Melancolia este singura dintre umori care a putut fi personificată, în analogie neîndoielnică şi paradigmatică
cu însuşi diavolul – un dumnezeu întors, îngerul căzut din prea multă iubire, heruvimul mult-prea-iubit dar devenit victimă
a unei duble neînţelegeri: cea de sine, dar şi cea din partea Tatălui.
Suferinţa melancoliei, potenţată de singurătate, stimulează puterile genialităţii, dar şi abilităţile diavoleşti.