Tăcuta strigă

eu și cu tavi (II)

 

Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
S-au terminat și muzică, și cuvinte.

 

Am stins rând pe rând
toate luminile.
Urma să aibă loc întâlnirea
mereu amânată cu sinele.

 

Până la urmă,
fiecare din noi și-a aflat
propria orizontală.

 

Peste toate s-a așternut
o liniște mormântală,
menită parcă să ne țină de cald.

 

Nu se mai auzea decât
ce gândea în secret fiecare
despre celălalt.

 

Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
Ne fumam reciproc gândurile otrăvite.

 

Până la urmă,
fiecare din noi și-a găsit
propriul echilibru,
după ce și-a așezat
pe tavan umbra,
să stea confortabil
pe-un scaun răsturnat.

 

Doar aproapele meu
continua să viseze urât
și lovea prin somn
cu picioarele
seară de seară în zid.

 

Astăzi,  însă,
în noaptea dimineții,
nu se mai auzea decât
o strigă izbindu-se–n mine
cu aripile de toți pereții.

 

de Bot Eugen

 

 

Publicitate

Penumbra pumnului binevoitor(I)

sau (im)pactul cu palmele negre – varianta finală

În subsolul pieptului tău, azi-noapte,
şi-au dat în secret întâlnire
carnivorele mâini.
Se cuprindeau una pe alta,
se gândeau pe şoptite, se-nţelegeau
prin gesturi cu care
îi vor putea zidi inimii
deasupra capului
un cer de piatră cu strâmte hotare…

 

Deşi abia se cunoscuseră,
părea că se ştiu, totuşi,
de-o viaţă,
ca nişte surori siameze.

 

La un moment dat, una din ele,
chiar te rugase politicos,
să te ridici din pat
şi să le aduci o scară,
să poată mai lesne
să ţi se urce în cap.

 

Pe umerii tăi, azi-noapte,
o pereche de palme
înmănușată în negru
încălecaseră un visător,
unul albit la tâmple,
plutind printre neguri și umbre,
călare pe un cal alb.
Au obţinut dreptul să viseze
cum se vor desfăşura
la el în sânge, -naripate,
himerele-kamikaze cu zborul lor
pururea amânat.

 

Deasupra creştetului tău întârziau
mâini obișnuite
să spele creiere și să jongleze cu ele,
se spălau apoi una pe alta, se cuprindeau,
se mângâiau lasciv şi se gâdilau,
se-ncolăceau în jurul tâmplelor tale
aidoma unor vampirice buruieni,
îţi devorau din priviri
lumina ochilor, sufletul,
se întrepătrundeau,
preschimbându-se după aceea
în penumbra pumnului binevoitor.

Astfel, ai deschis vama,
v-ați îmbrăţișat cordial
și-ai încheiat într-un târziu
pactul păcii cu-nstrăinarea,
în inima unui pustiu,
sub ploaia de sare…

de Bot Eugen

Serghei Esenin – poem fără titlu

 

 

La revedere-ţi spun, la revedere
Prieten drag, te am în piept cu dor.
Predestinata despărţire cere
O altă întâlnire-n viitor.

La revedere, fără vorbe, frate,
Nu te jeli cu geana-n trist ecou,-
Să mori în viaţă nu-i o noutate,
Desigur şi-a trăi nu-i ceva nou.

* Traducere de George Lesnea

Adrian Popescu – Amintindu-mi de Wolf von Aichelburg(și de Celan)

 

 

 

La întâlnirea cu Wolf, blondul poet, n-am mai sosit.
Pe colinele verzi din Freiburg, nu l-am căutat
cu ani în urmă, pe Auwaldstrasse. Adio, deci, Germanie!
Acum, dispărut în Atlantida, nu mi-a lăsat
(ca atunci) adresa şi câteva desluşiri, s-a scufundat
cu chica lui adolescentină, de viking, în mare,
fără nici un semn de orientare, sau câteva rânduri,

Ca straniul Celan în apele Senei? Oare pe unde, pe
care chei? De unde iei Bateaux mouche spre podul Alma,
sau spre Austerlitz? Să fi fost înainte sau după vinul
băut, în bistrou, nu mult, un pahar? Să fi fost densa bere
“leffe”, amintindu-i Bucovina, Cernăuţiul, Arbore, Solca?
Copilăria, poate, într-o casă cu verandă de sticlă şi
mica grădină cu “ribizli” şi perciunii vecinilor?

 

Mi-a rămas o poză cu scrisu-i elegant pe spatele imaginii:
acoperişuri romane, cum vezi de pe Gianicolo, în aprilie,
şi Wolf şezând pe o balustradă cu Monte Mario – în faţă; scăldat
totul în lumina ce vine din Umbria;
“lumina umbriană”, în care şi eu m-am îmbăiat fericit, în
Dimineaţa lumii. Acum, maternă, apa l-a resorbit în palatele ei.

 

* Drumul strâmt; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 2001