eu și cu tavi
varianta finală
I
Astrul sonor
Ora cinci dimineața,
camera plină de sticle,
scrum și chiștoace.
În mijlocul ei,
stând la o masă,
eu și cu tavi
ne sorbeam îndelung
ceaiul
din căni aburinde,
ca pe o tăcere
neagră și amară.
Animate de vânt,
la intrare,
pendulau în ritm
de muzică rock
cheile.
Sus, pe un perete,
soarele zilei de ieri,
în mână cu o chitară,
dădea glas
din corzile sale de bass
celei de mâine.
Sub el,
umbre de melomani
imortalizându-i lumina
în ipostaze efemere.
Alături,
un casetofon electronika
și din el
o voce răgușită
îmbărbătându-ne
și atunci, unul din noi
se ridica în picioare
și făcea un pas înainte,
încercând să rămână la înălțime.
II
Tăcuta strigă
Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
S-au terminat și muzică, și cuvinte.
Am stins rând pe rând
toate luminile.
Urma să aibă loc întâlnirea
mereu amânată cu sinele.
Până la urmă,
fiecare din noi și-a aflat
propria orizontală.
Peste toate s-a așternut
o liniște mormântală,
menită parcă să ne țină de cald.
Nu se mai auzea decât
ce gândea în secret fiecare
despre celălalt.
Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
Ne fumam reciproc gândurile otrăvite.
Până la urmă,
fiecare din noi și-a găsit
propriul echilibru,
după ce și-a așezat
pe tavan umbra,
să stea confortabil
pe-un scaun răsturnat.
Doar aproapele meu
continua să viseze urât
și lovea prin somn
cu picioarele
seară de seară în zid.
Astăzi, însă,
în noaptea dimineții,
nu se mai auzea decât
o strigă izbindu-se-n mine
cu aripile de toți pereții.
III
Umbre căzute din lună
Eram prea obosiți
și nu mai reușeam
să le ținem sub control,
iar ele simțeau asta
și profitau de astenia
noastră din plin:
se zbenguiau călări
pe biciclete,
cât e noaptea de lungă,
între scaunul de pe
tavan și masa de scris,
înșurubată în betonul podelei.
Alteori, în plină amiază,
când erau nevoite activ
să participe
la pauzele de țigară,
coborau, amețite de fum,
și se încolăceau încet
ca niște pitoni
în jurul tâmplelor noastre,
neavând de gând să se lase
de capul meu și al lui tavi
până nu storceau din ele
ultimele picături
de rațiune.
Și-atunci, eram gata
să ne smulgem din piepturi
stiletele
și să le decapităm
una câte una
pe toate,
înnobilând după aceea
paloarea
foilor de hârtie
cu-albastrul acestor
umbre căzute din lună.
Lucrurile reveneau
apoi la normal,
dar asta numai
până în ziua în care
le creșteau la loc
alte capete. Aidoma unor
ipochimeni contaminați
de filozofie, ca de un
virus necunoscut,
am stat și ne-am gândit
într-un cap și
am ajuns la concluzia
că nu are rost
să le tot lichidăm,
că neliniștea lor e
de fapt una
exterioară nouă,
aflate cum sunt
mai mereu
în căutarea
ungherului potrivit din odaie
prin care să își croiască,
până dincolo de ziduri,
drumul de întoarcere
către astrul nocturn.
IV
Greșeală pedagogică
Zadarnic îi poetizezi sufletul,
îi spuneam
copilului ce-mi scrijelea
în peretele interior versuri;
știu, în alte împrejurări ea
ar fi putut să-ți devină
și mamă vitregă, și iubită
în același timp.
Nu-l voi uita niciodată
pe dirigintele tău
din clasa întâi care
te învăța cu stângăcie
cum se ține
în mâna dreaptă
un pix,
și asta după ce-ți învinețea,
plin de entuziasm,
cu arătătorul
brațul stâng.
De-atunci, tot ce scrii, pare
lipsit de sens,
ca o încercare de zbor
a unei păsări cu o
aripă frântă.
Zadarnic idealizezi
umbra acestei lumi,
copilul ei continuă
să-mi mâzgălească
pe dinafară
peretele cu graffiti,
nălucește însângerate boturi păscând
cu o poftă aproape umană
cruci fără de vârstă și nume.
Zadarnic îi poetizezi sufletul,
îi spuneam,
nu-l are.
V
Trezirea de duminică
E timpul, ne-am spus,
pe când ne priveam
unul în ochii celuilalt
fețele schimonosite de nesomn,
apoi am făcut curățenie în interior
și am ieșit afară odată cu soarele,
ne-am lăsat trași după aceea
de umbre la deal spre alimentara,
am cumpărat câteva beri,
pâine, cartofi și țigări;
la întoarcere înghițeam
înfometați ca și lupii
aerul proaspăt al dimineții,
sătui fiind de cel stătut
dintre ziduri
și-n jur – nici țipenie de om
și-atâta liniște, încât
ne deslușeam reciproc pulsul
alcătuind un duet cu respirația, asemeni
unui glas acompaniat de o chitară.
Ajunși la cămin,
ne-am așezat pe niște trepte și,
destupând două sticle,
am început să ne sorbim berea, ca pe o
tăcere neagră și amară.
Ne-am smuls pe urmă din pământ
cu tot cu rădăcini privirile obosite
și am rămas deodată-mpietriți
în fața unei priveliști bizare:
urmăream cum
dincolo de bezna unei odăi
se balansa o oglindă.
Animată de vântul intrat
printr-o fereastră întredeschisă,
se balansa în ritm de rock`n roll o oglindă,
una locuită de doi indivizi
suspect de cunoscuți și în același timp
neînchipuit de străini.
La fiecare sfert de secundă,
unul din ei
își arăta de după câte un perete
cealaltă jumătate de față.
Hipnotizați de schimbul rapid
al jumătăților de chipuri,
ne-am trezit la un moment dat
cu senzația că sub ochii noștri
ia naștere o populație nemaivăzută de eugeni și octaviani,
una posedată de nevroze și ticuri,
cu grimase și mimici care mai de care
mai încrâncenate.
Însuflețită de vânt,
se balansa o oglindă
și din bezna odăii,
prin geamul întredeschis,
spre noi se ițea
când și când
un stol de palide fețe fâlfâind
din lungile lui plete,
tot așa cum bat uneori
din aripile lor negre
umbrele unor păsări
căzătoare din
muțenie în cuvinte.
Și-am izbucnit deodată în râs: hahahahaha.
Râdeam. Râdeam ca smintiții, râdeam printre lacrimi,
râdeam de metafizicul celor doi necunoscuți
reflectându-se intermitent în oglindă,
de idealuri râdeam
și de sufletele noastre rătăcind pe drumuri râdeam,
râdeam de trecătorii ce se zgâiau la ele din întuneric
ca la două luminițe extraterestre;
și de lume râdeam, pentru că aceasta a ajuns în ochii noștri de râsul lumii;
și de moarte râdeam, pentru că tocmai primisem dezlegarea la hohotul homeric de râs din partea directorului fabricii Ursus;
de viață râdeam și de cocota de lux ce-i bătea trotuarele pavate numai și numai cu intenții din cele mai bune.
Ce să mai…
viața noastră e frumoasă,
dar costă al dracului de scump
și trebuie la timp plătită…
Zilele noastre ca arginții
numărate sînt de mâna unei iude…
de Bot Eugen
varianta inițială(și/sau a doua)
Zilele noastre ca arginții numărate sunt …
Inimi descărnate; umbre căzute din Lună; un torent alb de schelete fluturând din bastoane şi pălării…
Poem în proză dedicat lui O.M.
varianta a doua
Ora cinci dimineaţa
camera plină de sticle goale
de scrum chiştocuri şi foi de hârtie
în mijlocul ei
o măsuţă special amenajată
pentru ritualuri de exorcizare
unde eu şi cu tavi
stând faţă în faţă
îndelung ne sorbeam
din cănile de ceai aburinde
tăcerea neagră şi amară
la intrare
de un cui spânzurate
se bălăngăneau
animate de vânt
cheile mele
şi brelocul lui tavi
un schelet
cu mâinile înfipte-n buzunar
purtând pe cap o pălărie
şi-n dosul coastelor inimă roşie
de pe un perete cu igrasie
mucegăit pe alocuri
ne fixa cu privirea
un poet tuberculos
atins de aripa nebuniei
sub el
o chitară căzută pe gânduri
dădea glas
din cele douăsprezece corzi ale sale
în momentele înalte ale tăcerii
unui sentiment de singurătate nepământeană
pe care doar vântul uneori îl mai resimte
rătăcind fără noimă printre suflete întomnate
Alături lipite cu scoci
şi decolorate pe la margini
câteva poze alb-negru
cu Viktor BG şi Veaceslav
toţi trei şi fiecare în parte
imortalizaţi în ipostaze efemere
de nişte melomani cel puţin
la fel de înrăiţi
ca mine şi tavi
sub geamul ornat cu doi aştri
de ploaia cu grindină
un casetofon electronika
şi din el o voce răguşită:
„Dobroe utro poslednii gheroi!
Dobroe utro tebe i takim kak tî!”
o urare tonică de altfel
pentru umbrele insomniace
după câteva nopţi petrecute
cu chitarele-n mână
ajunse într-un târziu să improvizeze
partituri muzicale din Arta fugii
ceremonia ceaiului de la ora 5
era pe sfârşite
eu şi cu tavi
am stins toate luminile
şi ne-aprinsesem câte o ţigară
pregătindu-ne să ne întindem pe orizontală
fiecare pe păturile sale de lână
(în micul nostru regat
nici urmă de paturi n-a mai rămas)
peste noi se aşternuse
o linişte mormântală
menită parcă să ne ţină de cald
nu se mai auzea decât
tăcuta strigă a gândurilor noastre negre
cum se izbea în noaptea dimineţii
cu aripile şi capul de toţi pereţii
(acum câteva luni
tavi îşi pierduse ambii părinţi
eu- dragostea faţă de oameni
şi faţă de o femeie)
urma să aibă loc după aceea
întâlnirea mereu amânată cu sinele
întâlnire intermediată
de scaunul de pe tavan
fixat cu sârmă ghimpată
de pereţii laterali ai odăii
şi de picioarele mesei
înşurubate-n betonul podelei
pe sub el
călări pe triciclete
se zbenguiau nepăsătoare
hergheliile de himere
uneori când oboseau peste măsură
se-ncolăceau încet
ca nişte pitoni
în jurul tigrului de azur
al venelor noastre
alteori
nu se lăsau de capul meu şi-al lui tavi
până când din ele nu storceau
ultimele picături de raţiune.
şi atunci eram nevoiţi
să ne smulgem din piepturi
stiletele lirei
şi să ne decapităm
una câte una toate himerele
înnobilând după aceea
paloarea foilor de hârtie
cu sângele umbrelor sale albastre
căzute din lună
apoi lucrurile reveneau la normal
dar asta numai până în ziua-n care
le creşteau la loc alte capete
aidoma unor ipochimeni
contaminaţi de virusul filozofiei
am stat şi ne-am gândit într-un cap
şi am ajuns la concluzia
că nu are rost să le tot lichidăm
că neliniştea lor e de fapt metafizică
aflate cum sunt mai mereu
în căutarea ungherului potrivit din odaie
prin care să îşi croiască
până dincolo de ziduri
drumul de-ntoarcere către astrul nocturn
presărat cu trandafiri şi diamante
acea cale pururi luminată
de steaua polară a singurătăţii
pe peretele din jumătatea dreaptă-a odăii
băieţelul meu ciung
scrijelea cu mâna stângă
versuri ritmate sub o melodie
semnată de Bittman
zadarnic poetizezi
îi spuneam
în versuri cu rimă copile
sufletul întunecat al unei cocote
care în alte împrejurări poate
ar fi putut să-ţi devină
mamă vitregă şi iubită
în acelaşi timp
pe peretele din jumătatea stângă-a odăii
fetiţa şchioapă-a lui tavi
desena cu graffiti
boturi sângeroase păscând
cu o poftă-aproape umană
roze şi porumbei albi
printre câteva cruci anonime.
Eugene e timpul
se adresase
la un moment dat
tavi către mine
e timpul să ne petrecem copiii la şcoală
să facem curăţenie generală în casă
(tu pe jumătatea celestă-a micului nostru regat
eu – pe cea terestră)
şi nu în ultimul rând
trebuie să adunăm toate sticlele goale
în sacoşa aceea plină de găuri
şi să le ducem la schimb
să cumpărăm un cartuş de ţigări
nişte cartofi
şi o bucată de pâine
pe neprins de veste
a sosit ora şapte
în chip de vultur
ne-a înşfăcat de aripi cu o gheară
şi a plecat pe jos în mare grabă
trăgând după sine
umbrele noastre melomane de-aseară
ca pe un glas acompaniat de o chitară
La întoarcere
respiram înfometaţi ca şi lupii
aerul proaspăt al dimineţii
sătui fiind de cel stătut
dintre zidurile de beton ale garsonierei
ajunşi în spatele căminului şapte
ne-am aşezat pe treptele
de la intrarea-n spitalul
pentru copii handicapaţi
am scos două beri
din sacoşă
şi ne-am privit curioşi
ca-ntr-o oglindă
unul în ochii celuilalt
mutrele
de nesomn schimonosite
pungile vineţii de sub ochi
pline de lacrimi neplânse
secondaţi
de Cavalerul Tristei Figuri
ne-am scos din buzunare
castetele musculare
şi dintr-o singură lovitură
aplicată de sus în jos
le-am destupat pe amândouă
de marginea bordurii
proaspăt văruite
apoi cu un adânc respect
unul faţă de celălalt
fără discursuri retorice
şi fără libaţii
ne-am încrucişat
sticlele de bere
ca pe nişte săbii de samurai
înainte de confruntarea finală
şi-am început după aceea
cu-nghiţituri mari să ne sorbim
tăcerea neagră rece şi amară
ne-am pus apoi silvele pe pământ
şi smulgându-ne cu tot cu rădăcini
din asfaltul umed tâmpele priviri
am rămas deodată muţi de uimire
în faţa unei privelişti bizare
urmăream împietriţi de spaimă
cu gura căscată şi ochii mari cât cepele
cum dincolo de bezna unei odăi ne-nsufleţite
se balansa o oglindă
animată de vântul intrat
printr-o fereastră întredeschisă
în ritm de rock-and-roll se balansa o oglindă
o oglindă locuită
de doi indivizi suspecţi şi siniştri
la fiecare sfert de secundă
unul din ei
de după câte un perete
îşi arăta cealaltă jumătate de faţă
hipnotizaţi de schimbul
rapid şi succesiv
al jumătăţilor de chipuri
eu şi cu tavi
ne-am trezit la un moment dat
cu senzaţia clară
că sub ochii noştri
ia naştere
o populaţie nemaivăzută de omuleţi
o mare de avortoni posedată
de nevroze şi ticuri
cu măşti şi grimase
care mai de care mai încrâncenate
mişcată de vânt
se balansa o oglindă
şi din bezna odăii
spre noi se iţea
când şi când
un stol de palide feţe
fâlfâind din lungile lui plete
tot aşa cum bat uneori
din negrele lor aripi
sub ploaia de stele
umbrele unor îngeri decăzători
din muţenie în cuvinte
Şi-am izbucnit deodată în râs
ca smintiţii
râdeam
de metafizicul
celor doi necunoscuţi
reflectându-se intermitent în oglindă,
de idealurile noastre care pierise-nainte de termen
pentru câteva vieţi de acum înainte
râdeam de copiii noştri calici
şi de părinţii lor mereu nevoiţi
pentru bani ca să se prostitueze
râdeam printre lacrimi
de lumea tot mai haină
şi de sufletele noastre
din ce în ce mai însingurate
de trecătorii ce se holbau la noi
din întunericul genunii
ca la două luminiţe extraterestre
râdeam de moarte ca idioţii
care tocmai primise din partea Celui de Sus
dezlegare la hohotul homeric de râs
şi asta după ani lungi de suferinţe
cu stoicism îndurate-n tăcere
şi mi-a zis tavi atuncea
-Eugene
viaţa noastră e frumoasă ca o curvă
care costă-al dracului de scump
şi trebuie plătită
chiar dacă uneori faţă de ea
ne comportăm ca misoginii
-La ce bun prietene
la ce bun
trecerea prin purgatoriu
dacă oricum
momentele de bucurie intensă
nu sunt în stare să răscumpere infernul
unor suflete nefericite
Zilele noaste tavi
ca arginţii numărate sunt
de mâna lui Isus cerşind
o nouă răstignire de la Iuda
însă acesta din urmă
visează plictisit
cum îl crucifică pe Crist
în piepturile noastre
ori de câte ori vrea asta muşchii săi
umbra lui de gentilom
în timpul anilor de somn
îţi va descărna
încetul cu încetul
inima până la oase
apoi îi va îmbrăca scheletul
în hainele de gală
iar pe craniu-i va pune o pălărie
astfel te vei trezi
la un moment dat
că trupul tău e inundat
de-un ocean de inimi descărnate
că prin venele tale circulă un tren accelerat
cu vagoane pline de schelete fluturând
din bastoane şi pălării
-viaţa noastră e frumoasă ca o curvă…
-zilele noastre numărate sunt ca arginţii…
de Bot Eugen
boteugen74
BotEugen's Blog 