinteşte,
pe la spate-mi persiflează umbra mişelul, rânjind…
Coboară treptele-n adâncul subteranei săracii
şi tac mâlc sfincşii cetăţii, cu vorbe plebea-i hrăneşte…
Pe vârfurile tăcerii flanează zeii,despicând
zdrenţele de nouri luminoase,
îşi oţeleşte sabia spiritul şi străluceşte…
Pe când se bate cu îndoielile cugetul, care, vai, sângerează crunt,
inima-şi scrie pe albul foii durerea cu fluidele verbului „sunt”.
Ca un corb rănit, cel dus pe gânduri şchiopătând,
din aripi negre-mi flutură
peste o trecătoare care apune în orizonturi de purpură.
de Bot Eugen
boteugen74
BotEugen's Blog 