Cade noaptea,
clandestinul corb care mă plouă
pe umbra inimii vânând
cu arma sa de foc
sfera vânătă a Lunii…
* * *
În dreptul părţii mele stângi şi mute
te văd din nou cum frica ţi-o petreci
la războiul meu cu tine,
cu stolul tău de întunecate feţe
şi-aud sub paşii ei coborâtori
din palmele tale albastre şi reci
cum sufletele celor duşi suspină
după adânca mea tristeţe.
O, stradă pavată cu inimi de piatră
de vagabonzii memoriei violente…
stradă pe care se aud, nopţi la rând,
îngerii şi gunoierii conversând
despre naivitatea primelor iubiri
ce şi-au frânt coastele fragile-n accidente:
” Ce năstruşnică metamorfoză! –
Dragostele noastre călcate în picioare
s-au transformat până la urmă în asfalt”.
Răsare soarele şi cască plictisit
deasupra tâmplei mele arse
de nopţile de veghe,
pe urmă se duce să tragă un somn
pe canapeaua lui căptuşită cu nori.
trec optimiştii, triştii;
vin umbrele, sumbrele.
Şi, iată, păşesc
făr-să mă-mpiedic de lătratul de câine,
amintindu-mi în treacăt de dezastrele
zilei de mâine, şi-alături de mine
merg semenii mei.
Amurgul îi îmbracă solemn
în straiele lui purpurii de paradă.
Eu îi privesc şi-mi pare că văd
o prezentare de modă pe stradă.
Văd umbrele cum merg călări
pe umerii celor slabi de îngeri,
văd cavalerii cum cresc,încălecând pe ispite,
cum zale îşi făuresc din coarne şi din copite,
văd muze trecătoare pe stradă
şi-animale fluturând din coadă,
lirosofi, din zburătoarea clipă,
fabricând versuri şchioape în pripă,
spectrele unor optimişti
orbecăind prin ceaţă,
circul saltimbancilor trişti,
necruţătoarea viaţă
măturându-i de pe scenă pe idolii de ieri,
pe muribunzii în etate
cu generaţiile x ce vin de nicăieri,
ce pleacă în pustietate…
Probabil, aseară, îmi spun,
plouase peste oraş
cu milioane de pietricele,
ce s-au preschimbat peste noapte-ntr-un nor
de gigantice stele…
şi eu trec, vai, ca un halucinat printre ele
la braţ cu frica ta orbită de lumină
care-şi iese din piele…
Îmi închid ochii şi văd sinucigaşi,
două aripi zdrobite între doi paşi,
mii de păstori văd şi o singură turmă,
milioane de paşi orbiţi de o urmă.
Starea de-aşteptare
creşte-n fiecare,
cei tineri murind,
tot tineri rămân.
Atât de mult îţi place ţie, o,
publicule idolatru,
la chipuri cioplite noaptea te închini
şi ziua joci teatru…
Herghelia umbrelor deja
ne călăreşte spre apus
oasele triste de visători.
Imortalizate de retina ochiului neadormit,
singurătăţi luându-şi zilele în nocturnul infinit,
întârzie pe foaia-ţi maculată, printre cârduri de roşii verbe.
Se-aud pe ea bolborosind graiurile sângelui proaspăt ce fierbe…
În dreptul părţii mele stângi şi mute,
profil din stânga luminat de meteoriţi,
în pas cu un stol de întunecate feţe
mai treci arareori, iubita mea, tristeţe,
pe sub arborii în flăcări de fulger pustiiţi,
pe o stradă pavată cu inimi de piatră
de salahorii memoriei violente,
stradă pe care se aud, nopţi la rând,
îngerii şi gunoierii conversând
despre naivitatea primelor iubiri
ce şi-au frânt coastele fragile-n accidente…
Îşi lasă umbra pe căi sute şi sute,
dă din aripile amândouă,
pe sub ploaia de lebede mute
clandestinul corb care mă plouă
Plouă în anotimpul arid,
plouă cu îngeri de piatră.
Pe-obrazul meu, aprins de vânt,
arde tăcerea egolatră,
în timp ce inima bate din limba ei de foc
ceasul agoniei în clopotul de lemn al lumii.
***
Spectacolul se apropia de sfârşit.
Izbindu-se de umbra mea în cădere,
câţiva aştri sonori explodase
astă seară în mine,
pe urmă s-au stins unul câte unul
în venele mele albastre.
Liniştea îmi lua cu asalt sângele
devastat de focurile de artificii.
În pauza dintre penultimul cântec
şi cel din urmă,
ghilotina fumului de ţigară
îşi decapitase-n tăcere artistul.
Nu mai desluşeam din fundul sălii
decât o siluetă fragilă
agitându-se neliniştită pe scenă,
în timp ce ţeasta vedetei plutea
nepăsătoare printre nouri de ceaţă,
precum Luna plină pe bolta-nstelată,
fixându-l din zborul său halucinant cu privirea
pe nefericitul acesta de suflet
înveşmântat
în hainele lui ponosite de doliu.
Şi-am văzut deodată
o umbră în flăcări navigând prin întuneric.
Purtată de valul nebuniei,
umbra-naripată plutea
pe o mare de brichete aprinse.
În zborul său cel mut
de condor planând pe deasupra
pădurii de-admiratori fremătânde,
ochii ei negri, prietene, ardeau
cu o flacără vie
pe chipul tău rece,
de culoarea varului stins.
Fredonează-mi, vântule insomniac,
melodia nopţilor polare
din fluierele naiul tău,
tăcut fuma-voi, sorbind încet
cafeaua rece, fără caimac,
îndelung te voi asculta
între pereţii unei lăptării
ce se va numi „probabil”,
un plutitor prin ceaţă grea
eden beţiv şi sociabil.
Şi dintr-un colţ de rai-subsol
va privi absent îngerul-mască
cum frânte aripi de-alcool
vor râvni să nu mai crească
Cântă-mi şi fă-mă să uit
de asfinţitul soarelui sub lună…
Am mai avut eu amurguri negre,
sub care
ochii mei nu voiau să vadă pe nimeni,
amurguri sub care
mă bucuram de întuneric,
butonam
tastele telefonului meu,
căutam refrenele la modă ,
seri plictisitoare la culme
în care, frânt de oboseală,
mă-ntindeam în pat
şi ascultam cu ochii închişi
ştirile de la ora cinci,
seri în care sufletul,
de lume sastisit,
îi întorcea spatele
şi ras în cap
practica zazen
cu faţa la perete.
Vine o vreme,
îmi spunea o
voce anonimă,
când se dă o luptă
pe viaţă şi pe moarte
cu haremul de ispite al lui M.
şi cu prinţul indian.
Totul e să scoţi din teacă
sabia la timp
şi să-i spinteci pe-amândoi
dintr-o lovitură,
croindu-ţi calea solitar
după aceea
printre zidirile cetăţii.
Nu mi-a trecut prin gând,
îi mărturiseam, niciodată,
să-mi fac tatuaje roşii pe antebraţ
nici cu vârful acului de seringă,
nici cu tăişul lamei de briceag,
nu mi-am tatuat pe umeri,
pe piept ori pe spate
nici trandafiri negri,
nici vulturi, nici zvastici,
nici măcar numele fostei mele consoarte
care, sărmana de ea, suferise atât de mult,
în timp ce parazitul de mine
îşi fuma indifernt anii petrecuţi
în preajma cenuşăresei absente…
Mi-au rămas în schimb ca amintire
câteva cicatrici de la prieteni,
sunt norocosul posesor
al unui anotimp ploios
şi al câtorva ani de secetă…
cu-nfrigurare astăzi mi-adun
urmele de paşi costelivi
de pe cărările-nzăpezite ale înţelepciunii,
le adăpostesc în căuşul palmelor
şi le las să ierneze acolo,
pe linia roşie a vieţii,
uneori se strecoară
în sângele meu pe înnoptate
clandestinul corb care mă plouă
şi-i zvârle inimii câte ceva de-ale gurii
(un pumn de negre deziluzii şi niscaiva firimituri
de pâine neagră de secară),
să aibă şi ea ce să mestece între dinţi
în timp ce visează;
apoi consemnează faptul
în registrul de memorii al cărnii
pe care-l port cu mine
oriunde mă duc
cu tot cu hergelia lui de umbre
şi de hieroglife,
pe dinăuntru scrijelită cu o gheară
de febrele îndelungatei agonii,
de frigul toamnelor petrecute
sub anarhia oarbelor vântoase
Cântă-mi şi fă-mă să uit
de discursurile unei femei
de care n-am fost îndrăgostit niciodată:
Maturizează-te, copile,
din pragul uşii îmi striga,
aruncându-mi verigheta în faţă,
coboară grabnic
treptele de aer ale poeziei
şi-nşurubează-te cât mai vârtos
în maşinăria de făcut bani a societăţii,
să ai şi tu ca tot muritorul:
casă, maşină, cont în bancă…
Măcar o dată-n viaţă
fii şi tu un pic mai hâtru
şi pune cruce la preocupările absurde.
Prefă-te că-ţi plac
mesele frugale în oraş,
muzica turcească şi fast-foodurile,
prefă-te-n faţa mea
că eşti altcineva,
că tu eşti celălalt,
că tu eşti eu.
Vei vedea atunci cât de savuroasă poate fi
vremea petrecută în preajma găştii mele
de prieteni.
Comercializează-ţi talentele de actor
în ţara asta cu legi strâmbe,
amanetează-ţi idealul
şi lasă dracului odată
chitara şi ţigara,
că o să pieri de foame
înainte de termen
cu tot cu nenorocitele tale de cântece şi de poezele…
Tu chiar nu vezi?
Copilul nostru visător
se uită deja la tine de sus,
de pe-acoperişurile abrupte ale unor zgârâie-nori,
cu nişte ochi plini de compasiune
se uită la tine,
cum s-ar uita de pildă Poetul
la arhitectura bizară
a oraşului tău construit pe hârtie
şi la populaţia lui de cuvinte profund neomogenă,
la fel de neomogenă
precum e textura ficatului îmbibat cu alcool
la care se uită din bezna încăperii
ochiul sticlos al treziei
prin fereastra aparatului cu ultrasunete.
Îngână-mi, aşadar, vântule insomniac
motivele tristeţii mele
din fluierele naiului tău,
tăcut fuma-voi, bând
cafeaua rece, fără caimac,
îndelung te voi asculta
între pereţii unei lăptării
ce se va numi ” probabil”,
un plutitor prin ceaţă grea
eden beţiv şi sociabil.
cântă-mi şi fă-mă să uit
de fâlfâitul aripilor nebune
al asfinţitului de soare şi de lună,
care mă scoate astăzi din minţi
cu ploaia sa caldă de păsări muribunde,
cu-afurisitele lui de privighetori
ce-mi aterizează ostenite pe umeri
şi-mi ciugulesc sângele-nchegat
de pe limbă
al unor cuvinte încă nerostite…
***
Visul doamnei secretare
e s-ajungă directoare.
Şi cum scopul scuză mijloacele…
vine secretarul general
şi o numeşte general pe secretară
în fruntea unei armate de liber-cugetători…
Dintr-un capăt în celalt al străzii,
se-aud copitele scorpiei
izbind cu furie în caldarâm…
(tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm)
Secretând flegmă veninoasă,
susură mieros în telefon
limba despicată:
mai vorbim, mai vorbim, mai vorbim…
Se retrage-n camera obscură
un scârţa-scârţa pe tastatură
şi-ţi monitorizează
numărul de gânduri
şi de respiraţii pe minut.
Cu-nverşunare se apără
de-ntrebările babetei,
ca de-un roi de-albine ucigaşe,
inima ta ce bate în retragere
către himerele zilei de mâine,
inima ta fluturând
din aripi de purpură
ca o pasăre rănită,
săgetată-n zboru-i strâmt
de trupul arcuit al scorpiei,
de efemera strălucire
a stelelor cu coadă.
***
Stai aşezat pe podeaua de beton
cu picioarele încrucişate sub tine
şi depeni în amintire
întâmplările unui sfârşit de noiembrie.
Prea multă cunoaştere strică,
te învăţa un străin într-o seară
la o cafea cu vorbe de ocară,
la fel precum şi umbrele
cunoştinţelor sus-puse
îţi pot pietrifica obrazul
cu un rânjet de lepădătură…
Pun pariu că nu eşti curios să afli
cum e să-ţi circule prin nervi şi prin vase
celestele lumini făcute ţăndări
la braţ cu umbrele lor colţuroase…
Rişti, astfel,
să-ţi pierzi
la şcoala vieţii,
una câte una,
toate facultăţile mintale…
Însufleţind spiritul de haită,
hienele instinctului
aflate la putere
îşi vor susţine în continuare
sclifositele putori,
ce vor strâmba din nas neliniştite
că, iată, unii lucrează mult prea puţin…
Iar în pragul garsonierei tale
cu pereţi foşnitori
te va-ntâmpina într-o zi de iarnă cu soare
idiotul blocului cu nume de floare
şi îţi va spune:
Astăzi este zi de curăţenie
şi trebuie măturat
odată şi odată
gunoiul ăsta de aici.
***
Cerul te plouă pe inimă
şi-ţi umple coşul pieptului cu pietre.
Se opresc nourii din zbor
să-ţi ţină de urât,
te apasă pe tâmple.
Apare o pasăre de undeva
şi desenează cercuri întunecate
deasupra capului tău.
aripa ei, o eclipsă de soare,
îţi inundă
creerul cu
negre gânduri.
Picioarele tale devin
din ce în ce mai grele
pe ultima sută de metri,
mâinile-ţi caută sprijin
dar nu găsesc decât piază rea.
Şi fraţii tăi siamezi
de la răspântia celor opt străzi
ghidându-ţi paşii înspre crucea
sub care să poţi să visezi..
Încetul cu încetul,
se face noapte în sângele tău.
Oglindindu-se în el
precum într-un fluviu negru,
stelele luminează pe cer
al naibii de frumos
şi straşnic de rece,
aidoma fosforescenţilor ochi ai lupilor hăituind
un animal de pradă în alergare.
Umbra se-mpuţinează, se alungeşte,
devine din ce în ce
mai ascuţită şi mai subţire,
o katana despicând
drumul iluminat
în două părţi simetrice.
Prin labirintul oraşului rătăceşti,
cauţi un loc unde
să-ţi odihneşti
oasele care te dor,
dar închisă demult e braseria de pe corso,
niciun vers la îndemână,
nicun drum la îndepicior
şi nocturnele păsări ce bat trotuarul,
văzându-te cum te strecori
prin inima unei nopţi
de noiembrie
scrâşnitoare din dinţi,
îşi mărturisesc una celeilalte în şoaptă
bucuria secretă:
-Uită-te şi tu la nenorocitul ăsta!
O altă victimă a singurătăţii…
S-a-ntors lepra din străinătate
cu un rucsac plin de nestemate.
-Ei, pe naiba!
De la cules de ciuperci nenorocitul s-a întors
din pădurea ţicniţilor, după un weekend ploios.
Tu, însă, nu te enerva,
ci pune punct în gândul tău
la frazele genunii.
Ziua de luni îşi va susţine
în continuare
gravidele putori,
ce vor strâmba din nas neobrăzate
că, iată, unii lucrează mult prea puţin
şi auzi-vei din nou copitele scorpiei
izbind cu furie în caldarâm,
curiozitatea morbidă
a babetei de vis-a-vis…
Secretând flegmă veninoasă,
mieros va susura în telefon
limba despicată: Hei, garson,
tu ştii ce vreau eu să se întâmple…
Buuuun, mai vorbim atunci,
mai vorbim, mai vorbim, mai vorbim?!
tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm…
Tu, însă, nu te enerva,
ci ia-o de la capăt.
Încălţat mereu de mahări
în perechea de bocanci murdari,
nu vei fi în stare,
să te resemnezi nicicând,
ci o vei lua pururi de la capăt…
Adu-ţi aminte
că tu nu incarnezi
în rătăcirile tale decât
umbra punctului negru
pusă în mişcare
de mâna unui zeu neserios
sub semnele de întrebare ale lumii.
Umblă zvonuri prin labirinturi stradale
despre motivele-nsingurării tale
(gurile rele spun că tu suferi
de uranism)
…şi hămăitul scârbei care te împroaşcă
în piept cu flegma spărgătorului de gaşcă,
pe dinăuntru sfâşiată de un dulău fără stăpân…
Fumegând, se retrage încet umbra ta în cochilie,
să-şi bronzeze aripile pe albul foii de hârtie
sub soarele palid al celui ce tace şi tace,
sub soarele celui ce noaptea în zi o preface.
Fulgeră peste surâsul tăcutei palori
luminile reci ale ploii de meteori.
Într-o zi de iarnă cu eclipsă, însă,
cercul se va închide.
Îcolăci-mă-voi atunci în jurul tău
ca o plantă carnivoră şi te voi înghite
cu tot cu hârtiile tale mototolite…
Aşa de tare-mi place mie
publicul meu idolatru,
la chipuri cioplite noaptea mă închin
şi ziua joc teatru…
Mişcătoare în zigzag, otreapă,
neînfrântă pururi va rămâne,
limba mea inteligentă de şarpe,
târfa capilor de azi şi mâine.
Tu, însă, nu te enerva,
ci pune punct în gândul tău
la toate frazele genunii.
de Bot Eugen
Apreciază:
Apreciază Încarc...
boteugen74
BotEugen's Blog 