Îmi place să revin mereu la probleme banale sau insolubile(ceea ce poate să însemne acelaşi lucru) şi găsesc în meditarea lor o hrană pe care nici actualitatea, nici problematica de avangardă nu mi-o pun la îndemână. Meditez adesea, de pildă, la foarte vechea şi foarte complicata problemă a tinereţii. Tinereţea, în sine, rămâne pentru mine o enigmă; căci ea are „întotdeauna dreptate”, şi totuşi este întotdeauna mediocră, plată, impotentă. Înfiorătoarea impotenţă a tinereţii! Cât eşti tânăr, eşti ursit parcă unei inconsistenţe funciare; nu poţi „realiza” nimic, adică nu poţi naşte din tine nimic organic, ci numai fragmente(chiar de geniu, dar numai fragmente) de viaţă, discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbaţi, inutil gândeşti; nu înţelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realităţile, nu respiri viaţa. Greşit se spune că tinereţea este mai aproape de viaţă, căci între ea şi viaţă nu intervin decepţiile, experienţele, construcţiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinereţea aduce cu sine un milion de superstiţii, de idei bine mistuite, de sugestii şi iluzii- pe care le interpune întotdeauna între ea şi viaţă. Un contact direct cu viaţa nu-l poate da decât maturitatea, şi perfect numai bătrâneţea. Nu începi să trăieşti real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci, nu trăieşti decât în gesturi, în intenţii, în nostalgia viitorului şi amintirea trecutului.
Este ciudat că tinerii au mai precis simţul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăieşte mult mai mult cu amintirile decât trăieşte un om de cincizeci-şaizeci de ani.
Nu numai atât; la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, cât de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată, de amintirile lui. Nu le „vede”, încă, aşa cum le poate vedea un om matur. Nu s-a detaşat încă de ele.
Ceea ce este deprimant în spectacolul tinereţii manifestate este totala ei lipsă de originalitate. E absurd să se spună că „tinerii” sânt originali, personali, noi. Originalitatea lor constă în faptul că „nu înţeleg” bine anumite lucruri pe care mai târziu le vor înţelege precis, şi atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. Tinerii sânt un soi de lăutari, care trag cu urechea şi apoi reproduc „adevărurile” după ureche, dând impresia de originalitate.
Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu şi de timp.
Obişnuiesc tinerii să-şi bată joc de frica de moarte a bătrânilor şi să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timp să preţuieşti. Ce-ar pute pierde un tânăr, murind? Ce cunoaşte el din viaţă ca s-o iubească?
Dar mai este ceva; este definitiva opacitate a tinereţii faţă de sentimentul morţii, faţă de agonie, de trecere.
Şi această opacitate trădează mediocritatea; căci o conştiinţă în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morţii mai are încă de crescut până să atingă acel minim de elevaţie indispensabil contemplaţiei şi înţelegerii vieţii.
Cineva îmi spunea că tinereţea este mediocră pentru lipsa ei de experienţe sau pentru puţinătatea acestor experienţe.
Poate să fie aşa. Dar, judecând după propria mea observaţie, nu experienţele lipsesc unui tânăr, ci înţelegerea lor. Tinerii nu ştiu ce să facă şi cum să scape de experienţă. De aceea, chir întâmplările cele mai extraordinare le rămân oarecum exterioare, le poartă după ei ca un lest, nu le transformă în hrană şi în înţelegere.
Am cunoscut un tânăr gazetar cehoslovac care a făcut de trei ori înconjurul lumii, a cunoscut toate mizeriile şi toate aventurile, a străbătut oraşe de vis şi de coşmar- şi când s-a întors, după patru sau cinci ani, era tot atât de mediocru, de opac, de grosolan sufleteşte ca şi mai înainte. Fericitul acela rămăsese un perfect tânăr, adică un perfect mediocru.
… Şi cu toate acestea, tinereţea are întotdeauna dreptate.
Să te împotriveşti unei mediocrităţi tinereşti pentru a susţine o perfecţiune bătrânească- e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii creatori sânt maturii şi bătrânii, desigur, şi adevăraţii impotenţi sunt tinerii; totuşi, cei dintâi nu interesează, iar cei din urmă „trebuie” întotdeauna să ne intereseze. Nu pentru că ei sânt viitorul culturii etcetera, etcetera. Ci pur şi simplu pentru că nu-i cunoaştem, încă, pe când pe maturi şi bătrâni îi cunoaştem. Nu mă interesează perfecţiunea oprită pe loc; mă interesează însă întotdeauna o serie de eşuări, de bâjbâieli, de căderi. Într-o perfecţiune, într-o certitudine- gestul vieţii s-a împlinit; prin însuşi faptul că e „perfectă” şi „certă”, a murit, a îngheţat; ceva nou nu se mai poate naşte de acolo. Şi prefer să asist şi să ajut la naşterea umilă şi mediocră a unei forme pasagere, imperfecte- decât să contemplu la nesfârşit o formă magnifică, dar moartă, desăvârşită. Cine ştie, acea naştere mediocră îmi va putea aduce într-o zi şi o naştere care să revoluţioneze lumea( şi atunci, funcţia ei fiind desăvârşită, se va opri, va pieri)- pe când momentul perfect rămâne mereu acelaşi monument perfect, şi nimic mai mult.
În fond, preţuim tinereţea tocmai pentru că ştim că într-o zi va ajunge bătrâneţe. Şi e paradoxal aceasta;pentru că, o dată bătrâneţea ajunsă, ea nu ne mai interesează. E paradoxal să te străduieşti, să lauzi şi să ţii în braţe un ideal, nu pentru că e „ideal”, ci pentru că va ajunge într-o zi astfel. Iar când a ajuns, nu ne mai interesează…
S-ar putea totuşi ca şi tinereţea şi bătrâneţea să fie numai nişte destine ale vieţii noastre, din care unii oameni pot evada. De pildă, acei pe care boala sau suferinţa şi simţul morţii i-au întinerit la bătrâneţe. Mi se pare că tinereţea ca şi bătrâneţea aparţin mai mult spiritului decât trupului. Nu spun aceasta în sensul că sânt tineri bătrâni şi bătrâni tineri.
Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înţelept, sau un bătrân zurbagiu, „băiat de viaţă”, afemeiat, nebunatec sau tandru.
Spun că bătrâneţea ca şi tinereţea aparţin mai mult spiritului în sensul că ele pot fi- foarte rareori, e drept- sintetizate sau armonizate. Dacă ar rămâne numai destine trupşti- orice încercare de apropiere şi unire între ele ar eşua. Şi pot fi apropiate, unite, numai atunci când renunţi la amândouă, când nu te mai interesează nici una, nici alta, când nu te mai obsedează „istoria”. Există anotimpuri tinere şi anotimpuri bătrâne, şi totuşi pe pământ este o permanentă palingeneză, o admirabilă şi continuă renaştere. Dacă ştii să faci dintr-un singur ceas şi tinereţe, şi bătrâneţe, apoi nu mai ai nici o teamă de nici una din ele. Când nici mediocritatea, nici perfecţiunea, nici eroarea, nici certitudinea nu te mai interesează- te-ai eliberat de aceste destine, pentru că ai rămas numai tu însuţi, fără bătrâneţe şi fără de moarte. Mă gândesc adesea la acel basm al nostru cu „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Oare miturile acestea nu reprezintă ele înseşi drama centrală a unei civilizaţii?
De ce nu încearcă nimeni să le înţeleagă?
Apreciază:
Apreciere Încarc...
boteugen74
BotEugen's Blog 