În ograda din fața blocului
un copil se juca în nisip
cu un obiect strălucitor.
Sedus de luciul lamei
nu observase cum de el
s-a apropiat un străin.
Vezi să nu te tai
îi spuse copilului
bărbatul.
Luat prin surprindere
cel crescut fără
tată ca o buruiană
se rănise la unul din degete
apoi cu mâna de pe care
i se prelingeau picături
de sânge verde
a apucat toporul de coadă
și l-a aruncat în necunoscut.
de Bot Eugen
Toate zilele noastre începeau cu statul.
Statul la coadă pentru vodcă și ciocolată.
De la japonezi n-am preluat decât
ciorba sărată de pește și gastrita
și atunci când ne venea pe nepusă masă
durerea de stomac noi ne țineam de burtă
cu mâinile și mimam râsul vorbind despre
camarazii vegetarieni din china care
nu reușeau să ridice un avion rusesc
de la pământ.
Toate zilele noastre începeau cu statul.
Statul la coadă pentru doza de vodcă și
de ciocolată. Adevăratul tigru stătea
mereu ascuns în adâncul fiecărui aviator
de rând pe când inginerii și generalii
nu erau decât niște oameni ascunși
în spatele unor birouri
oameni lipsiți de inimă
dar cu scaun la cap.
Toate zilele noastre începeau cu statul
și se terminau cu aceeași călătorie
sprâncenată din care unii nu se mai întorceau
niciodată
îmi povestea tatăl meu vitreg
ce făcuse armata-n kamceatka.
de Bot Eugen
Michi e un tip de treabă
țâțos și cu blugii strânși
pe picioarele subțiri
ca niște chibrituri
este a doua umbră
care umblă
zi de zi pe tocuri înalte după
fiecare cetățean
în drumul lui
către serviciu
ori înspre casă
Michi șefu` deșertului
plin cu oameni – orașul
umbră a umbrelor noastre
ia-ne nouă de la gură
tot ceea ce nu ne-ai dat
niciodată ia-ne nouă
de la gură și ușurează-ne
ființa și ființarea …
de Bot Eugen
Constat cu surprindere că încă mai există lucruri care mă surprind.
Și nu-mi vine să cred nici în ruptul capului că cel care-i dedicase
Andalusiei cele mai frumoase iluzii acustice este un artist de etnie
germană.
Încă mai există lucruri care mă surprind. Tot așa cum am fost surprins
cu garda jos altădată de confesiunile unui fost coleg de facultate
după o călătorie făcută în Elveția. De cum intrase într-un cartier
nemțesc a simțit că nu se simte în apele sale s-a simțit ca un pește
zbătându-se pe uscat i se făcuse chiar jenă pentru o clipă de faptul
că este român. Nu reușise să se regăsească pe sine decât după ce
a intrat în cartierele latine.
Constat cu surprindere că încă mai există lucruri care mă surprind
cum ar fi spre exemplu pensionarul de la patru care în fiecare
dimineață iese din bloc și se așează pe treptele de la intrare
stă și fumează și se uită în zare cât e ziua de lungă se uită
în zare la italiile și germaniile sale
își contemplă andailuziile fără s-asculte cum tic-tacul unei
elveții interioare îl desparte de amurguri și de aurore
cu o precizie matematică.
de Bot Eugen
Era o vreme când ascultam noapte de noapte
cum în poligonul de lângă comună soldații
împușcau stele.
Ce nerozie! – gândeam eu –
să crezi în cei mulți
mai mult decât
în tine însuți
și ce nebunie! –
să fii gelos pe durerea
și suferințele altuia
ignorându-le pe ale tale …
Noaptea albă își umple golul cu
gândurile unui insomniac
eu îi aprind o țigară și ascult
cum în parc ruginește artileria.
Stelele își împușcă soldații
în epoleți și în umbre
într-o liniște mormântală.
de Bot Eugen
Bună ziua! Mă bucur să vă revăd! Ce mai faceți?
Văd că ați renunțat la pantofii cu tocuri înalte
și nu mai sunteți atât de dezechilibrată. Totuși
nu înțeleg de ce sau de cine vă ascundeți
în spatele acestor pantaloni cazoni?
Nu vă este cumva frig acum în plină vară
când ceilalți transpiră trăind și mor
de căldură? Sau poate v-ați pus pe foc toate
fustele și rochiile de vară iar rugul nu a reușit
să vă încălzească și să vă doară
nici pe dinăuntru nici pe dinafară?
Sau poate ați ales să vă ascundeți în spatele
acestor pantaloni cazoni pentru că vă este frică?
Poate acești minunați pantaloni au rolul de a
ascunde o lipsă? Lipsa unor cicatrici spre exemplu.
Acele urme adânci pe care ar fi trebuit să le lase
în urmă niște pași ascuțiți pași care au însoțit
umbra de fier a domnului Ilizarov în drumul său
anevoios spre steaua sănătății dumneavoastră.
Acești pantaloni minunați care au rolul de a ascunde
ceea ce n-ați avut niciodată și ceea ce ați furat
nu demult. Plânge spitalul după dumneavoastră
stimată doamnă pentru că ați uitat din nou să vă
luați medicația. Poetul însă nu crede în lacrimi
nici în pornirile dumneavoastră bovarice.
de Bot Eugen
– Locul de naștere?
– Chișinău.
– Studii terminate?
– UMF Cluj.
– De când ești
în București?
– Din 2003.
– Lucrezi?
– din plăcere
și din obișnuință.
– Unde?
– într-un spital.
– Programul?
– Între nouă și paisprezece
5 zile pe săptămână
plus 2 sâmbete pe lună.
– Ai intrat în rutină?
– Am ieșit din comun.
– Lucruri neobișnuite?
– Traficul.
– Altceva?
– Consecvența.
– Mai concret?
– Respect programul.
– Rivali?
– Nu-i cunosc
dar se cunosc
ei singuri.
– Prieteni?
– Câțiva amici
dintre care unul
mă imploră
să-mi donez viața
ca pe un rinichi
unor mortăciuni.
-Ți-a spus cineva
ceva?
– Nu.
-Ți-a venit vreo
înștiințare?
– Nu.
-Licență?
-Două.
-Dovezi?
-Incontestabile.
de Bot Eugen
În acea dimineață de vară
soarele semăna cu gaura din piciorul tău rupt.
În acea dimineață soarele își arăta cealaltă față
îți arăta cât de dureroasă poate fi lumina
după o noapte pe tren după zilele petrecute-n spital.
În acea dimineață de vară sub soarele care nu înceta
să te doară inima ta arsă auzea limpede cum
o cheie potrivită pe un șurub îți răsucea prin carne
spițele viitoare în acea dimineață de vară soarele
semăna cu o gaură neagră în pieptul lui dumnezeu
în acea dimineață soarele te învăța cum lumina
poate să doară o umbră analfabetă până dincolo de
stele până la gaura neagră din pieptul lui dumnezeu.
de Bot Eugen
pornită cu o cheiță
de o umbră balcanică
pornită să facă
fapte mari face
un du-te vino
amețitor se agită
se învârte în jurul
cozii umblă cu
fofârlica
și cu minciunica
cu râsu și plânsu
și cu alte escrocherii
sentimentale
de două parale
sărind din sulă-n sulă
ca o somnambulă
până la tribunal
acolo unde sângerează
penal
minciună după
minciună
veverița nebună
vrea să vândă
blana ursului
din pădure …
de Bot Eugen
Ies transpirat din librărie
ca dintr-o mașină blindată
și constat cu surprindere
că sunt încă om
îmi șterg cu mâna sudoarea
de pe frunte și mă descătușez:
scuip scârbit în asfalt și
trag câteva înjurături
iar minunea nu întârzie
să apară în chip de scârbă
încă neîncătușată
cu zâmbetul rujat pe față
și pe obraz cu o pată
meticulos fardată.
Felicitări îi spun
pentru noul volum
recrutat de pe net.
E unul foarte bun.
Dar hoața
s-a simțit ofensată
că am făcut din ea
o poiată
și m-a dat în judecată.
de Bot Eugen
Vine țața să anuleze viața cu zâmbetul luminând
pe mai multe fețe cu pleata creață până la poponeață
cu țâțe mari și săltărețe c-un glas suav care-ți provoacă greață. Bună ziua! – zice ea – mă numesc zaraza și sunt cerșetătoare de meserie cu competență
în farse și fraudă dimineață de dimineață fac naveta în mare secret și secretul face din mine o navetă cu mutre ce se se plimbă pe un covor roșu între locul de muncă și cel de teatru. Din timp în timp o fac pe șefa și parazitez cât patru. Uneori când mă roade invidia ori gelozia încerc să mi se pună pata pe cineva și dacă îmi reușește isprava mă apuc
să-i distrug tot ce are el și nu am eu. Apoi iau și construiesc din resturile acelea mituri despre tot felul
de jivine. Alteori ofer gratis ore de meditație
pentru cei atrași de mitomanie. Mă numesc mitomanca și sunt cerșetătoare de meserie cu competență în farse și fraudă dimineață de dimineață fac naveta în mare secret
iar secretul face din mine un joc penibil de glezne
pe un covor roșu între locul de muncă și cel de teatru
chiar și atunci când o fac pe șefa și parazitez cât patru. Sunt plătită pentru servicii pe care nu le prestez prestez servicii pentru care nu sunt plătită.
Dar eu nu duc lipsă de bani. Nici de sponsori. Sau
de alte zaraze ca mine. Mă numesc naveta pentru că fac
naveta în mare secret iar secretul face din mine
o navetă penibilă cu mutre și joc de glezne ce se plimbă dimineață de dimineață pe un covor roșu între locul de muncă și cel de teatru. În timp ce doctorul tot scrie și scrie seară de seară ca idiotul fără să știe. În timp ce doctorul tot lucrează și lucrează dimineață de dimineață ca prostul fără să știe. Eu nu sunt proastă. Eu știu să mint. Mint cum respir. Respir minciună și sunt frumoasă. Ca o farsă. Ca o mortăciune sub un răsărit de lună. Toată viața mea e o minciună. Toată viața mea e o mortăciune.
Deaceea îmi întind mâinile către o alta. Pentru că pot. Pentru că știu să mint. Pentru că mint credibil și prostimea stă cu gura căscată și așteaptă să-i mai arunc din timp în timp câte o gogoașă. Dă-mi să le dau să intermediez vreau să-i conving vreau să mă prefac că trăiesc dă-mi să le dau să intermediez vreau să ajung prima la finiș. prima și ultima criminalistă criminală de pe planetă. Mă numesc zaraza și sunt
cerșetătoarea biografiei tale …
de Bot Eugen.
Una lungă cu
unu roșu și scurt
plus
patru fără și
una cu de toate
plus
vorbele unui nebun:
în lumea asta
plină de hoți
să nu-i rămâi
dator nimănui
cu nimic
nici măcar cu
o umbră
binevoitoare
de pumn
să dai
tot timpul
înapoi
dar să nu dai
primul
niciodată …
de Bot Eugen
„rămâi la toate rece”
și dacă totuși uneori
ți se întâmplă să
scurtcircuitezi
fără să fii nevoit
pentru asta
să-ți vâri
degetele în priză
încearcă măcar
să rămâi
echidistant
față de toate
prizele
mai ales față
de priza la
public.
Publicul nu
merită să fie
băgat în priză
decât
din timp în timp.
Și atunci când
o faci
trebuie să știi:
tensiunea
unui public
nu poate fi
reg(u)lată
decât cu
versuri erecte
mai ales dacă
acesta
nu este obișnuit
să prizeze o
poezie frumoasă.
Fii zen ca poetul
și nu-ți vârî
degetele în priză …
de Bot Eugen
Pe aleea soarelui;
diverse;
personale;
fotografiile mele;
09.05.2015;
12-14;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
10.05.2015;
01:02.
publicat de Bot Eugen
călcată în picioare doar de unul dintre noi doi
și cretinătatea domniilor voastre
se adâncește visătoare în zări mincinoase
în zări din ce în ce mai albastre…
pentru o iubire care este gata să treacă
prin ninsori și prin noroi
trebuie să-și dea acordul
cel puțin doi
minus lumea:
da
stimată cretinătate
suntem pegătiți să ruginim
unul în carnea celuilalt
până la capătul oaselor
asemeni unor arme complet
inutile și inutilizabile.
Pe aleea soarelui se coace o umbră
care nu ne încape pe amândoi.
Și noi ne pregătim de război.
de Bot Eugen
Pe aleea soarelui;
diverse;
personale;
fotografiile mele;
09.05.2015;
12-14;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
10.05.2015;
01:02.
publicat de Bot Eugen.
Tătuca în 1979;
poză de pașaport;
Coșuleni;
Cernăuți;
fotografiile mele;
personale;
diverse;
publicat de Bot Eugen.
09.05.2015;
23:17.
Tătuca în 1979;
poză de pașaport;
Coșuleni;
Cernăuți;
fotografiile mele;
personale;
diverse;
publicat de Bot Eugen.
09.05.2015;
16:04.
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
București;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București;
02.01.2014;
13:14.
timp înrămat în gând timp
care poartă medaliile tale la piept
pășind la braț cu o primăvară
sinonimă cu moartea primăvară
înzăpezind cimitire de amintire
anotimpul Cernăuți
timp ce se lasă văzut doar
de ochii unui copil
prin intermediul unor poze
alb-negru
timp de pace în care ning teii
schimbând la făță pământul
tot așa cum te-au schimbat
și pe tine la față odată
războiul și leucemia
anotimpul Cernăuți
timp de iarnă în care
înfloresc numai ziduri
timp locuit de portretul
unui arbore gol
seamănând cu profilul
marelui poet național
timp blocat în pieptul meu
timp în care sfinții bat drumuri
dus-întors între calendare
și anotimpuri tot așa cum bate
inima între două vămi
Anotimpul Cernăuți
timp înghețat în gând
timp de iarnă în care
înfloresc numai ziduri
timp care poartă medaliile tale la piept
pășind la braț cu o primăvară
sinonimă cu moartea
primăvară înzăpezind
cimitire de amintire …
de Bot Eugen
Sărbătoarea (i)legală și medaliile lui tătuca;
repostare;
Personale;
Diverse;
Fotografiile mele;
Cernăuți;
Simion;
Chișinău;
victoria asupra fascismului;
05.09.1945;
U.R.S.S.;
București;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
09.05.2015;
16:43
publicat de Bot Eugen.
Nimeni nu va pleca nicăieri
spuse domnia sa
atâta timp cât raportul
dintre cele de-afară
și cele dinăuntru
nu va deveni egal
cu unu
atâta timp cât fiecare
dintre voi nu va deveni
egal cu el însuși.
Ne-a aliniat apoi pe toți
într-un rând și ne-a dezbrăcat
de toate hainele.
Până la pielea goală.
Până când am ajuns
să ne acoperim rușinos goliciunea
cu niște CV-uri.
Pe care le țineam
cu mâna dreaptă
în dreptul sexului.
A trecut apoi nepăsător
prin interioarele noastre
ca printr-un lung coridor
rupând una câte una
toate hârtiile în zeci
și sute de bucățele.
Și a început să ningă
cu mii de CV-uri
deși în sală eram doar
40.
Cei care aveau
cicatrici pe piele
au făcut un pas înainte
tatuându-și-le pe dinăuntru.
Cei care le aveau pe dinăuntru
au făcut un pas înapoi
tatuându-și-le pe piele.
Abia după aceea mie
mi s-a dat drumul.
de Bot Eugen
Zadarnic încerci să te legi
de gâtul lui ca un ștreang
el nu ți-a fost apropiat
niciodată
tu nu i-ai fost nici măcar
depărtată
el nu te bagă în seamă
tu nu ți-l poți scoate
din cap
el – adevăr-funciclaza
iar tu – zaraza.
Zadarnic te legi de gâtul
lui ca un ștreang
picioarele tale lungi
vor ieși
cu brațele încătușate
din această poveste
prin spate
zadarnic te legi de
capul lui dacă tu
nu ai unul …
de Bot Eugen
Ia-l pe băiat și
du-te cu el la Chișinău
îi spuse mamei tale
o soră medicală
într-o după-amiază
de vară
aici nu îi vor face nimic
aici îl vor ține cu
piciorul în extensie
aici îl vor trata cu
antibiotice și calmante
el are nevoie de operație
el are nevoie de un
aparat Ilizarov.
Nu aștepta de la
doctorii de aici
o recomandare
sau un bilet de
externare
nu aștepta
să vină momentul
în care
băiatul tău va rămâne
fără un picior
Ia-l și du-te cu el
la Chișinău.
El are nevoie de
operație
el are nevoie de un
aparat Ilizarov
aici nu îi vor face
nimic și
nimicul acesta
îi va face
mult rău
îi spuse mamei tale
o soră medicală
într-o după-amiază
de vară.
de Bot Eugen
Acolo îl văzusem pentru prima dată pe tătuca plângând
acolo îl văzusem pentru ultima oară în viață
ambii în stare de șoc ambii aproape de moarte
eu culcat pe o targă cu o gaură roșie în picior
el în piele și oase aplecat peste mine
asemenea unei umbre
în spitalul din Cernăuți
Atunci l-am văzut pentru prima oară pe tătuca înlăcrimat
atunci l-am văzut pentru ultima dată în viață
ambii în stare de șoc ambii aproape de moarte
eu culcat pe o targă cu o gaură neagră în picior
el alb ca varul tremurând deasupra mea
cu leucemie sub chimioterapie
în spitalul din Cernăuți
de Bot Eugen
o minciună ce inventează mereu jocuri
din care iese căștigătoare doar ea.
Victoriile ei – niște păpuși crescute
în sere păpuși stricate cu zâmbet de plastic
păpuși setate să facă turism pe spinările altora
păpuși programate să mârâie din oră în oră
pe la spatele tău în telefon:
el nu face nimic el face ecografii.
Nici o umbră de adevăr nicio dovadă
ci doar o gaură neagră care aspiră …
de Bot Eugen
Tu și celălalt de-o seamă cu tine
de aceeași parte a șoselei.
Pe partea cealaltă – nimeni.
Între – mașini zburând
încolo și încoace.
Dinspre pod venea camionul.
Din direcția opusă – salvarea
tătuca și anii în care urma
să schimbi spitale cum alții
schimbau grădinițe sau școli.
Tu și celălalt de-o seamă cu tine
gata să îți inducă imboldul cu
mâna pe umăr.
Convins de faptul că vei fi
mai rapid decât mașina.
Dar n-ai reușit să-l păcălești
decât pe șofer.
Nu vei fi în stare să-l ierți.
Nu va fi în stare să uite nicicând.
Tu și celălalt de-o seamă cu tine
de-aceeași parte a șoselei.
De partea cealaltă – nimeni.
de Bot Eugen
cu inima mea și cu palpitațiile ei
cu ceaiul meu negru și cu nopțile lui albe
cu umbra mea și cu visele ei nebunatice
cu umbra umbrei mele și cu
vezica ei neurogenă …
Gata!
Despăturesc salteaua și o întind pe podea.
Îmi dezbrac femeia și o întind pe saltea.
Trecem la timpul de vară așadar
promit să nu te mai bat la cap
canapeaua mea cu văi și cu dealuri.
de Bot Eugen
Dumnezeu să ne ajute! –
se încurajează reciproc
lașii dumnezeu
tace conspirativ
și îi ajută
să demonizeze
și să dumnezeiască
pe cine vor ei
iar lumea se răstoarnă
acționată
ca o manivelă
de niște curve penale.
Pe dumnezeu să îl ajute
leii de doi bani
și puterea lor
de două parale.
de Bot Eugen
mă adâncesc în ea
plutesc împreună cu ea
dezrădăcinat pe sub
ninsoarea de flori
lăsându-mă visat de
morții mei dragi
ascultând cum
își plâng unii
celorlalți
fără lacrimi
surghiunul
cei de dincolo
și cei de dincoace
într-o tăcere atât de amară
după atâta amar de tăcere.
de Bot Eugen
Cobor din microbuz, pregătit să urc marele deal.
Trec de răspântia cu lumini și intru în noapte,
acolo unde un contracurent îmi spulberă ninsoarea
din plete, ninsoarea iernilor care încă n-au venit.
Pășesc prin întuneric, pășesc printre case pustii
de parcă-aș păși printre suflete părăsite de oameni.
Pășesc prin întuneric, însoțit de umbră,
ca de un personaj dintr-un film postapocaliptic.
Pășesc nepăsător prin întuneric, pășesc, spunându-mi că
acolo unde există lumină, există și lătrat de câine.
Pășesc în tăcere și pe măsură ce înaintez, întunericul
devine tot mai dens și mai umed. Pășesc în tăcere,
însoțit de vântul care îmi urăște „Bine-ai venit!” și
„Drum bun!”. Merg prin întuneric și pe măsură ce înaintez,
pașii mei încalță tot mai multe perechi de bocanci,
pașii mei devin tot mai grei, pașii mei lasă pe obrazul tău,
noapte, urme din ce în ce mai adânci. Merg prin întuneric,
însoțit de contracurentul ce-mi spulberă ninsoarea din plete,
ninsoarea iernilor prin care-am trecut. Merg prin întuneric
până nu vine cineva să aprindă lumina. Merg prin întuneric
până nu deschide cineva ușa, pregătit de plecare.
Merg prin întuneric …
de Bot Eugen
Din ziua în care te-ai mutat
cu traiul dincolo nu mai știi
când vine toamna și când
pleacă primăvara tot așa cum
nici eu nu mai știu dacă
tu rătăcești prin anotimpuri
sau anotimpurile rătăcesc
prin tine
și atunci când ți-e sete
de-un măr
scuturi rădăcina de friguri
iar teiul
începe deodată să ningă
ninge cu gândul la tine
ninge și
acoperă pământul
cu flori
ninge și îl acoperă
cu paloarea
celui descoperit cu
leucemie.
de Bot Eugen
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
București;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București;
02.01.2014;
13:14.
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
București;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București;
02.01.2014;
13:14.
Chișinău-București;
28-29.12.2014;
fotografiile mele;
Buzău;
publicat de Bot Eugen.
31.12.2014;
17:03;
șoseaua Pantelimon 302,
sectorul 2;
București
Chișinău-București;
28-29.12.2014;
fotografiile mele;
Buzău;
publicat de Bot Eugen.
31.12.2014;
17:03;
șoseaua Pantelimon 302,
sectorul 2;
București
Derulam pe tăcute un poem
rostogolit prin zăpadă
de niște roți de vară
în noapte
apoi
a venit viscolul și ne-a luat pe sus
și ne-a răsturnat cu tot cu autocar
apoi
au venit pompierii și ne-au luat pe sus
și ne-au răsturnat pe toți într-un bar
acolo unde
ne derula pe tăcute un poem
acolo unde
stăteam și-așteptam fumându-ne
printre vorbe
speranțele și cafeaua așteptam
să plece viscolul
și să vină niște roți de vară
și să ne rostogolească prin zăpadă
în noapte
până la capătul nopții
până în bucurești.
Între timp s-a crăpat de ziuă
între timp ni s-au terminat
țigările și răbdările.
Între timp ne-am recuperat bagajele.
Între timp unii au trăit câteva morți.
Între timp alții au murit câteva trăiri
în timp ce eu
mă lăsam derulat de un poem
așteptându-l să se întoarcă acasă.
Rostogolit prin zăpadă
de niște roți de vară în noapte
mă deruta pe tăcute un poem …
de Bot Eugen
Chișinău-București;
28-29.12.2014;
fotografiile mele;
Buzău;
publicat de Bot Eugen.
31.12.2014;
17:04;
șoseaua Pantelimon 302,
sectorul 2;
București
lui O.S.
Ies din casă fără să intru în lume
ies și mă pun deoparte și o urmăresc din priviri.
Poetul se uită la oamenii-chiftele
se uită la ei și vede un torent care nu îl privește.
Oamenii-chiftele se învârtesc ca unși
se învârtesc rostogoliți de viață
se învârtesc de pe o parte pe alta
se învârtesc indiferent
de câte doage lipsă au în dotare se învârtesc …
Ies din realitate fără să intru în vis
ies și mă pun deoparte și îi urmăresc din priviri pe
oamenii-chiftele mă uit la ei și văd un torent
care nu mă privește. Oamenii-chiftele se învârtesc ca unși
se învârtesc rostogoliți de viață
se învârtesc și se uită la poet și văd în poet un neom.
Însă neomul nu se uită la ei iar poetul nu îi privește.
Ies din lume fără să intru în mine ies și mă pun deoparte
și îl urmăresc din priviri pe poetul-neom. Poetul-neom
se uită la oamenii-chiftele se uită la ei și vede un torent
care nu îl privește. Oamenii-chiftele se învârtesc ca unși
se învârtesc rostogoliți de viață
se învârtesc și se uită la poet și văd în poet un neom
și neomul-poet îi înghite din priviri și le mestecă pe îndelete
învârtelile ca pe niște învârtite.
Însă poetul nu se uită în gura lor iar neomul nu îi privește.
Ies din mine fără să intru în lume
ies și mă pun deoparte și o urmăresc din priviri …
de Bot Eugen
Preferi să călătorești ziua cu macrobuzul
dar ziua nu circulă decât microbuze
nu porți discuții cu proști nu port
războaie decât cu mine însumi
nu-mi strici cafeaua cu lapte
nu-mi stric nopțile albe cu
negre gânduri n-o auzi cum arde
bătând între două focuri
o ascult cum bate călindu-se
între ciocan și nicovală
străină de răceala oțelului
cum bate ritmul unui poem
călătorind noaptea
cu macrobuzul. Ziua
nu circulă
decât cu microbuzele.
de Bot Eugen
Preferi să călătorești ziua cu macrobuzul
dar ziua circulă microbuze
nu port războaie decât cu mine însumi
nu porți discuții cu proști
nu-mi strici cafeaua cu lapte
nu-mi stric nopțile albe cu negre gânduri
deaceea eu nu călătoresc decât noaptea
și doar cu autocarul
deaceea probabil ziua circulă numai
cu microbuzul.
de Bot Eugen
cu fundul în două bărci
o doamnă între două vârste
plutește-n derivă printre
oameni și blocuri
cufundându-se-n ceață.
Nici toamnă nici iarnă –
vreme intermediară.
Cu fundul în două bărci
o doamnă între doi
vârstnici …
de Bot Eugen
îmi spuneam în timp ce mă uitam
la ghemotocul de întâmplări
inextricabile care se rostogolea
dinspre nicăieri spre niciunde.
E ca și cum aș fi încercat să
mă uit la Lost Higway pentru
a nu știu câta oară
fiind convins de faptul că
nici de data aceasta Lynch
nu va reuși să definească
acest ghemotoc de întâmplări
inextricabile care
se rostogolește dinspre
vis spre realitate
dinspre realitate spre
vis.
Cât înveți trăiești
și pe măsură ce mori
memorezi.
de Bot Eugen
pe unde naiba umbla țapul atunci
când a venit lupul și i-a găsit
pe iezi singuri acasă?
Cu doamna capră lucrurile sunt
limpezi ca bună ziua:
era dusă cu pluta
să-și cumpere blănuri lenjerie
o umbră de bărbat bine și a ajuns
astfel să-și piardă din mers
telefonul barba peruca masca de fard
și cartea de identitate. Dar țapul?
Pe unde oare a umblat țapul un weekend întreg?
Eu cred că țapul învelit de o buleandră
a plecat cu amanta sa oaia în străinătate.
De asta probabil a ținut morțiș capra
s-o desființeze pe-amantă ca pe o buleandră
și să divorțeze de țap lăsându-l gol pușcă
pe dinăuntru afară. Cât despre lup
acesta urmează să fie executat
în partea a doua.
de Bot Eugen
Diminețile se terminau cu ei virusând și spărgând
serile începeau cu mine reinstalând și resetând
Pe ei! mă instiga un prieten eu mă făceam
că-l ascult ca pe o voce interioară spunându-mi
scoate-l în șuturi pe ăsta afară diminețile se
termină cu ei serile încep cu tine …
de Bot Eugen
M-am îmbunat într-atât de mult încât
am ajuns să îmi găsesc mai mulți antipozi
odată i-am găsit fără să-i caut înrăiții
stăteau în umbră ca șobolanii și ronțăiau
o mână de cuvinte
cuvintele erau ale mele mâna –
a directorului umbra – a prostituției.
M-am îmbunat într-atât de mult încât
i-am găsit pe înrăiți fără să-i caut.
de Bot Eugen
La secția de votare nr. 342;
fotografiile mele;
diverse;
ambasada Moldovei;
30.11.2014;
11-13;
București;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
publicat de Bot Eugen.
06.12.2014;
16:58
îi creștem soarelui dinți
lângă secția de votare hrănindu-l cu
umbre ieșite din visare cu
visători intrați în umbră
fire de iarbă verde printre insule
de zăpadă ne încălzim umbrele sub
razele soarelui electric de mâine
în speranța că cel de ieri nu ne-a
răcit chiar atât de rău și de bine
fire de iarbă verde printre insule
de zăpadă …
de Bot Eugen
La secția de votare nr. 342;
fotografiile mele;
diverse;
ambasada Moldovei;
30.11.2014;
11-13;
București;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
publicat de Bot Eugen.
06.12.2014;
16:58
Te întreb dacă știi
ce spune codul muncii despre
folosirea netului în timpul
orelor de servici
mă întrebi ce legătură are
cu ultrasonografia
nici una dar despre asta
în umrătoarele incursiuni
prin încâlcitele meandre
ale unei fraude.
de Bot Eugen
Ies din poem
semnez condica
și intru în
tribunal cu
citația în mână.
de Bot Eugen
Azi seara aflat
în drum spre târg
am coborât din
autobuzul prins
în trafic și
am mers câteva
stații pe jos.
La un moment dat
te sunasem
să te întreb dacă
ai mai auzit ceva
de noi. Tu ai tăcut
preț de câteva clipe
apoi s-a întrerupt
legătura.
Ajuns în interior
m-am regăsit aflat
în mișcare browniană
alături de ceilalți –
mai mulți scriitori
decât cititori unde
și unde câte un
cumpărător
câteva lansări
câteva fețe
cunoscute
nimic spectaculos
ci doar teatral…
azi seara am rătăcit
printre persoane și
personaje mai mult
sau mai puțin
cunoscute.
de Bot Eugen
de o mie de voci pe o mie de
tonalități din o mie de
instrumente în o mie de limbi
nu va ajunge să devină adevăr
nici într-o mie de ani
tot așa cum nici o mie
de capete a o mie de
procesomani în o mie de
inimi a o mie de procese
nu vor ajunge nicicând
să înnegrească pe tăcute un gând
până la ultimele lui consecințe de alb
nici măcar cu un singur proces de
conștiință.
de Bot Eugen
și trăgea de volan cum
trage uneori din țigară
un pieton traversând
strada. Strategia lui
era una simplă:
să frâneze mereu între
intersecții imediat
după semafoare ori
cu mult înainte de
stații să fie tot
timpul cu ochii
în patru și cu
privirile în două
în două direcții
diametral-opuse
una în față
cealaltă în spate
cu un ochi țintă
la oglindă
cu celălalt
ațintit către noi
și ori de câte ori
vreun pasager
își desprindea mâna
de pe bară ori
piciorul de pe podea
el brusc frâna
apoi accelera
apoi frâna din nou
și tot așa
de mai multe ori
până când frustrările
noastre ajungeau să
tragă de volan
mai rău decât ale lui.
Șoferul era trăgător
de elită.
de Bot Eugen
După ce am pus pe foc
frunzele uscate
am făcut din ultimele
lor rămășițe o țigară
am aprins-o de la rug
și m-am așezat în
fața lui alături de
toamnă dumnezeu și
alți câțiva indieni –
căpetenii de trib
pregătit să îmi
fumez cu ei
pipa păcii
pe întuneric și
în deplină tăcere
contemplând cum
din movila de frunze
moarte se ridică încet
un fir auriu de fum către
primăvara unui vis.
de Bot Eugen
Ieri seara
mi-am umplut timpul
adunând frunzele
împrăștiate de toamnă
în toată ograda.
Într-un târziu
după ce le dădusem foc
mi-am aprins de la rugul lor
o țigară
și-am început să contemplu cum
deasupra movilei de
frunze moarte se înălța
o umbră de munte auriu către
primăvara unui vis.
de Bot Eugen
Aștept citația de-o veșnicie
între timp afară
a început să se întunece
acolo undeva sus
soarele e deja la apus
și-un avion traversând cerul
către răsărit
îi reflectă ultimele raze.
de Bot Eugen
Suntem prea mulți
și prea mărunți.
Ne călcăm
în picioare
pe gură
și pe bătătură
cu degetele
de la tastatură.
Sunt gata mereu
de plecare
sunt gata să plec
oricând
spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri
pământul tuturor
și-al nimănui
pământul-călăuză
pământul care
îmi servește
drept patrie
pământul care
îmi ține loc
de dumnezeu
pământul
de pe care
n-am plecat
niciodată.
de Bot Eugen
îl întrebam de una
de alta
surprins de fiecare
dată că mă aude
atât de bine
îmi spunea
că vrea să vândă
fazenda
că a și găsit
deja un cumpărător
trebuie doar
să se ocupe de
documente
între timp
a făcut rost
de o nouă proteză
care nu îi țiuie
în urechi și
nu îi produce
dureri de cap
așa că poți
vorbi și în șoaptă
îmi spuse el
oricum te voi
auzi și
în tot acest timp
ea ne asculta
cu urechile ciulite
bifurcându-se
fără a scoate
un cuvânt.
de Bot Eugen
Un weekend începând
cu o literă mare
cu litera „B”la pătrat
de la București-Brașov
la Brașov-București
cu peripeții în gară
și pe autostradă
cu escaladări pe tâmpa
și coborâri în
cetatea veche cu
rătăciri prin labirintul
său de stradele printre
zidarii zidiți în zidiri
și zidări zidite de către
zidari în interiorul
unui oraș mai mic
din interiorul unui oraș
mai mare cum ar fi
spre exemplu Rockstadt –
orașul în care am băut
câteva beri cu mihai
într-o seară orașul
care rezistă
și persistă în timp
prin rockul și roca lui
un oraș care începe
cu o literă mare
și nu se termină
niciodată.
de Bot Eugen
În satul lui tata
a fost un tip
care nu se temea
de nimeni și de nimic.
Era o seară ploioasă
era în ajun de paști
și ion se plictisea
de moarte
dornic să desfidă
pe oricine
gata oricând să
parieze pe sine
și să spulbere
orice umbră de zvon
potrivit căreia
cimitirul din sat era
bântuit de fantome.
Nu fi prost ioane
îi spuseseră ceilalți
nu te duce
că ești beat aproape
șezi blând la masă
și bea-ți berea
mai departe.
Punem pariu
replică el că
după ce o deșurubez
mă întorc din țintirim
în mai puțin de un ceas
cu bucata aceea de
fier ruginit
în spinare?!
Ceilalți au rămas
muți cu gura
căscată.
Știau bine că
în cimitir există
o cruce cât ion
de înaltă
o cruce grea
înșurubată pe filet
în mormânt
pe filetul prins
în betonul care
a fost turnat direct
peste moarte.
În mai puțin de o oră
ceilalți s-au trezit
cu ion stând în prag
cu o cruce înaltă în spate.
Ați pierdut
le spuse el
acum o duc înapoi
dar când mă întorc
să fie gata
masa cu vin și bucate.
Ceilalți au rămas
fără replică.
A tecut o oră au
trecut două au
trecut trei.
Mâncarea se răcise
vinul se oțetise
noaptea albise
ion nu mai venise.
Când a început
să se crape de ziuă
ceilalți și-au luat
inima-n dinți și
au pornit spre cimitir.
Ajunși la fața locului
l-au găsit
răstignit
lângă mormânt
cu fața-n pământ
și cu o margine de
impermeabil
prinsă-n filetul pe care
umbra lui n-a reușit să
înșurubeze crucea decât
pe jumătate.
În satul lui tata
a fost un tip
care nu se temea
de nimeni și de nimic.
de Bot Eugen
Eu sunt fumător
și-mi ard banii pe țigări.
El este bețivan
și-și pișă banii pe alcool.
Unul este gurmand
și-și cacă banii pe mâncare.
Altul este afemeiat
și-și fute banii pe curve.
Al treilea este narcoman
și-și moare banii pe droguri.
Al patrulea este leneș
și-și irosește banii
pe timpul pierdut,
Al cincilea este avar
și-și pierde timpul pe
banii agonisiți.
Ce chestie! –
Să posezi toate viciile
lui satana
și să fii
în același timp
la fel de sărac
ca și dumnezeu …
de Bot Eugen
Agățată de un iphone
bătea trotuarele cu
tocuri înalte o
păduchea blondă și
numai vântul
din când în când
încerca să o agațe
ridicându-i fusta
dezgolindu-i coapsele
inspectându-i sexul
căutând-o de păduchi
între picioare.
Uitându-mă la acest
detaliu anatomic
oferit de panaramă
mi-am spus: de aia
probabil există
atât de multe gropi
pe autostrăzile din
bucurești.
Ce bine că nu sunt
doctor-primar.
Agățată de un iphone
bătea trotuarele
cu tocuri înalte
o păduchea blondă.
de Bot Eugen
Primul răgaz nocturn
de dinaintea ultimei
zile de sesiune
în căminul șapte
la etajul doi
stăm în fața ferestrei
cu spatele la întuneric
stăm și ne fumăm pe tăcute
țigările nu avem nimic
să ne spunem nu avem
nimic în comun nimic
altceva decât un perete
și faptul că suntem străini
la fel de echidistanți
unul față de celălalt
cum fiecare dintre noi
este față de patria lui.
Cu țigările aprinse și
cu luminile stinse
stăm în fața ferestrei
și ne fumăm pe tăcute
fără motivul insomniilor
noastre ascultându-i pe
colegii beți cum răcnesc
în barul de peste drum:
„Noi suntem români
noi suntem români …”
Da, spuse
la un moment dat
străinul de-alături
voi sunteți români
apoi își aruncase
chiștocul și
închisese cu
zgomot fereastra.
de Bot Eugen
Stau și-mi fumez
pe tăcute cafeaua
și ascult vântul
fluierând prin țevi
despre fără motivul
tristeților mele
între pereții unui
plutitor prin ceață
grea eden bețiv și
sociabil
stau și-mi beau pe
tăcute tutunul și
privesc absent
dintr-un ungher de
rai-subsol cum se
îmbibă în alcool
râvnind să
nu-i mai crească
aripile.
de Bot Eugen
Nu privi înapoi (XX)
Îmi amintesc
de un străin
ce-și amintea
cu glas tare
cum îl sunase
într-o noapte
dumnezeu și
îi spuse în
șoaptă
fii atent
în câteva
zile vei avea
un proces
pe care
îl vei pierde
pentru că ei
nu îți vor
spune nimic
iar tu
nu vei avea
de unde să știi
data ora și
numărul sălii
după vei fi
nevoit
să porți
tot timpul
în buzunarul
interior
de la piept
un cuțit
și încă ceva
să nu le spui
că eu ți-am spus
pentru că ei
oricum
nu îți vor
spune nimic
Însă tu
să nu-i crezi.
de Bot Eugen
și las stelele
cu lumina lor
să-mi înnopteze în sânge
navigând pe ape tulburi de
insomnie.
Umbra se ridică
și începe să bată
în lung și-n lat
perete după perete
toate trotuarele
din garsonieră
îmi plimbă inima
aburindă într-o cană
de ceai negru
gata să o ia razna
înnebunită după
mirosul de sânge
proaspăt
al unui poem
aflat pe cale
de a se naște.
de Bot Eugen
contemplu netulburat cum
se face noapte la mine
în sânge.
Oglindindu-se în el
precum într-un fluviu
negru
stelele luminează pe cer
al naibii de frumos și
strașnic de rece.
O pereche de ochi
fosforescenți
încearcă să dibuie
pe întuneric pulsul
unui animal de
pradă aflat în
alergare.
de Bot Eugen
Aură întunecată; poem; poeziile mele; personale; fotografiile mele; Nu privi înapoi; 2006-2008; 2008; publicat de Bot Eugen. București; șoseaua Pantelimon 302; 03-04.10.2014; 04.10.2014; 08:46
I)
De ce, te întreba el, de ce,
împrumutându-mi înfățișarea?…
Pentru că-s șmecheră, îi spuneai,
și tare în gură, deci, sînt poetă get-beget.
Beată de sine, apoi,
te trezeai cu noaptea în cap
și cu o durere criminală de creier ,
te ridicai încet de pe canapea
și te-apucai să izbești de pereți
cu aripatele care
ți se urcaseră
de la o vreme la cap.
Spre final,
după ce te lua cu amețeli,
te așezai în cur pe podea
și-ți mormăiai în barbă că totul
n-a fost decât in coșmar.
II)
Deși ți-e frig în singurătate și frică
să nu faci la inimă degerături,
de ani buni te speli pe mâini
cu sângele lui, le speli amicilor
creierul cu poveștile-avortoni,
extrase cu forcepsul dintr-o
irealitate pe cât de burtoasă,
pe-atât de sterilă,
irealitate prin care
îți șchiopătezi umbra, nenăscuto,
de pe o zi pe alta, încercând
să ieși din joc cu fața curată,
ca să intri apoi într-o
realitate de vis, călare
pe umerii unei (dez)iluzii străine.
Da, știu, e suficient să dai
câteva telefoane și se rezolvă …
III)
De la o vreme,
sub părul tău negru și lung
își clădește cuiburi un stol
de păsări albe care
se furișează pe înserate afară
să-ți ciugulească din
aerul negru pe care-l respiri
îndoielile cu miros de
ouă clocite,
după ce-i termini de făcut
soțului tău
sexul oral
și uiți să te speli
cu pasta pe dinți.
IV)
(Adevărul)
Dureros e,
asemenea unei carii, şi
urât mirositor,
cuvântul acesta strigat
oriunde, oricând şi oricum,
mai ales atunci când
îl auzi ţâşnind, ca o flegmă,
din gurile marilor mâncători de
rahat locum.
V)
(Luna neagră)
„Ziua e pentru negustori, noaptea pentru poeți.”
(O.Goga)
De unde știai tu că eu
mi-ascundeam
zilele între
palorile acelorași foi,
foi care,
pe măsură ce se umpleau
cu viață, deveneau
tot mai palide și mai reci?
Între
coperțile aceluiași caiet negru,
îmi developez
umbra și soarele, sub
razele unui astru nocturn,
numit Luna neagră,
un astru mai negru decât
albul
nopților de nesomn, gata
să se aprindă
de la o țigară
și să ia foc
într-o
violentă culoare
îngemănând
amurguri cu-aurore în
același timp și în
același loc.
de Bot Eugen
Umbra lui cea de toate zilele și sufletul nopților nedormite
De ce, te-ntreba el noaptea în vis,
de ce, împrumutându-mi înfăţişarea,
ţi-ai postat textele mele în pagina ta de autor,
da, în pagina-aceea mare cât china
de pe un site literar –
cât statuia Luceafărului de înalt?
Pentru că-s şmecheră, -i spuneai, şi tare-n gură.
deci, sunt poetă get-beget!
Dimineaţa te trezeai, beată de sine,
cu o durere criminală de creier
şi, ridicându-te-ncet de pe canapea,
izbeai cu-aripatele subteranei de toţi pereţii,
(da, cu-aripatele-acelea nocturne
ce ţi se urcaseră de la o vreme în cap).
soţul tău se întreba: Oare, ce are?
cu o mină umflată de somn,
tu-ţi mormăiai în gând, ameţită,
că n-a fost decât un coşmar,
că el nu există de-adevăratelea…
Deşi ţi-e frig în singurătate şi frică
să nu faci la inimă degerături,
tu nu vei avea copii niciodată.
între timp, un stol de păsări sumbre-şi făcuse-n mintea ta câteva cuiburi şi pe-nserate
se furişează din când în când afară
şi ciugulesc pentru puişorii săi îndoielile cu gust de carne din aerul negru pe care-l respiri.
De ani buni, jegule,
te speli pe mâini de sângele lui,
le speli amicilor creierul
cu poveştile-avortoni
scoase din burta lumii sterile
prin care-ţi şchiopătezi umbra,
tu, nenăscuto,
de pe o zi pe alta,
ieşi dintr-o mlaştină cu faţa curată,
ca să intri pe urmă-ntr-o realitate de vis,
călare pe umerii unei iluzii străine,
în loc să ieşi din tine în lume
măcar cu un catren amărât.
ştiu, copitato, da, ştiu,
e suficient să dai câteva telefoane
şi se rezolvă… nu un catren, ci o carte…
Dureros ca o carie este şi urât mirositor
cuvântul acesta strigat oriunde şi-oricând: adevărul,
mai ales când îl auzi ţâşnind ca o flegmă
din gura marilor mâncători de rahat-locum.
De ce, te-ntreabă el,
fără să spui la nimeni nimic,
de ce ţi-ai radiat textele mele
din pagina ta de autor
(pe care încă mai străluceşte
numele artistei de clasă)
şi de unde oare ştii tu că-mi developez
numai noaptea poemele
între coperţile negre ale caietului meu fără vârstă,
sub razele aceluiaşi luciferic luceafăr?
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13897173/Lucifericul_luceaf%C4%83r
de Bot Eugen
I
Ora cinci dimineața,
camera plină de sticle,
scrum și chiștoace.
În mijlocul ei,
stând la o masă,
eu și cu tavi
ne sorbeam îndelung
ceaiul
din căni aburinde,
ca pe o tăcere
neagră și amară.
Animate de vânt,
la intrare,
pendulau în ritm
de muzică rock
cheile.
Sus, pe un perete,
soarele zilei de ieri,
în mână cu o chitară,
dădea glas
din corzile sale de bass
celei de mâine.
Sub el,
umbre de melomani
imortalizându-i lumina
în ipostaze efemere.
Alături,
un casetofon electronika
și din el
o voce răgușită
îmbărbătându-ne
și atunci, unul din noi
se ridica în picioare
și făcea un pas înainte,
încercând să rămână la înălțime.
II
Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
S-au terminat și muzică, și cuvinte.
Am stins rând pe rând
toate luminile.
Urma să aibă loc întâlnirea
mereu amânată cu sinele.
Până la urmă,
fiecare din noi și-a aflat
propria orizontală.
Peste toate s-a așternut
o liniște mormântală,
menită parcă să ne țină de cald.
Nu se mai auzea decât
ce gândea în secret fiecare
despre celălalt.
Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
Ne fumam reciproc gândurile otrăvite.
Până la urmă,
fiecare din noi și-a găsit
propriul echilibru,
după ce și-a așezat
pe tavan umbra,
să stea confortabil
pe-un scaun răsturnat.
Doar aproapele meu
continua să viseze urât
și lovea prin somn
cu picioarele
seară de seară în zid.
Astăzi, însă,
în noaptea dimineții,
nu se mai auzea decât
o strigă izbindu-se-n mine
cu aripile de toți pereții.
III
Eram prea obosiți
și nu mai reușeam
să le ținem sub control,
iar ele simțeau asta
și profitau de astenia
noastră din plin:
se zbenguiau călări
pe biciclete,
cât e noaptea de lungă,
între scaunul de pe
tavan și masa de scris,
înșurubată în betonul podelei.
Alteori, în plină amiază,
când erau nevoite activ
să participe
la pauzele de țigară,
coborau, amețite de fum,
și se încolăceau încet
ca niște pitoni
în jurul tâmplelor noastre,
neavând de gând să se lase
de capul meu și al lui tavi
până nu storceau din ele
ultimele picături
de rațiune.
Și-atunci, eram gata
să ne smulgem din piepturi
stiletele
și să le decapităm
una câte una
pe toate,
înnobilând după aceea
paloarea
foilor de hârtie
cu-albastrul acestor
umbre căzute din lună.
Lucrurile reveneau
apoi la normal,
dar asta numai
până în ziua în care
le creșteau la loc
alte capete. Aidoma unor
ipochimeni contaminați
de filozofie, ca de un
virus necunoscut,
am stat și ne-am gândit
într-un cap și
am ajuns la concluzia
că nu are rost
să le tot lichidăm,
că neliniștea lor e
de fapt una
exterioară nouă,
aflate cum sunt
mai mereu
în căutarea
ungherului potrivit din odaie
prin care să își croiască,
până dincolo de ziduri,
drumul de întoarcere
către astrul nocturn.
IV
Zadarnic îi poetizezi sufletul,
îi spuneam
copilului ce-mi scrijelea
în peretele interior versuri;
știu, în alte împrejurări ea
ar fi putut să-ți devină
și mamă vitregă, și iubită
în același timp.
Nu-l voi uita niciodată
pe dirigintele tău
din clasa întâi care
te învăța cu stângăcie
cum se ține
în mâna dreaptă
un pix,
și asta după ce-ți învinețea,
plin de entuziasm,
cu arătătorul
brațul stâng.
De-atunci, tot ce scrii, pare
lipsit de sens,
ca o încercare de zbor
a unei păsări cu o
aripă frântă.
Zadarnic idealizezi
umbra acestei lumi,
copilul ei continuă
să-mi mâzgălească
pe dinafară
peretele cu graffiti,
nălucește însângerate boturi păscând
cu o poftă aproape umană
cruci fără de vârstă și nume.
Zadarnic îi poetizezi sufletul,
îi spuneam,
nu-l are.
V
Trezirea de duminică
E timpul, ne-am spus,
pe când ne priveam
unul în ochii celuilalt
fețele schimonosite de nesomn,
apoi am făcut curățenie în interior
și am ieșit afară odată cu soarele,
ne-am lăsat trași după aceea
de umbre la deal spre alimentara,
am cumpărat câteva beri,
pâine, cartofi și țigări;
la întoarcere înghițeam
înfometați ca și lupii
aerul proaspăt al dimineții,
sătui fiind de cel stătut
dintre ziduri
și-n jur – nici țipenie de om
și-atâta liniște, încât
ne deslușeam reciproc pulsul
alcătuind un duet cu respirația, asemeni
unui glas acompaniat de o chitară.
Ajunși la cămin,
ne-am așezat pe niște trepte și,
destupând două sticle,
am început să ne sorbim berea, ca pe o
tăcere neagră și amară.
Ne-am smuls pe urmă din pământ
cu tot cu rădăcini privirile obosite
și am rămas deodată-mpietriți
în fața unei priveliști bizare:
urmăream cum
dincolo de bezna unei odăi
se balansa o oglindă.
Animată de vântul intrat
printr-o fereastră întredeschisă,
se balansa în ritm de rock`n roll o oglindă,
una locuită de doi indivizi
suspect de cunoscuți și în același timp
neînchipuit de străini.
La fiecare sfert de secundă,
unul din ei
își arăta de după câte un perete
cealaltă jumătate de față.
Hipnotizați de schimbul rapid
al jumătăților de chipuri,
ne-am trezit la un moment dat
cu senzația că sub ochii noștri
ia naștere o populație nemaivăzută de eugeni și octaviani,
una posedată de nevroze și ticuri,
cu grimase și mimici care mai de care
mai încrâncenate.
Însuflețită de vânt,
se balansa o oglindă
și din bezna odăii,
prin geamul întredeschis,
spre noi se ițea
când și când
un stol de palide fețe fâlfâind
din lungile lui plete,
tot așa cum bat uneori
din aripile lor negre
umbrele unor păsări
căzătoare din
muțenie în cuvinte.
Și-am izbucnit deodată în râs: hahahahaha.
Râdeam. Râdeam ca smintiții, râdeam printre lacrimi,
râdeam de metafizicul celor doi necunoscuți
reflectându-se intermitent în oglindă,
de idealuri râdeam
și de sufletele noastre rătăcind pe drumuri râdeam,
râdeam de trecătorii ce se zgâiau la ele din întuneric
ca la două luminițe extraterestre;
și de lume râdeam, pentru că aceasta a ajuns în ochii noștri de râsul lumii;
și de moarte râdeam, pentru că tocmai primisem dezlegarea la hohotul homeric de râs din partea directorului fabricii Ursus;
de viață râdeam și de cocota de lux ce-i bătea trotuarele pavate numai și numai cu intenții din cele mai bune.
Ce să mai…
viața noastră e frumoasă,
dar costă al dracului de scump
și trebuie la timp plătită…
Zilele noastre ca arginții
numărate sînt de mâna unei iude…
de Bot Eugen
varianta inițială(și/sau a doua)
Poem în proză dedicat lui O.M.
varianta a doua
Ora cinci dimineaţa
camera plină de sticle goale
de scrum chiştocuri şi foi de hârtie
în mijlocul ei
o măsuţă special amenajată
pentru ritualuri de exorcizare
unde eu şi cu tavi
stând faţă în faţă
îndelung ne sorbeam
din cănile de ceai aburinde
tăcerea neagră şi amară
la intrare
de un cui spânzurate
se bălăngăneau
animate de vânt
cheile mele
şi brelocul lui tavi
un schelet
cu mâinile înfipte-n buzunar
purtând pe cap o pălărie
şi-n dosul coastelor inimă roşie
de pe un perete cu igrasie
mucegăit pe alocuri
ne fixa cu privirea
un poet tuberculos
atins de aripa nebuniei
sub el
o chitară căzută pe gânduri
dădea glas
din cele douăsprezece corzi ale sale
în momentele înalte ale tăcerii
unui sentiment de singurătate nepământeană
pe care doar vântul uneori îl mai resimte
rătăcind fără noimă printre suflete întomnate
Alături lipite cu scoci
şi decolorate pe la margini
câteva poze alb-negru
cu Viktor BG şi Veaceslav
toţi trei şi fiecare în parte
imortalizaţi în ipostaze efemere
de nişte melomani cel puţin
la fel de înrăiţi
ca mine şi tavi
sub geamul ornat cu doi aştri
de ploaia cu grindină
un casetofon electronika
şi din el o voce răguşită:
„Dobroe utro poslednii gheroi!
Dobroe utro tebe i takim kak tî!”
o urare tonică de altfel
pentru umbrele insomniace
după câteva nopţi petrecute
cu chitarele-n mână
ajunse într-un târziu să improvizeze
partituri muzicale din Arta fugii
ceremonia ceaiului de la ora 5
era pe sfârşite
eu şi cu tavi
am stins toate luminile
şi ne-aprinsesem câte o ţigară
pregătindu-ne să ne întindem pe orizontală
fiecare pe păturile sale de lână
(în micul nostru regat
nici urmă de paturi n-a mai rămas)
peste noi se aşternuse
o linişte mormântală
menită parcă să ne ţină de cald
nu se mai auzea decât
tăcuta strigă a gândurilor noastre negre
cum se izbea în noaptea dimineţii
cu aripile şi capul de toţi pereţii
(acum câteva luni
tavi îşi pierduse ambii părinţi
eu- dragostea faţă de oameni
şi faţă de o femeie)
urma să aibă loc după aceea
întâlnirea mereu amânată cu sinele
întâlnire intermediată
de scaunul de pe tavan
fixat cu sârmă ghimpată
de pereţii laterali ai odăii
şi de picioarele mesei
înşurubate-n betonul podelei
pe sub el
călări pe triciclete
se zbenguiau nepăsătoare
hergheliile de himere
uneori când oboseau peste măsură
se-ncolăceau încet
ca nişte pitoni
în jurul tigrului de azur
al venelor noastre
alteori
nu se lăsau de capul meu şi-al lui tavi
până când din ele nu storceau
ultimele picături de raţiune.
şi atunci eram nevoiţi
să ne smulgem din piepturi
stiletele lirei
şi să ne decapităm
una câte una toate himerele
înnobilând după aceea
paloarea foilor de hârtie
cu sângele umbrelor sale albastre
căzute din lună
apoi lucrurile reveneau la normal
dar asta numai până în ziua-n care
le creşteau la loc alte capete
aidoma unor ipochimeni
contaminaţi de virusul filozofiei
am stat şi ne-am gândit într-un cap
şi am ajuns la concluzia
că nu are rost să le tot lichidăm
că neliniştea lor e de fapt metafizică
aflate cum sunt mai mereu
în căutarea ungherului potrivit din odaie
prin care să îşi croiască
până dincolo de ziduri
drumul de-ntoarcere către astrul nocturn
presărat cu trandafiri şi diamante
acea cale pururi luminată
de steaua polară a singurătăţii
pe peretele din jumătatea dreaptă-a odăii
băieţelul meu ciung
scrijelea cu mâna stângă
versuri ritmate sub o melodie
semnată de Bittman
zadarnic poetizezi
îi spuneam
în versuri cu rimă copile
sufletul întunecat al unei cocote
care în alte împrejurări poate
ar fi putut să-ţi devină
mamă vitregă şi iubită
în acelaşi timp
pe peretele din jumătatea stângă-a odăii
fetiţa şchioapă-a lui tavi
desena cu graffiti
boturi sângeroase păscând
cu o poftă-aproape umană
roze şi porumbei albi
printre câteva cruci anonime.
Eugene e timpul
se adresase
la un moment dat
tavi către mine
e timpul să ne petrecem copiii la şcoală
să facem curăţenie generală în casă
(tu pe jumătatea celestă-a micului nostru regat
eu – pe cea terestră)
şi nu în ultimul rând
trebuie să adunăm toate sticlele goale
în sacoşa aceea plină de găuri
şi să le ducem la schimb
să cumpărăm un cartuş de ţigări
nişte cartofi
şi o bucată de pâine
pe neprins de veste
a sosit ora şapte
în chip de vultur
ne-a înşfăcat de aripi cu o gheară
şi a plecat pe jos în mare grabă
trăgând după sine
umbrele noastre melomane de-aseară
ca pe un glas acompaniat de o chitară
La întoarcere
respiram înfometaţi ca şi lupii
aerul proaspăt al dimineţii
sătui fiind de cel stătut
dintre zidurile de beton ale garsonierei
ajunşi în spatele căminului şapte
ne-am aşezat pe treptele
de la intrarea-n spitalul
pentru copii handicapaţi
am scos două beri
din sacoşă
şi ne-am privit curioşi
ca-ntr-o oglindă
unul în ochii celuilalt
mutrele
de nesomn schimonosite
pungile vineţii de sub ochi
pline de lacrimi neplânse
secondaţi
de Cavalerul Tristei Figuri
ne-am scos din buzunare
castetele musculare
şi dintr-o singură lovitură
aplicată de sus în jos
le-am destupat pe amândouă
de marginea bordurii
proaspăt văruite
apoi cu un adânc respect
unul faţă de celălalt
fără discursuri retorice
şi fără libaţii
ne-am încrucişat
sticlele de bere
ca pe nişte săbii de samurai
înainte de confruntarea finală
şi-am început după aceea
cu-nghiţituri mari să ne sorbim
tăcerea neagră rece şi amară
ne-am pus apoi silvele pe pământ
şi smulgându-ne cu tot cu rădăcini
din asfaltul umed tâmpele priviri
am rămas deodată muţi de uimire
în faţa unei privelişti bizare
urmăream împietriţi de spaimă
cu gura căscată şi ochii mari cât cepele
cum dincolo de bezna unei odăi ne-nsufleţite
se balansa o oglindă
animată de vântul intrat
printr-o fereastră întredeschisă
în ritm de rock-and-roll se balansa o oglindă
o oglindă locuită
de doi indivizi suspecţi şi siniştri
la fiecare sfert de secundă
unul din ei
de după câte un perete
îşi arăta cealaltă jumătate de faţă
hipnotizaţi de schimbul
rapid şi succesiv
al jumătăţilor de chipuri
eu şi cu tavi
ne-am trezit la un moment dat
cu senzaţia clară
că sub ochii noştri
ia naştere
o populaţie nemaivăzută de omuleţi
o mare de avortoni posedată
de nevroze şi ticuri
cu măşti şi grimase
care mai de care mai încrâncenate
mişcată de vânt
se balansa o oglindă
şi din bezna odăii
spre noi se iţea
când şi când
un stol de palide feţe
fâlfâind din lungile lui plete
tot aşa cum bat uneori
din negrele lor aripi
sub ploaia de stele
umbrele unor îngeri decăzători
din muţenie în cuvinte
Şi-am izbucnit deodată în râs
ca smintiţii
râdeam
de metafizicul
celor doi necunoscuţi
reflectându-se intermitent în oglindă,
de idealurile noastre care pierise-nainte de termen
pentru câteva vieţi de acum înainte
râdeam de copiii noştri calici
şi de părinţii lor mereu nevoiţi
pentru bani ca să se prostitueze
râdeam printre lacrimi
de lumea tot mai haină
şi de sufletele noastre
din ce în ce mai însingurate
de trecătorii ce se holbau la noi
din întunericul genunii
ca la două luminiţe extraterestre
râdeam de moarte ca idioţii
care tocmai primise din partea Celui de Sus
dezlegare la hohotul homeric de râs
şi asta după ani lungi de suferinţe
cu stoicism îndurate-n tăcere
şi mi-a zis tavi atuncea
-Eugene
viaţa noastră e frumoasă ca o curvă
care costă-al dracului de scump
şi trebuie plătită
chiar dacă uneori faţă de ea
ne comportăm ca misoginii
-La ce bun prietene
la ce bun
trecerea prin purgatoriu
dacă oricum
momentele de bucurie intensă
nu sunt în stare să răscumpere infernul
unor suflete nefericite
Zilele noaste tavi
ca arginţii numărate sunt
de mâna lui Isus cerşind
o nouă răstignire de la Iuda
însă acesta din urmă
visează plictisit
cum îl crucifică pe Crist
în piepturile noastre
ori de câte ori vrea asta muşchii săi
umbra lui de gentilom
în timpul anilor de somn
îţi va descărna
încetul cu încetul
inima până la oase
apoi îi va îmbrăca scheletul
în hainele de gală
iar pe craniu-i va pune o pălărie
astfel te vei trezi
la un moment dat
că trupul tău e inundat
de-un ocean de inimi descărnate
că prin venele tale circulă un tren accelerat
cu vagoane pline de schelete fluturând
din bastoane şi pălării
-viaţa noastră e frumoasă ca o curvă…
-zilele noastre numărate sunt ca arginţii…
de Bot Eugen
Penumbre celeste de ploaie treceau
peste parada cetăţenilor de-onoare-ai lumii…
şi febre fără patrii ca nourii treceau
prin înserări cu-arome grele de cenuşă…
Convoiul anilor străbate desculţ
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare.
Asemenea unei cete pribege de sinistraţi,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.
Decapitând la tine în suflet rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
chipul unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti o ploaie de urări de bine
la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!
Scârbit de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi decât de glasul tău
murmurând în pustiu,
murmurând în neştire:
Tăcerea ta, o, Doamne
este extrem de grăitoare…
Ah, chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.
O, muribundule, cu porniri pătimaşe,
cimitir ambulant de regrete,
în grădina ta acuma înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbre ce nechează.
Singurătatea poetului locuită
de amurguri şi aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind stiletul lirei
cu mâna-nsângerată.
de Bot Eugen
boteugen74
BotEugen's Blog 