Stephen King – Insomnia (în rusă).

 

 

Publicitate

Maiakovski la moartea lui Esenin.

Glossa lui Eminescu mai actuală ca oricând.

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

 
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

 
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

 
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

 
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

 
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

 
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

 
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

 
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

 
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

 

 
decembrie 1883

Ion Mureșan – Oglinda aburită.

Eseuri conversaționale

 

 

Efim Tarlapan – În imperiul unei fraze …

O antologie cronologică a aforismului românesc

 

 

 

 

 

Nichita Stănescu – Arme.

Ai văzut tu nenorocito vreodată
sticla spartă căzută din rame
a unei icoane
a unei icoane
de moarte mirată?
Ai spart tu cu mâna ta de carne
ţeava unei puşti, a unei arme
Doamne, a unei arme?

 

Pahar umplut cu obuze, cu gloanţe
…al unei arme…
Nu, sigur că nu
nenorocito, făcuto din carne
Nicicând n-ai să poţi să-ţi azvârli
inima din tine
inima din mine

 

Nicicând, vai nicicând n-ai să le tragi
cum trase sunt în morţi
gloanţele din arme.

Efim Tarlapan – Cu tămâia în infern.

Satire/Fabule/Parodii/Epigrame/Aforisme

 

 

 

 

Eugen Cioclea – Antologic.

 

 

 

Editura Cartier ;

Chișinău; 2014.

Pauza de țigară în care o arzi pe poezie.

Dan Sociu: Pavor nocturn (2011);

Poezii naive și sentimentale(2012)

Editura Cartea Românească

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lecturi de ultimă oră (XXV).

Felix Nicolau: kamceatka time IS honey

 

Lecturi de ultimă oră (XXV);
Felix Nicolau – kamceatka time IS honey;
Biblioteca proprie;
Poezie românească;
Fotografiile mele;
Editura Vinea;
București 2014;
Redactor: Nicolae Tzone;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Alba -Iulia 206;
Buiucani,,
Chișinău
Moldova
08.07.2015;
17:26

 

Lecturi de ultimă oră (XXV);
Felix Nicolau – kamceatka time IS honey;
Biblioteca proprie;
Poezie românească;
Fotografiile mele;
Editura Vinea;
București 2014;
Redactor: Nicolae Tzone;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Alba -Iulia 206;
Buiucani,,
Chișinău
Moldova
08.07.2015;
17:27

 

Lecturi de ultimă oră (XXV);
Felix Nicolau – kamceatka time IS honey;
Biblioteca proprie;
Poezie românească;
Fotografiile mele;
Editura Vinea;
București 2014;
Redactor: Nicolae Tzone;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Alba -Iulia 206;
Buiucani,,
Chișinău
Moldova
08.07.2015;
17:28

 

Lecturi de ultimă oră (XXIV).

Mihail Vakulovski – Riduri.

 

Mihail Vakulovski – Riduri;
Editura Casa De Pariuri Literare (CDPL);
București 2013;
seria Poezie;
colecția Falanga Basarabeană;
colecție coordonată de Dumitru Crudu;
prefață de Dumitru Crudu;
recomandare Observator Cultural;
editor: Un Cristian;
producție: Victor Jalbă-Șoimaru;
tipărit la Mega Print Cluj-Napoca;
Biblioteca proprie;
Poezie Românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
23.06.2015;
20:40.

 

Mihail Vakulovski – Riduri;
Editura Casa De Pariuri Literare (CDPL);
București 2013;
seria Poezie;
colecția Falanga Basarabeană;
colecție coordonată de Dumitru Crudu;
prefață de Dumitru Crudu;
recomandare Observator Cultural;
editor: Un Cristian;
producție: Victor Jalbă-Șoimaru;
tipărit la Mega Print Cluj-Napoca;
Biblioteca proprie;
Poezie Românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
23.06.2015;
20:40.

 

Mihail Vakulovski – Riduri;
Editura Casa De Pariuri Literare (CDPL);
București 2013;
seria Poezie;
colecția Falanga Basarabeană;
colecție coordonată de Dumitru Crudu;
prefață de Dumitru Crudu;
recomandare Observator Cultural;
editor: Un Cristian;
producție: Victor Jalbă-Șoimaru;
tipărit la Mega Print Cluj-Napoca;
Biblioteca proprie;
Poezie Românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
23.06.2015;
20:41

 

Mihail Vakulovski – Riduri;
Editura Casa De Pariuri Literare (CDPL);
București 2013;
seria Poezie;
colecția Falanga Basarabeană;
colecție coordonată de Dumitru Crudu;
prefață de Dumitru Crudu;
recomandare Observator Cultural;
editor: Un Cristian;
producție: Victor Jalbă-Șoimaru;
tipărit la Mega Print Cluj-Napoca;
Biblioteca proprie;
Poezie Românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
23.06.2015;
20:41

Lecturi de ultimă oră (XXIII).

Valeriu Mircea Popa – Cercul de camfor.

 

Valeriu Mircea Popa – Cercul de camfor;
Editura Herg Benet Publishers 2013 București;
Copertă: Mircia Dumitrașcu;
Biblioteca proprie;
Poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
22.06.2015;
18:35.

 

 

Valeriu Mircea Popa – Cercul de camfor;
Editura Herg Benet Publishers 2013 București;
Copertă: Mircia Dumitrașcu;
Biblioteca proprie;
Poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
22.06.2015;
18:35.

 

Valeriu Mircea Popa – Cercul de camfor;
Editura Herg Benet Publishers 2013 București;
Copertă: Mircia Dumitrașcu;
Biblioteca proprie;
Poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
22.06.2015;
18:36

 

Lecturi de ultimă oră (XXII).

Constantin Acosmei – Jucăria mortului.

 

 

Constantin Acosmei – Jucăria mortului;
Ediția a IV-a revăzută;
2012;
Editura Casa De Pariuri Literare (CDPL);
Seria Poezie/colecția Reeditări;
Editor: Un Cristian;
producție: Victor Jalbă-Șoimaru;
prefață de Daniel Cristea-Enache;
Tipărită la Mega Print Cluj-Napoca;
Poezie românească;
Biblioteca proprie;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
22.06.2015;
18:09.

 

Constantin Acosmei – Jucăria mortului;
Ediția a IV-a revăzută;
2012;
Editura Casa De Pariuri Literare (CDPL);
Seria Poezie/colecția Reeditări;
Editor: Un Cristian;
producție: Victor Jalbă-Șoimaru;
prefață de Daniel Cristea-Enache;
Tipărită la Mega Print Cluj-Napoca;
Poezie românească;
Biblioteca proprie;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
22.06.2015;
18:10.

 

Constantin Acosmei – Jucăria mortului;
Ediția a IV-a revăzută;
2012;
Editura Casa De Pariuri Literare (CDPL);
Seria Poezie/colecția Reeditări;
Editor: Un Cristian;
producție: Victor Jalbă-Șoimaru;
prefață de Daniel Cristea-Enache;
Tipărită la Mega Print Cluj-Napoca;
Poezie românească;
Biblioteca proprie;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
22.06.2015;
18:10

 

Constantin Acosmei – Jucăria mortului;
Ediția a IV-a revăzută;
2012;
Editura Casa De Pariuri Literare (CDPL);
Seria Poezie/colecția Reeditări;
Editor: Un Cristian;
producție: Victor Jalbă-Șoimaru;
prefață de Daniel Cristea-Enache;
Tipărită la Mega Print Cluj-Napoca;
Poezie românească;
Biblioteca proprie;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
22.06.2015;
18:10.

Lecturi de ultimă oră (XXI).

Octavian Soviany – Călcâiul lui Magelan.

 

 

Octavian Soviany – Călcâiul lui Magelan;
volum de poezie;
Editura Cartea Românească;
București 2014;
Biblioteca proprie;
Poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
20.06.2015;
15:05

 

Octavian Soviany – Călcâiul lui Magelan;
volum de poezie;
Editura Cartea Românească;
București 2014;
Biblioteca proprie;
Poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
20.06.2015;
15:05

Victor Felea – 2 poeme.

Poetul

 
Poetul
Printre munţii lui ideali
Printre spinii urcuşului său îndîrjit
Printre ploi şi morminte
Laolaltă cu vocile surde
Cu mîndria de scrum
Din gîtlejul tăcerii
Laolaltă cu multe şi mari ciudăţenii
Ce par să-l îngroape
Într-un deşert fără margini
Laolaltă cu forţele oarbe
Ce spulberă visele adînci ale ierbii
Poetul
în vâltoarea dorinţelor
În vegetaţia densă a umbrelor
Poetul
Arzînd în flacăra lui solitară
Pentru sacra durere umană
Undeva în ungherul
Ce i-a fost hărăzit
Şi unde cu timpul
Vocea lui va fi cît o lume

 

 

Pînă la capăt

 

 

Să merg pînă la capăt
Aşa cum sînt aşa cum voi deveni
Fiinţînd-cu tatuajele mele
Nevăzute cu buchetul de lacrimi
Strălucind la soarele vieţii
Cu arhitectura bizară a trupului meu
Cu necunoscutele constelaţii lăuntrice
Cu bătrînele voci ale hazardului
Bolborosind fermecătoare neînţelesuri
Cu lumina din sînge
Mereu mai tremurătoare
Să merg pînă la capăt
Cu încîlcitele păduri ale iubirii
Căzînd ridicîndu-mă
Orbecăind uneori sau văzînd
Prea clar cîteodată
Viscerele înfierbîntate ale lumii
Să merg pînâ la capăt aşa cum sunt
Ca un somn întrerupt
Ca un vis al acestui pămînt .

Lecturi de ultimă oră (XX).

Gelu Diaconu – Blues.

 

Gelu Diaconu – Blues;
Casa De Pariuri Literare (CDPL);
București 2013;
seria Poezie/colecția Prezent;
editor: Un Cristian;
producție: Victor Jalbă-Șoimaru;
tipărit la Mega Print, Cluj-Napoca;
Biblioteca Proprie;
Poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București;
16.06.2015;
19:15.

 

Gelu Diaconu – Blues;
Casa De Pariuri Literare (CDPL);
București 2013;
seria Poezie/colecția Prezent;
editor: Un Cristian;
producție: Victor Jalbă-Șoimaru;
tipărit la Mega Print, Cluj-Napoca;
Biblioteca Proprie;
Poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București;
16.06.2015;
19:16.

Lecturi de ultimă oră (XIX).

Dan Mihuț:  AutoDafe și Trei mese pe zi.

 

Dan Mihuț – AutoDafe;
Editura Pontica 2008;
Colecția Euridice;
Ilustrație: Mugur Grosu;
Lecturi de ultimă oră (XIX);
Biblioteca proprie;
poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
15.06.2015;
18:43.

 

Dan Mihuț – AutoDafe;
Editura Pontica 2008;
Colecția Euridice;
Ilustrație: Mugur Grosu;
Lecturi de ultimă oră (XIX);
Biblioteca proprie;
poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
15.06.2015;
18:44

 

Dan Mihuț – Trei mese pe zi;
Editura Casa De Pariuri Literare (CDPL)
București, 2012;
Seria Poezie/colecția Prezent;
Editor: Un Cristian;
Producție: Victor Jalbă- Șoimaru;
Redactori: Andrei Dosa și Alice Drogoreanu;
Ilustrația de pe copertă:
Alice Drogoreanu.
Lecturi de ultimă oră (XIX);
Biblioteca proprie;
poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
15.06.2015;
18:48.

 

Dan Mihuț – Trei mese pe zi;
Editura Casa De Pariuri Literare (CDPL)
București, 2012;
Seria Poezie/colecția Prezent;
Editor: Un Cristian;
Producție: Victor Jalbă- Șoimaru;
Redactori: Andrei Dosa și Alice Drogoreanu;
Ilustrația de pe copertă:
Alice Drogoreanu.
Lecturi de ultimă oră (XIX);
Biblioteca proprie;
poezie românească;
Fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
București.
15.06.2015;
18:49

 

 

 

 

 

 

 

Adrian Urmanov – 3 poeme.

Cărnuri canonice (2001)

 

Avortând anusian (păcatul)

 

 

 

 

cumva am penetrat un cer nou, plutesc căpșuni și lapte
      și e soare.
simt dragoste când bate vântul dinspre tine cu miros
      umflat
și simt dragoste
când ți se redimensionează buzele și limba și acoperă
        metroul și tnb-ul și universitatea.

 
am ajuns să-mi curgă avortoni din vârful degetelor
       copiii mei făcuți cu oscar wilde,
cum să vă făt în eprubetă, în mame purtătoare
vreau să vă sugeți sânii și fesele din uterul meu
până vi se vor umfla anii
până la prima erecție –
atunci vreau să știu că

 
pe mine
mă veți sparge dinăuntru spre ei cu prima ejaculare

 

 

 

 

 

 

 

drepturi greu de injectat
ne fac tot mai grabnică exfolierea de Dumnezeu
        ca și acum
alunecările pe muchii tocite ar fi de ajuns

 
– o dedublare absolut necesară pentru cei cu pielea rigidă.
ținerea de minte absolut incomodă
orbește
absurdul acceptării unei inhalări oarbe: necondiționate
        necontrolate nedirecționate se apropie cumva
– în ciuda aparentei elasticități –
de o nouă erecție.
să ne temem.

 
mcdonalds-ul fericirii medii și-a intrat în drepturi.
      a pătruns pe piață.
m-au apucat durerile. am să te rod
       milimetru cu milimetru așa cum te făt.
majoritarul măreț ideal va trebui să ucidă
fiindcă.

 

 
stelele poartă dorințe de futere de moarte de droguri
        de bani
nu se va mai naște anticristul.

 

 

 

 

 

 

 

(m-am târât sinucigașă în vaginul mamei)

 
în jurul planetei într-o cutie de conservă printre senzații
         materiale pe care nu le văd dar le simt ca pe niște
         intestine vii
nobil vorbind – o lună de miere doar cu formele mele
         de carne
fără ceilalți și parizer fără prez și pastă de ghete
mă fut că n-avem rezervare. acolo era anunț că e pe moca
          – se intră dacă te-ai născut
dacă face figuri rămânem afară dar nu plecăm nicăieri –
          eu de întors nu mă mai întorc
până la urmă tot ce-i scris rămâne și dacă le-ntindem și
          ochii să-i vadă
          ce de câine bătut sunt
se-nmoaie.

 
stă scris că va urma și o continuare.

 

 

 

 

 

* din volumul Literatură de consum, publicat la Editura Vinea din București în 2005.

Victor Felea – Ireductibil.

 

La mulți ani, Victor Felea !

 

 

Eu sînt un diamant pierdut în lume,
un bulgăre neșlefuit,
aproape nebăgat în seamă;
eu sînt așa cum n-au născut pământul,
stihiile puternice, obscure
și lacrimile mari pe care Cronos
le plânge devorându-și fiii.
Eu sînt un diamant ireductibil,
focar de amintire milenară
dar strălucirea mea e-n mine nu-nafară.

 
din volumul cu titlul Ritual solitar, publicat la Editura Dacia, în Cluj-Napoca, în anul 2001

 

 

 

Adrian Popescu – Alege drumul strâmt.

 

La mulți ani,  Adrian Popescu !

 

 

 

 

Ce vast păruse drumul, cărare printre grâne,
iar ziua nesfârită în roșuri tari și crude,
și tânără minunea, iar vârsta – privilegiu.

 
Treci de răspântii, taie nodul, lasă totul,
lucrează-ți labirintul și calea ta prin rocă,
fii viermele și cariul și șarpele-l invocă.

 
Ca printr-o ferestruică unde respiră podul
îndeasă umăr, tâmplă și spate, bărbătește,
maturității aspre culege-i astfel rodul;

 
Tiparu-i pentru îngeri, în el te sârguiește,
prin crucea din fereastră desfășură exodul
spre stelele curate.

 
Alege drumul strâmt, poteca dură, spinul,
simți așchia în carne cum îți împunge șoldul?
Îmbracă-te-n miresme cum se desfată crinul
și pasărea ce simte  în zori de zi imboldul
să fie și să cânte.

 

 

 

* din volumul de poezie Drumul strâmt, publicat la Editura Dacia, în Cluj-Napoca, în 2001.

Lucian Vasilescu la Serile Sinapsa din 14.02.2015.

 

 

 

 

 

 

Leonid Tișkov – Urechea.

Lecturi poetice ruso-române

Leonid Tișkov – poet, doctor și ilustrator rus – câștigătorul concursului literar „Apă vie”;

 

Leonid Tișkov – Urechea;
Leonid Tișkov – poet doctor și ilustrator rus,
câștigătorul concursului literar „Apă vie”;
poezie străină;
Biblioteca proprie;
fotografiile mele;
traducerile mele;
22.11.2014;
str. Covaci nr.19;
restaurantul city grill;
23.11.2014;
București;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
traducere de Bot Eugen;
publicat de Bot Eugen.

 

Simți noaptea cum cineva se târăște
pe supra(fața) chipului tău
e urechea ce s-a trezit
și-și caută geamănul.

 

 

traducere de Bot Eugen

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Vakulovski – Pizdeț.

Alexandru Vakulovski – Pizdeț;
roman;
Editura Aula;
Brașov;
2002;
coperta Dan Perjovschi;
Redactor: Mihai Vakulovski;
Biblioteca proprie;
Lecturi de ultimă oră (XIX);
fotografiile mele;
foto(2) de Mihai Vakulovski;
Rockstadt;
Brașov;
seara lui 25.10.2014;
publicat de Bot Eugen.
București;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
15.11.2014;
20:34

Lecturi de ultimă oră (XIX)

 

Alexandru Vakulovski – Pizdeț;
roman;
Editura Aula;
Brașov;
2002;
coperta Dan Perjovschi;
Redactor: Mihai Vakulovski;
Biblioteca proprie;
Lecturi de ultimă oră (XIX);
fotografiile mele;
foto(2) de Mihai Vakulovski;
Rockstadt;
Brașov;
seara lui 25.10.2014;
publicat de Bot Eugen.
București;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
15.11.2014;
20:35

 

Alexandru Vakulovski – Pizdeț;
roman;
Editura Aula;
Brașov;
2002;
coperta Dan Perjovschi;
Redactor: Mihai Vakulovski;
Biblioteca proprie;
Lecturi de ultimă oră (XIX);
fotografiile mele;
foto(2) de Mihai Vakulovski;
Rockstadt;
Brașov;
seara lui 25.10.2014;
publicat de Bot Eugen.
București;
șoseaua Pantelimon 302;
sectorul 2;
15.11.2014;
20:35

 

 

Serghei Esenin/Alecsandr Malinin – Mi-a rămas o singură preocupare.

Мне осталась одна забава – пальцы в рот, да веселый свист
Прокатилась дурная слава, что похабник я и скандалист,
Ах, какая смешная потеря, много в жизни смешных потерь:
Стыдно мне, что я в Бога не верил, горько мне, что не верю теперь.

 

Дар поэта – ласкать и корябать. Роковая на нем печать.
Розу белую с черной жабой я хотел на земле повенчать,
Пусть не сладились, пусть не сбылись, эти помыслы розовых дней,
Но коли черти в душе огнездились, значит ангелы жили в ней!

 

Золотые, далекие дали, все сжигает житейская бредь
И похабничал я и скандалил, для того, чтобы ярче гореть.
Вот это веселие муки, отправляясь с ней в край иной,
Я хочу при последней минуте, попросить тех, кто будет со мной…

 

Чтоб за все за грехи мои тяжкие, за неверие в благодать,
Положили меня в русской рубашке под иконами умирать…

 

Мне осталась одна забава – пальцы в рот, да веселый свист
Прокатилась дурная слава, что похабник я и скандалист,
Ах, какая смешная потеря, много в жизни смешных потерь:
Стыдно мне, что я в Бога не верил, горько мне, что не верю теперь.

 

 

Serghei Esenin – Huliganul.

Cu turnuri ude ploaia mătură bine
Cîcărezele sălciilor din zăvoi.
Huligan sînt, vântule, ca şi tine:
Scuipă-ţi ghemotoacele tale de foi.

Îmi place când arborii pădurilor vinete,
Ca nişte boi cu mers lent,
Îşi golesc fllămânzările pline de
Frunze, cufurindu-se violent.

Aceasta-i ciurda mea de tauri şi de junince!
Rugina ei cine-ar putea-o cânta mai frumos?
Ah, văd cum crepusculul linge
Urme de paşi pe jos.

Rusie, Rusie, Rusia mea de
Lemn, sînt singurul tău cântăreţ şi herold.
Tristeţea lacomă-a versului are ce roade:
Zmeurica şi menta-mi atârnă de şold.

În ce-ţi mulgi mestecenii, noapte adâncă?
Selenarul şiştar nu-l aduci?
Al nu ştiu cui gât vrea ţintirimul să-l strângă
Cu braţele unei cruci.

O huidumă neagră pe dâmb se ridică.
În livadă e cineva. Stai!
Un bandit şi-o pramatie sânt şi eu la o adică:
Seminţie de şes, spiţă de hoţi de cai.

Cine-a văzut cum spumegă pe câmpie
Oştirea mălinilor de abur şi fum?
În albastrul stepei, ce-aş mai ieşi pe-o
seară târzie
Cu ghioaga la drum!

Ah, părul meu ia culoarea ştearsă a norului,
Rob la cântec, dintr-o mlaştină gem.
Osândit sînt la ocnele dorului,
Să-nvârt piatra de moară a unui poem.

Tu bate, vântule, fără teamă,
Scuipă-ţi ghemotoacele de foi pe tăpşan.
Mi se spune poet? Nu ţine seamă:
Eu şi-n cântece-s tot huligan.

1919
 

 

traducere de Ioanichie Olteanu

Ion Mureșan – Speranța.

E rău.
Și doar speranța că mâine va fi și mai rău
ne ține-n viață.
Însă noi,
sperăm cu o așa putere
încât deodată mâine este azi
și este foarte rău.
Însă noi,
cu-o ultimă putere mai sperăm o dată.
Și, deodată, mâine este ieri
și este foarte rău.
Cât vezi cu ochii-n jur
e foarte rău:
o mare de plumb,
cu valuri mici și dulci.
Trecem pe lângă
insule tăcute și albastre
ce unduie pe valuri
ca pete de ulei
și motorină.
Și acum e bine,
căci e foarte rău,
iar răul
s-a stabilizat la cota
supremă.
Mai rău nu poate fi nici în trecut.

 
Editura Charmides 2010
cartea Alcool

George Bacovia – poesii.

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:06

 

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:07

 

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:08

 

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:08

 

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:09

 

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:10

 

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:10

 

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:11

 

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:12

 

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:12

 

George Bacovia – poesii;
Biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”;
Bulevardul Lascar Catargi, 39;
București;
1934;
prefață de A.Maniu;
portret de I.Anestin;
douăzeci și cinci de exemplare nepuse în comerț și semnate de autor, numerotate de la 1 la 25;
publicat de Bot Eugen.
06.09.2014;
17:14

Geo Bogza – Tăcere dezlănțuită.

Motto: Adesea îmi încerc vocea şi ştiu o zi în care gâtlejul lui îmi va răspunde cu sunete de lut.

Saşa Pană

 

 

 
Acum, îşi împlinea poetul gândul lui de tăcere universală
strânsese-n dinţi virtutea ruginei din gâtlejuri
ca pe o glandă o grefase în trupul zgomotoşilor
şi a doua zi oraşul se zvârcolea în panică
tăcerea îngrozitoare cu care îşi chinuise prietenii şi câinii
se întindea ca o pecingine în glasul vorbăreţilor
o femeie a vrut să râdă şi râsul i-a fost de vată
o placă de gramofon se învârtea mută sub acele neputincioase
buzele se deschideau în gol şi nici o vorbă n-a mai putut fi rostită
tăcerea creştea în case şi în gâtlejuri
lipsite de zgomot urechile se desprindeau veştede de pe cap
pe străzi câinii le înşfăcau lacomi de prin şanţuri
înspăimântaţi oamenii izbeau în garduri şi în tinichele
cineva încerca spărgând geamul cu pumnii
dar nici un sunet n-a putut fi stors din materie
din cer hoiturile păsărilor curgeau sufocate de neputinţa cântării
în gări trenurile se ciocneau ca nişte gângănii
dar oamenii înnebuniţi au vrut să audă cu orice preţ
o casă a fost azvârlită în aer jocul părea de păpădie
au prăvălit atunci turnul cel mare din mijlocul oraşului
şi turnul s-a năruit fărâmând piaţa şi casele
fără ca vreun scrâşnet să se işte între cărămizi
cu fiecare clipă setea de zgomot creştea mai chinuitoare
atunci, aproape de timpan oamenii şi-au slobozit revorvere
şi au căzut palizi prin şanţuri fără să poată auzi detunătura
înfuriate, cetăţile s-au dărâmat între ele cu obuze
un hohot de râs monstruos a izbucnit de la un capăt la celălalt al pământului
dar tăcerea era halucinantă, imensă, sfâşietoare, aşa cum o dorise poetul.

 

 

 

 
* Poezia a fost semnată cu pseudonimul Andre Far.

** UNU, an. IV, nr. 34, martie 1931

*** Avangarda Literară Românească; Editura Minerva; Bucureşti; 1983

Antologie studiu introductiv şi note biobibliografice de MARIN MINCU

Mircea Eliade – O anumită incapacitate.

Suprema verificare pentru oameni- deci şi pentru naţiuni- este capacitatea de contemplare în suferinţă. În privinţa aceasta, asiaticii- în special indienii şi chinezii- ne sânt incontestabil superiori. Oamenii aceştia acordă o atare importanţă contemplaţiei, încât nici cea mai cumplită mizerie fizică sau morală nu-i striveşte, nu-i întoarce în animalitate. Incapabili într-adevăr de contemplaţie în suferinţă sânt ruşii, cel puţin ruşii din literatură. Personajele ruseşti se refugiază întotdeauna- când sunt ameninţate de mizeria fizică sau morală- în beţie, în umilinţă, în bestialitate. „Răul” este pentru ei o forţă atât de mare, încât, atunci când nu i se închină, nu cutează nici măcar să-l privească în faţă. Mizeria, de orice ordin, suprimă la ruşi orice posibilitate de contemplaţie. Se refugiază atunci în bestialitate, în inconştienţă sau în erezie; în nici un caz nu pot rezista suferinţei, nu o pot depăşi prin contemplaţie.
Există în folclorul şi în obiceiurile româneşti rurale o sumă de amănunte care ne îndrituiesc să credem că noi sântem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat contemplaţia în suferinţă. Nu este vorba numai de o rezistenţă pasivă în faţa suferinţei;
de o acceptare a durerii şi a calamităţilor. Se pot remarca şi atitudini cu adevărat contemplative; adică o perfectă linişte interioară, semn al depăşirii criteriilor individuale. Aşa e, bunăoară, moartea ciobanului din Mioriţa, care nu numai că nu încearcă să scape de moarte, să evite suferinţa, dar e cu desăvârşire „împăcat”, senin.
Nimic nu dovedeşte mai precis lipsa de stil şi de substanţă a mahalagiului român(adică a imensei majorităţi a românilor de la oraşe) decât spaima lui de suferinţă, incapacitatea lui de contemplare în durere. Mahalagiul(burghezul, intelectualul etc.) îşi îneacă durerea în vin; după o dragoste nefericită, se îmbată şi se duce la dame. Nu ucide, ca tovarăşii săi ruşi. Dar face un fel de filozofie reconfortantă, în care zeflemeaua balcanică se amestecă cu scepticismul vulgar occidental. „Las` că trece!” „Toate(femeile) sânt la fel!”
După cum, în faţa morţii, după ce marea mirare a trecut şi ritualurile sânt pe sfârşite- mahalagiul caută o formulă prin care să rezolve şi durerea , şi neînţelegerea lui, şi care să evite totuşi contemplaţia… „Aşa e viaţa, ca oul!”
exclamă el, începând să se resemneze, alungând şi durerea, şi ignoranţa, şi spaima.
Dacă s-ar bănui măcar ce profunde, ce „contemplative” sânt tainele acestea- a morţii, a dragostei- în comunităţile rurale româneşti.

Mircea Eliade – Singuraticii.

„Nici un om nu atrage mai mult mulţimile decât acel care trăieşte singuratic”, scrie Papini în „Sant` Agostino”. Şi aminteşte de Sf. Antonie- pe care îl căutau oamenii în deşert, numai pentru că îi mersese faima că e cel mai aspru pustnic- şi de J.J.Rousseau, acest laic, a cărui solitudine i-o sfărâmau adesea admiratorii şi admiratoarele atrase de zvonul izolării sale.
Omul singuratic rupe atât de violent cu legea fundamentală a condiţiei umane- trăirea laolaltă, dragostea pentru cineva, dacă nu pentru aproapele- încât atrage ca o forţă magică. Asceza- singurătatea, înfrânarea instinctelor şi mai cu seamă a instinctului esenţial: sexualitatea- era considerată, în ea însăşi, ca o imensă forţă magică. A te împotrivi „firii omeneşti” înseamnă a o depăşi, a te apropia deci de zei, de acele rezervoare de energie fizică şi spirituală. Singurătatea e cea dintâi şi cea mai dificil de dobândit detaşare de omenesc. O asemenea detaşare presupune o forţă supraumană: fie că această forţă este magică, asimilată direct prin simpla practică a singurătăţii şi ascezei(cum cred indienii), fie că este o forţă religioasă dăruită de Dumnezeu călugărului din pustietate(cum cred creştinii), ea este, în orice caz, o forţă care înmărmureşte pe oameni şi îi atrage. Alături de acest izvor supraomenesc, în contact direct cu ascetul care îl stăpâneşte, oamenii nădăjduiesc că vor câştiga şi ei ceva: putere, sănătate, mântuire. Sau, în cazul unui singuratic laic, ca Rousseau, nădăjduiesc că vor avea de învăţat o metodă de viaţă, sau poate chiar fericirea.
Un ascet indian se lupta cu zeii: care, înfricoşaţi de forţele magice pe care le dobândea prin tehnicile lui solitare, îi ridicau în faţă neînchipuite obstacole, ispitindu-l cu femei frumoase, cântece şi dansuri. Un ascet creştin se lupta cu dracii; tot atât de mult înspăimântaţi şi ei de puterea pe care o căpătase călugărul. (Putere care îl ducea la mântuire, deci îl scotea de sub influenţa lor; sau înrâurirea asupra întregii comunităţi, slăbind stăpânirea demonică în lume.)
Un ascet laic se lupta cu el însuşi, cu tristeţea, zădărnicia sau febrele lui interioare. Dar, oricum, era şi el un victorios. Un om care poate rămâne singur-însemnă că e un magician asemenea zeilor, spuneau indienii; înseamnă că a descoperit taina fericirii, spuneau contemporanii lui Rousseau…
Numai când observi cu ce pasiune aleargă oamenii după singuratici- îţi dai seama cât de însetată de fericire este lumea modernă…

Mircea Eliade – Orgie.

Cu greu înţeleg nevoia unor scriitori- câteodată, scriitori foarte mari- de a compune prin comparaţii şi metafore. Dar ce înţeleg mai greu este chiar tehnica lor, jocul lor mental. Cum poţi oare surprinde un lucru, cum îl poţi delimita şi evoca concret, dacă, în chiar clipa când îl „aşterni pe hârtie”, simţi nevoia de a pleca de lângă el, de a-l compara cu altceva, de a-l transfigura?
Nu înţeleg ce se poate petrece în mintea unui scriitor atunci când el scrie: „mâinile sale ca lămpile culeg tresărirea păsării, trup de întuneric risipit…” Să presupunem că fraza aceasta e pastişată, nu e construită după anumite şi obositoare modele. Să presupunem că ea exprimă ceva- gândit, intuit, văzut mental de scriitor în chiar clipa compunerii. Prin ce miracol s-a fărâmiţat elementul concret(gest, stare sufletească, fapt, întâmplare, episod, „atmosferă”- spuneţi-i oricum aţi voi) pe care intenţiona să-l realizeze scriitorul?
Îmi este foarte greu să refac un asemenea proces. Fără îndoială, este vorba de structuri mentale diferite- şi cineva care n-a izbutit o singură metaforă în viaţa lui(cum e, bunăoară, cazul meu)nu poate intui asemenea procese. Totuşi, mă întreb cum poate domina metafora spiritul unui scriitor, cum îi poate impune tehnica aceasta atât de automată. Mă întreb, mai ales, cum de nu ameţeşte un asemenea scriitor asistând la dislocarea obiectelor sale mentale(în timpul compunerii). Nu poate fi chiar aşa simplu să vezi, „sub ochii tăi”, transformându-se totul, macerându-se, lichefiindu-se, vaporizându-se; obiectele apărând şi dispărând, chemate de altele şi exprimate prin altceva decât concretul lor; un fluviu înspăimântător în care totul se pierde printre evocări, alegorii, metafore. Această libertate pe care o capătă toate lucrurile de a se lăţi la infinit, de a deborda, de a ieşi din graniţele lor şi a alerga în sus, în jos, pretutindeni, căutându-şi „om în loc”, căutând un semn care „să le exprime”- mi se pare halucinantă. E foarte greu să scrii tot ce „vezi” în câmpul tău mental, în clipa compunerii. Dar dacă mai ai de a face şi cu această „libertate” a obiectelor de a se deghiza şi înlocui după propria lor fantezie, după magia lor obscură? Termenul de „magie” este oarecum impropriu. Pentru că ceea ce se numeşte „corespondenţă magică” are o cu totul altă funcţie decât metafora şi, în general, „comparaţia”. Există între toate ordinele realului, între toate planurile realităţii anumite „corespondenţe”- dar ele nu se găsesc nici prin fantezie, nici prin libertatea imaginilor. De altfel, asemenea „corespondenţe” nu au nimic surprinzător, nimic spontan şi încântător în ele. Dimpotrivă, de cele mai multe ori par banale şi neinteresante. Metaforele, după câte ştiu, ţintesc înainte de toate la originalitate, la surpriză, la uimire.
Poate fi totuşi vorba de „magie obscură”; adică, de o anumită frenezie pe care o capătă cuvintele, sensurile, imaginile- dezlănţuirea lor împotriva normelor, împotriva concretului; actul demoniac al descompunerii, al dislocării, al anulării de sine. Şi în ritualurile orgiastice poate fi vorba de o „magie obscură”. Orgia nu înseamnă numai senzualitatea violentă şi sângeroasă- ci şi ieşirea din norme, din legi; depăşirea personalităţii, pierderea în mulţime, anularea identităţii. Gestul „schimbului”, al înlocuirii „identităţii” este foarte frecvent în orgie: femeile sânt atunci ale tutrora; şi nu se întâmplă atunci numai adultere, ci şi incest. Într-o orgie, fiecare poate fi altcineva, altceva; poate ţine locul altuia, îi poate însuşi identitatea, înlocuindu-l.
Oare nu se întâmplă acelaşi lucru cu metafora, cu abuzul de comparaţii? Când orice obiect poate fi exprimat prin alt obiect?..

Mircea Eliade – Originalitate și autenticitate.

Un prieten de la ţară mă roagă să-l lămuresc ce înseamnă „Originalitate, original şi originali”. Iată o problemă la care nu m-am mai gândit din adolescenţă. Mi se pare, chiar, că este o pseudoproblemă, că cel ce şi-o pune nu are nimic de câştigat de pe urma acestei dezbateri; că, în definitiv, a fi sau a nu fi original este ceva de o secundară importanţă. Cunosc o sumă de autori minori, originali de la început până la sfârşit; şi care rămân totuşi autori minori; te amuză, te surprind, te încântă şi atâta tot. Este ceva „făcut”, silit, exterior şi oarecum ostil în orice originalitate. Şi dacă recitim operele autorilor originali(sau care s-au impus publicului prin originalitate)- înţelegem că alte calităţi decât această originalitate le susţin creaţia. Bunăoară Papini, Andre Gide, Unamuno, James Joyce; toţi aceştia ascund alte gesturi şi altă substanţă sub atitudinea lor de originalitate, care frapează la început, dar care până la urmă ar fi obosit dacă s-ar fi manifestat singură.

Ceea ce îmi repugnă în originalitate este faptul că de cele mai multe ori mistifică. Fireşte că orice mistificare răspândeşte un farmec al ei, căruia cu greu îi poţi rezista.
Dar când ai citit câteva cărţi bune şi ai întâlnit câţiva oameni vii, autentici- farmecul acesta al originalităţii nu mai are nici o putere. Ghiceşti îndată sub gesturile ei o voinţă de a fi altfel, un bovarism filozofic sau magic, care te pune pe gânduri. Mă rog, stai şi te întrebi d-ta, de ce-o fi vrând omul ăsta să fie, să vorbească şi să scrie „altfel” decât îi este măsura? De ce o fi având nevoia să se impună, să se verifice prin intimidarea celorlalţi, să iasă din comun? Există ceva dubios şi nefertil în orice dorinţă de originalitate. Pentru că creaţia artistică sau gândirea filozofică, asemenea celorlalte fapte vii din lumea noastră, nu-ţi cer decât să fii tu însuţi, să surprinzi perfect şi total viziunea ta lăuntrică, să exprimi dsăvârşit experienţa ta, trăirea ta. Orice efort de exagerare, de tipizare, de automatizare a acestui act autentic- cu alte cuvinte, orice încercare de voită originalitate- este un act ratat. Ceea ce puteai spune frumos şi simplu, ai spus retoric şi emfatic, sau ipocrit şi hermetic; l-ai spus, în orice caz, cu un ceremonial oarecare, de pe o înălţime şi la o temperatură silită.
În ceea ce mă priveşte, mi-e peste putinţă să citesc pe un om care caută cu orice preţ să spună lucrurile „frumos” sau „adânc”. Mai ales dacă acest „frumos” şi acest „adânc” nu fac parte dintr-un canon clasic şi sânt propria descoperire a autorului, „originalitatea” sa, marca sa personală. Mi se pare că îl aud ascultându-se în timp ce gândeşte, minunându-se în timp ce scrie- şi jocul acesta retează orice posibilitate de comunicare directă a gândului. Orice efort de a crea „atmosferă”, atunci când nu e vorba de epică, dovedeşte o pseudospiritualitate. Cunosc atâţia tineri eseişti, gânditori şi cronicari români care scriu cu „atmosferă”; fie ea hermetică, fie voit vulgară, fie agonică(ştiţi refrenul:”din sângele meu, din carnea mea!”).
De aceea, singura atitudine faţă de aceşti gânditori cu „atmosferă” este expectativa. Nu-i poţi neglija sau ignora pentru simplul motiv al fervorii şi altitudinilor de la care îşi proclamă gândirea. Nu poţi face aceasta, pentru că un Unamuno a putut crea şi un Papini a putut creşte, deşi au debutat cu un astfel de scris. Dar, oricum, tendinţa aceasta către „original” cu orice preţ nu îngăduie prea multe speranţe…

În faţa originalităţii eu propun autenticitatea. Care, de fapt, înseamnă acelaşi lucru, în afară de ceremonialul, de tehnica şi fonetica inerentă în orice „originalitate”. A trăi tu însuţi, a cunoaşte prin tine, a te exprima pe tine.
Nu există nici un „individualism” în aceasta, pentru că o floare care se exprimă pe sine în existenţa ei deplină, nealterată, neoriginală- nu poate fi acuzată de individualism. Aici nu mai e vorba de persoane, ci de fapte.
A povesti o experienţă proprie- nu înseamnă „individualism”, „egocentrism” sau mai ştiu eu ce formulă.
Înseamnă că exprimi şi gândeşti pe fapte.
Cu cât eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu atât eşti mai puţin personal, cu atât exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală. Un jurnal intim are, pentru mine, o mai universală valoare omenească decât un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni.
„Faptele” celui dintâi, fiind cu desăvârşire autentice şi atât de „personal” exprimate, încât depăşesc personalitatea experimentatorului şi se alătură celorlalte fapte decisive ale existenţei, reprezintă o substanţă peste care se poate trece. Dimpotrivă, un roman cu zece mii de oameni este o simplă carte „făcută”, cu personaje, cu originalitate.

Nu ştiu dacă se înţeleg bine cele ce vreau să spun. Mi se pare că universalitatea autentică- singura care poate înălţa o operă literară alături de celelalte opere ale geniului omenesc- nu se întâlneşte decât în creaţii strict personale.Lumea este astfel făcută, încât un simplu fragment o poate reprezenta esenţial; după cum viaţa este reprezentată esenţial într-o picătură de sânge sau una de sevă. O experienţă autentică, adică nealterată şi neliteraturizată, poate reprezenta întreaga conştiinţă umană a acelui ceas. În timp ce o carte „făcută”, cât de vaste i-ar fi bazele şi de universale tendinţele, nu izbuteşte să surprindă această conştiinţă, după cum un muzeu nu surprinde viaţa, oricâte animale ar cuprinde împăiate.
Toată problema stă în acea picătură de sânge…

Mircea Eliade – Despre tinerețe și bătrânețe.

Îmi place să revin mereu la probleme banale sau insolubile(ceea ce poate să însemne acelaşi lucru) şi găsesc în meditarea lor o hrană pe care nici actualitatea, nici problematica de avangardă nu mi-o pun la îndemână. Meditez adesea, de pildă, la foarte vechea şi foarte complicata problemă a tinereţii. Tinereţea, în sine, rămâne pentru mine o enigmă; căci ea are „întotdeauna dreptate”, şi totuşi este întotdeauna mediocră, plată, impotentă. Înfiorătoarea impotenţă a tinereţii! Cât eşti tânăr, eşti ursit parcă unei inconsistenţe funciare; nu poţi „realiza” nimic, adică nu poţi naşte din tine nimic organic, ci numai fragmente(chiar de geniu, dar numai fragmente) de viaţă, discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbaţi, inutil gândeşti; nu înţelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realităţile, nu respiri viaţa. Greşit se spune că tinereţea este mai aproape de viaţă, căci între ea şi viaţă nu intervin decepţiile, experienţele, construcţiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinereţea aduce cu sine un milion de superstiţii, de idei bine mistuite, de sugestii şi iluzii- pe care le interpune întotdeauna între ea şi viaţă. Un contact direct cu viaţa nu-l poate da decât maturitatea, şi perfect numai bătrâneţea. Nu începi să trăieşti real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci, nu trăieşti decât în gesturi, în intenţii, în nostalgia viitorului şi amintirea trecutului.
Este ciudat că tinerii au mai precis simţul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăieşte mult mai mult cu amintirile decât trăieşte un om de cincizeci-şaizeci de ani.
Nu numai atât; la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, cât de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată, de amintirile lui. Nu le „vede”, încă, aşa cum le poate vedea un om matur. Nu s-a detaşat încă de ele.

Ceea ce este deprimant în spectacolul tinereţii manifestate este totala ei lipsă de originalitate. E absurd să se spună că „tinerii” sânt originali, personali, noi. Originalitatea lor constă în faptul că „nu înţeleg” bine anumite lucruri pe care mai târziu le vor înţelege precis, şi atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. Tinerii sânt un soi de lăutari, care trag cu urechea şi apoi reproduc „adevărurile” după ureche, dând impresia de originalitate.
Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu şi de timp.
Obişnuiesc tinerii să-şi bată joc de frica de moarte a bătrânilor şi să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timp să preţuieşti. Ce-ar pute pierde un tânăr, murind? Ce cunoaşte el din viaţă ca s-o iubească?
Dar mai este ceva; este definitiva opacitate a tinereţii faţă de sentimentul morţii, faţă de agonie, de trecere.
Şi această opacitate trădează mediocritatea; căci o conştiinţă în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morţii mai are încă de crescut până să atingă acel minim de elevaţie indispensabil contemplaţiei şi înţelegerii vieţii.
Cineva îmi spunea că tinereţea este mediocră pentru lipsa ei de experienţe sau pentru puţinătatea acestor experienţe.
Poate să fie aşa. Dar, judecând după propria mea observaţie, nu experienţele lipsesc unui tânăr, ci înţelegerea lor. Tinerii nu ştiu ce să facă şi cum să scape de experienţă. De aceea, chir întâmplările cele mai extraordinare le rămân oarecum exterioare, le poartă după ei ca un lest, nu le transformă în hrană şi în înţelegere.
Am cunoscut un tânăr gazetar cehoslovac care a făcut de trei ori înconjurul lumii, a cunoscut toate mizeriile şi toate aventurile, a străbătut oraşe de vis şi de coşmar- şi când s-a întors, după patru sau cinci ani, era tot atât de mediocru, de opac, de grosolan sufleteşte ca şi mai înainte. Fericitul acela rămăsese un perfect tânăr, adică un perfect mediocru.

… Şi cu toate acestea, tinereţea are întotdeauna dreptate.
Să te împotriveşti unei mediocrităţi tinereşti pentru a susţine o perfecţiune bătrânească- e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii creatori sânt maturii şi bătrânii, desigur, şi adevăraţii impotenţi sunt tinerii; totuşi, cei dintâi nu interesează, iar cei din urmă „trebuie” întotdeauna să ne intereseze. Nu pentru că ei sânt viitorul culturii etcetera, etcetera. Ci pur şi simplu pentru că nu-i cunoaştem, încă, pe când pe maturi şi bătrâni îi cunoaştem. Nu mă interesează perfecţiunea oprită pe loc; mă interesează însă întotdeauna o serie de eşuări, de bâjbâieli, de căderi. Într-o perfecţiune, într-o certitudine- gestul vieţii s-a împlinit; prin însuşi faptul că e „perfectă” şi „certă”, a murit, a îngheţat; ceva nou nu se mai poate naşte de acolo. Şi prefer să asist şi să ajut la naşterea umilă şi mediocră a unei forme pasagere, imperfecte- decât să contemplu la nesfârşit o formă magnifică, dar moartă, desăvârşită. Cine ştie, acea naştere mediocră îmi va putea aduce într-o zi şi o naştere care să revoluţioneze lumea( şi atunci, funcţia ei fiind desăvârşită, se va opri, va pieri)- pe când momentul perfect rămâne mereu acelaşi monument perfect, şi nimic mai mult.

În fond, preţuim tinereţea tocmai pentru că ştim că într-o zi va ajunge bătrâneţe. Şi e paradoxal aceasta;pentru că, o dată bătrâneţea ajunsă, ea nu ne mai interesează. E paradoxal să te străduieşti, să lauzi şi să ţii în braţe un ideal, nu pentru că e „ideal”, ci pentru că va ajunge într-o zi astfel. Iar când a ajuns, nu ne mai interesează…
S-ar putea totuşi ca şi tinereţea şi bătrâneţea să fie numai nişte destine ale vieţii noastre, din care unii oameni pot evada. De pildă, acei pe care boala sau suferinţa şi simţul morţii i-au întinerit la bătrâneţe. Mi se pare că tinereţea ca şi bătrâneţea aparţin mai mult spiritului decât trupului. Nu spun aceasta în sensul că sânt tineri bătrâni şi bătrâni tineri.
Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înţelept, sau un bătrân zurbagiu, „băiat de viaţă”, afemeiat, nebunatec sau tandru.

Spun că bătrâneţea ca şi tinereţea aparţin mai mult spiritului în sensul că ele pot fi- foarte rareori, e drept- sintetizate sau armonizate. Dacă ar rămâne numai destine trupşti- orice încercare de apropiere şi unire între ele ar eşua. Şi pot fi apropiate, unite, numai atunci când renunţi la amândouă, când nu te mai interesează nici una, nici alta, când nu te mai obsedează „istoria”. Există anotimpuri tinere şi anotimpuri bătrâne, şi totuşi pe pământ este o permanentă palingeneză, o admirabilă şi continuă renaştere. Dacă ştii să faci dintr-un singur ceas şi tinereţe, şi bătrâneţe, apoi nu mai ai nici o teamă de nici una din ele. Când nici mediocritatea, nici perfecţiunea, nici eroarea, nici certitudinea nu te mai interesează- te-ai eliberat de aceste destine, pentru că ai rămas numai tu însuţi, fără bătrâneţe şi fără de moarte. Mă gândesc adesea la acel basm al nostru cu „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Oare miturile acestea nu reprezintă ele înseşi drama centrală a unei civilizaţii?
De ce nu încearcă nimeni să le înţeleagă?

 

 

 

Mircea Eliade – Eterna omologare.

Fragmentarium – 1932-1939

 

Izolarea geniilor și a eroilor în lume este numai o iluzie.
Au existat întotdeauna mijloace de a omologa aceste prezențe excepționale cu eterna mediocritate.
Tendința generală a societății este să omologheze, să aducă la același numitor, să suprime „unicitatea”.
Geniul sau eroul nu trebuie lăsat singur și nici măcar nu trebuie înconjurat cu cei de seama lui.
Trebuie dovedit că apariția lui nu e excepțională, că ideile sau faptele lui „aparțin” și altora,
că există „aderențe”.
Mecena era înălțat alături de Vergiliu pentru că îi „înțelegea” arta.
Barbusse era alături de Maxim Gorki pentru că amândoi „aderaseră” la literatura proletară.
Popescu este astăzi citat alături de Lucian Blaga, pentru că amândoi vorbesc despre „sufletul românesc”.
Alt Popescu este egal lui Aron Cotruș, pentru că și el a cântat „eroic”.
Un al treilea este pus în rând cu Nae Ionescu pentru că cercetează aceleași „probleme”.
Au existat întotdeauna mijloace de a omologa valorile cu nonvalorile.
Oamenii care luptă pentru aceleași „idei”, care folosesc aceleași formule.
Ureche și Hașdeu erau egali – pentru că amândoi erau „patrioți”
Eminescu și Bodnărescu erau citați împreună – pentru că erau amândoi „triști” și colaborau la Convorbiri literare.
Este o adevărată nenorocire pentru un creator genial să fie înțeles din timpul vieții.

Dostoievski și tradiția europeană.

Fragmentarium 1932-1939

 

În literatura europeană nu există discontinuitate, salturi, revoluţii. De la Ovidiu la trubaduri, de la poezia medievală la Dante şi Petrarca, de la „Princesse de Cleves” la Stendhal şi Proust- fluviul inspiraţiei literare rămâne acelaşi: femeia şi drama sufletului uman provocată de femeie. Ovidiu, ca şi Proust, s-au ridicat la contemplaţia lumii prin femeie,
prin dragoste, prin gelozie. Bătrânul Homer e dominat şi el, în mare măsură, de acelaşi „demon teoretic”. Drama, istoria, mântuirea se petrec în jurul unei femei; fie ea Elena a Troiei, Nausicaa sau Penelope. Fireşte că alta e „femeia” crescută sub semnul Athenei- şi alta cea dezlănţuită în orgiile lui Dionysos. Dar funcţia centrală „dramatică” a femeii rămâne aceeaşi în aproape toată literatura europeană.
Uneori, continuiitatea tipului literar feminin este uluitoare: Ovidiu, trubadurii, Petrarca, Dante. Alteori, femeia este numai agentul dramei: Cervantes, Shakespeare, Calderon, Goethe.
Începând cu romanticii, Europa cade din nou într-o fervoare „ovidiană”; cazuistica erotică, gelozia, drama- până la literatura detestabilă, afrodisiacă, a autorilor contemporani de mâna a treia. Toţi, dar absolut toţi, cred că sufletul uman cunoaşte stările extreme(damnare, mântuire) prin femeie.
Nu apare atunci excepţională apariţia lui Dostoievski, ruperea lui titanică de această tradiţie europeană, curajul lui de a crea oameni care suferă, speră, se prăbuşesc sau se mântuiesc „fără” femeie? Sânt mai puţine femei în opera lui Dostoievski decât în opera oricărui mare autor european. Şi marii eroi dostoievskieni există şi trăiesc dramatic prin propriul lor destin, „autonomi”. Această autonomie a omului, această luptă a lui cu destinul, Europa a întrevăzut-o doar o singură dată: în anumite tragedii ale lui Shakespeare. În Dostoievski, însă, omul ajunge pentru întâia oară victima propriului său destin, fără drama dragostei, fără agentul de suferinţă şi de beatitudine care a fost întotdeauna, în literatura europeană, femeia. De aceea, dintr-un anumit punct de vedere, Dostoievski poate fi considerat ca făcând parte din literatura extralaică, din literatura „ascetică” europeană. Personajele lui: oameni care suferă direct, nemijlocit; care cunosc neantul sau abisurile existenţei prin simpla lor trăire, nu prin dragoste, prin trăirea împreună. Dacă dragostea a provocat, în literatura europeană, atâtea dezastre şi atâtea cruzimi- lucrul se explică prin maxima lui Goethe: orice om este pentru femeia cu care trăieşte alături un demon. Drama şi suferinţa se năşteau din incapacitatea omului de a suporta o dragoste absolută; din demonia creată prin prezenţa laolaltă a „doi oameni”. Femeia şi dragostea jucau aici rolul de catalizator al eternei drame ummane. Dostoievski are curajul să rezolve problema plecând de la datele ei iniţiale: omul singur, faţă în faţă cu destinul, cu neantul.

 

 

A. Urmanov – Literatură de consum.

Antologie de poezie

 

A. Urmanov – Literatură de consum;
antologie de poezie;
Editura Vinea;
București;
2005;
poezie românească;
bibliotecă personală;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
09.06.2014;
06:51

 

A. Urmanov – Literatură de consum;
antologie de poezie;
Editura Vinea;
București;
2005;
poezie românească;
bibliotecă personală;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
09.06.2014;
06:51

Dumitru Crudu – Falsul Dimitrie.

Antologie de poezie 

 

Dumitru Crudu – Falsul Dimitrie;
Antologie de poezie;
Editura Cartier;
Chișinău;
2014;
poezie românească;
biblioteca personală;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
09.06.2014;
06:42.

 

Dumitru Crudu – Falsul Dimitrie;
Antologie de poezie;
Editura Cartier;
Chișinău;
2014;
poezie românească;
biblioteca personală;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
09.06.2014;
06:42.

 

 

 

Ion Cristofor – Orchestra de jazz.

Ion Cristofor – Orchestra de jazz;
volum de poezie;
Editura Napoca Star;
Cluj-Napoca;
2012;
biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
18.05.2014;
16:21

 

Ion Cristofor – Orchestra de jazz;
volum de poezie;
Editura Napoca Star;
Cluj-Napoca;
2012;
biblioteca proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
18.05.2014;
16:22

Adrian Popescu – Costumul negru.

Adrian Popescu – Costumul negru;
volum de poezie;
Editura Cartea Românească;
București;
2013;
poezie românească;
biblioteca proprie;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
18.05.2014;
16:12

 

Adrian Popescu – Costumul negru;
volum de poezie;
Editura Cartea Românească;
București;
2013;
poezie românească;
biblioteca proprie;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
18.05.2014;
16:12

Alexandru Mușina – Lucrurile pe care le-am văzut.

Antologie de poezie

(1979-1986)

 

Alexandru Mușina – Lucrurile pe care le-am văzut;
Antologie de poezie
(1979-1986);
Editura Tracus Arte;
București;
2013;
poezie românească;
Biblioteca proprie;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
18.05.2014;
15:24.

 

Alexandru Mușina – Lucrurile pe care le-am văzut;
Antologie de poezie
(1979-1986);
Editura Tracus Arte;
București;
2013;
poezie românească;
Biblioteca proprie;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
18.05.2014;
15:25

Nichita Stănescu – Iar nu barbar …

„Sunt fericit că m-am născut om iar nu animal, bărbat iar nu femeie, grec iar nu barbar.”

 

 

 

Când starea ierbii se face verde,
încât pare a vorbi
îmi pare rău si jale îmi este
că nu sunt grec

 
Când se impodobesec în jurul semințelor
merele, cu divina carne de măr,
si vântul le face să fie rotunde,
îmi pare rău și mi-e jale
că nu sunt grec

 
Când trece și gerul cel mare
acoperindu-ne cu domnia sa,
lăsându-ne să-i fim numai umbră orbitoare
totdeauna numai dedesubt zburătoare,
cum peștii din marea cea mare,
îmi pare rău și mi-e jale
că nu sunt grec

 
Când sunt, când exist.
când de acestea două nu-mi pare rău,
mi-e jale că aș fi putut să fiu grec,
dar nu sunt.

 

 

 

 

Cu fetele lui Bergson în „motorul” de Ocna.

fragment din „Cioran naiv și sentimental”

 

Aflat în Paris, junele literat Codru-Drăgușanu, sosit tocmai „dinmarginea lumii”, se adaptează cu mare ușurință la viața
în „miezul lumii”. Știe, de pildă, să ia masa cu „comensali îmbrăcați „a la bourgeoise””.După cum – anunțându-l pe „le
comte” Mathieu J. Caragiale – tânărul diletant transilvan, coafat ca un „dandy”, „în costum negru, cravată albă și pantofi
de lac”, se duce „în cabriolet” în vizită pe la diverse doamne văduve, unde, în budoar, se tolănește pe canapele, cu un aer
seducător „de Antinou”, în speranța că va pune mâna pe filonul aurifer. De altfel, locuiește „în cel mai frumos cartier
parizian”, „Chaussee-D`Antin”, în cornul străzii „Rue de Provence”, în casa doamnei Chavane, într-un apartament cu cinci
încăperi „somptuos mobilate, după gustul frîncesc”. Într-o seară fără program, tânărul „secretar privat” se întinde, cu
voluptate, în patul moale – din alcovul prevăzut „cu coroane aurite, draperii de catifea roșie și perdele de atlaz verde”
– și, luând ca „specific somnifer”, ultimele versuri ale „d-lui de Lamartine, de curând ieșite la lumină”, așteaptă să
adoarmă. Lăsându-se în seama lui Morfeu, el își programează să se viseze făcând „un rond de preîmblare” la Palais-Royal,
cu „damele la brațetă” sau conversând grațios cu grizetele „la Very, cel mai de frunte ospătar în Paris”, cu atât mai mult
cu cât „atât mă deprinsei în frîncește, cât nici a cugeta nu pot altminteri”. În loc de toate acestea, proaspătul dandy
se pomenește luat de zeu „pe aripile sale aeriene” și, „cu iuțimea electricității”, azvârlit la trei sute de mile depărtare,
„tocmai în coliba noastră, la fîntâna lui Dan, unde, cu Gîcul nașului, pășteam vițeii și „în Vîrteje, unde țineam rîmătorii
de jir, bîjbîind, totodată, după „bivolița pierdută în mestecăniș”.
În fine, trezindu-se din „visul cel prosaic”, Codru-Drăgușanu își spune, relaxat și exact, că e peste toată putința
„a șterge toate întipăririle și reminiscențele omului” și, ca să se răzbune pe inconștientul său ironic, se duce să dejuneze
, cu dame fine, la Very.
Mi-am reamintit de remarcabila „fantasie” onirică a tânărului Codru-Drăgușanu citind despre o alta, înregistrată în „Caiete”
, deși Cioran o consideră o „tâmpenie” (sau tocmai de asta!): „Vis idiot. Aveam întâlnire cu cele „două” fete ale lui Bergson.
După încurcături nemaipomenite, am reușit să prindem trenul de Ocna-Sibiu – chiar ăla(!); linia era în reparație, trenul
înainta cu chiu cu vai; fetele nu știau românește”. După ce-l transcrie, Cioran se întreabă enervat: „E posibil ca
creierul să n-aibă nimic altceva de făcut decât să inventeze asemenea tâmpenii? Ce secrete să ghicești acolo?”, adăugând
, tot mai montat, că psihanalizei îi lipsește simțul ridicolului, fiind o disciplină seducătoare teoretic, dar grotescă
practic; așa încât, i se pare „de neconceput” că atâția oameni inteligenți o pot lua în serios. De fapt, atitudinea lui
Cioran față de oneirologie se schimbă mereu în funcție de starea lui umorală. Uneori, recunoaște funcția terapeutică și
compensatoare a visului, care reprezintă „revanșa pe care fiecare și-o ia nepedepsit” și în care „dezmoștenitul triumfă”,
simțindu-se „cineva” măcar pe scena onirică. Și dă ca exemplu un vis propriu, pe cât de savuros, pe atât de semnificativ:
visează că stă nu într-o biată mansardă, ci într-un apartament spațios; fratele său Aurel, abia sosit la Paris, se culcă,
cu impertinență suverană, în patul proprietarului locuinței; ca urmare, smiorcăindu-se umil, proprietarul vine să-i ceară
ajutorul lui Cioran. Vis transparent, ca acelea infantile, ce, bineînțeles, n-are nevoie de niciun comentariu. Cel mai adesea,
însă, pornit, el face asemenea afirmații, încât pare că ar trăi încă în epoca pre-freudiană, considerând visele drept
„deșeuri”, în care psihanaliștii detectează simboluri și semnificații, deși ele n-ar conține decât nonsensuri. Iar pe deasupra
mai e iritat și de ideea că un vis poate fi demontat la fel cum ai demonta un ceasornic.
Într-o asemenea stare de agasare își privește și visul cu fetele lui Bergson în „motorul” de Ocna (cum până nu de mult i se
zicea personalului Ocna-Sibiu). Înverșunat în chip ciudat, el se lasă păcălit de un vis de altfel străveziu și simplu,
punând greșit accentul pe aspectul cel mai izbitor și deci înșelător! Munca visului îți țese o înșelăciune remarcabilă,
căci în centrul ficțiunii onirice stau cele „două” fiice ale lui Bergson. Cioran știe însă prea bine că Bergson are,
de fapt, numai o singură fată, renumită fiindcă, din păcate, e surdă și mută. Or, s-o visezi tam-nisam pe fiica lui Bergson
dedublată i se pare, evident, o „tâmpenie”, al cărei grotesc e sporit, pe deasupra, și de bâzâitul oniric al „motorului” de
Ocna.Ținând morțiș să demonstreze că activitatea onirică e plină de „deșeuri”, el refuză să interpreteze conținutul manifest
al visului, care – copilăresc de simplu – nici nu trebuie măcar demontat cu adevărat, nefiind întru totul desprins de
conținutul său latent, lesne inteligibil. Așa că grotescul revelat nu e al interpretării psihanalitice, ci al situației lui
Cioran, reprodusă expresiv în regim oniric și reflectând țesătura inextricabilă a psihicului său. Plecând în Franța, el s-a
luat pe sine, vrând, nevrând, cu toată lumea lui românească; visul răstoarnă perspectiva, mergând în direcția inversă: îl
reîntoarce în România împreună cu lumea lui franceză. După cum Codru-Drăgușanu atât s-a deprins în frîncește, încât nici a
cugeta nu poate altminteri, dar în vis, fără să vrea, visează în românește. Conștient, Cioran se străduiește să se rupă din
rădăcini, să-și radieze din minte o lume și o identitate, în numele altei lumi și al unei noi identități. În vis, căzând
cenzura, cele două lumi se scaldă una în alta, se invadează reciproc, născând din îngemănarea lor un teritoriu grotesc,
în care „les deux filles de Bergson” se hurducă, odată cu Cioran în personalul de Ocna.
Capricios, când vrea, Cioran recunoaște, totuși, indirect că inconștientul personal nu e pur și simplu un producător absurd de
„deșeuri” onirice, ci un ironist ingenios care ne dă replici imprevizibile. Astfel, într-o seară, înainte de culcare, el
își repetă că visele n-au în fond niciun sens, că sînt un soi de „literatură proastă”, fără legătură cu „viața noastră profundă”.
Răspunsul ambiguu îi sosește imediat în somn din partea inconștientului său, excelent partener de dialog: „Chiar în aceeași
noapte am avut un vis în care toate obsesiile mele, să zicem, filozofice, defilau una după alta …” În același mod ironic,
visul cu fetele lui Bergson îi spune și mai plastic exact ce îi spune și reflexia trează: că pendulează dezorientat, cu
vertigii, între două lumi. După ce aleargă toată noaptea după trenul de Ocna, trăgând și două surdo-mute descumpănite după
el, e normal că, dimineața, visătorul din mansarda pariziană se trezește, obosit, într-o stare confuză și iritată(oricum mai suportabilă
, însă, decât aceeaa lui Stephane Lupasco, care, pe măsură ce „uita” româna, suferea tot mai tare de insomnii și migrene
puternice). Lucrurile nu se întâmplă altfel, uneori, nici măcar în starea de veghe: gândind și scriind franțuzește, în mintea
lui Cioran, în ciuda cenzurii riguroase, tot se strecoară, viclene, cuvinte românești expresive, ca „nimicnicie” sau „zădărnicie”,
care, de fapt, nici nu sînt cuvinte, ci „realitățile sângelui nostru, ale sângelui meu”, reflectând „nihilismul funciar”.
(La fel cum în „La Quete intermittente” franceza ultimului Ionesco regresează în voie, scoțând la iveală tot soiul de
cuvinte și expresii românești îndelungă vreme reprimate).
Nu întâmplător, într-un vis echivoc in mai multe sensuri, sugestiv pentru complexele lui Cioran, „încântătorul” Sartre –
cu care stă la trăncăneală, în timp ce o priveghează pe Simone de Beauvoir – îl complimentează, repetându-i mereu că
„C`est tres bien votre „grammaire roumaine””. Ba chiar și vocabularul său românesc este excelent, insinuându-se în acela
francez și creând o lume lingvistică nouă, pestriță și insolită, nu mai puțin grotescă în fond decât aceea onirică, în care
fetele lui Bergson se încrucișează cu ocnerii.
„Ce mai fac domnișoarele Domnaru?”, a întrebat-o brusc Cioran pe vară-mea în timpul unei cine foarte franțuzești în mansardă.
Or, de ce ar fi fost, neapărat, o „tâmpenie” ca apoi, noaptea, să și viseze cum cele, să zicem, „patru” domnișoarea
Domnaru circulă, ghidate de „încântătorul” Sartre, cu metroul parizian?

 

 

 

de Ion Vartic

De-a bușilea printre cuvinte, pe sub tavanul cu nori (III).

 

 

De-a bușilea printre cuvinte, pe sub tavanul cu nori (II).

 

De-a bușilea printre cuvinte, pe sub tavanul cu nori.

Unii „verbalizează ultima literă din adjectiv”. Alții adjectivizează(era cât pe ce să spun „abjectivizează”) prima literă din verb.

F.Ranevskaya – Decât o fiară liniștită și bine educată …

Лучше быть хорошим человеком,” ругающимся матом”, чем тихой, воспитанной тварью.
Ф. Раневская

Decât o fiară liniștită și bine educată, mai bine un om bun și dintr-o bucată, înjurând lumea stricată.

traducere de Bot Eugen
17:56 20-Jul-13

Cărți din altă epocă: Kempo – tradiția artelor marțiale.

Kempo – tradiția artelor marțiale;
Biblioteca proprie;
A.A.Dolin;
G.V.Popov;
Editura Nauka(Știința);
redacția principală de literatură orientală;
Ediția a doua;
Moscova;
1990;
fotografiile mele;
Chișinău;
28.04.2013;
13:43;
publicat de Bot Eugen.

Kempo – tradiția artelor marțiale;
Biblioteca proprie;
A.A.Dolin;
G.V.Popov;
Editura Nauka(Știința);
redacția principală de literatură orientală;
Ediția a doua;
Moscova;
1990;
fotografiile mele;
Chișinău;
28.04.2013;
13:45;
publicat de Bot Eugen.

Kempo – tradiția artelor marțiale;
Biblioteca proprie;
A.A.Dolin;
G.V.Popov;
Editura Nauka(Știința);
redacția principală de literatură orientală;
Ediția a doua;
Moscova;
1990;
fotografiile mele;
Chișinău;
28.04.2013;
13:46;
publicat de Bot Eugen.

Kempo – tradiția artelor marțiale;
Biblioteca proprie;
A.A.Dolin;
G.V.Popov;
Editura Nauka(Știința);
redacția principală de literatură orientală;
Ediția a doua;
Moscova;
1990;
fotografiile mele;
Chișinău;
28.04.2013;
13:47;
publicat de Bot Eugen.

Kempo – tradiția artelor marțiale;
Biblioteca proprie;
A.A.Dolin;
G.V.Popov;
Editura Nauka(Știința);
redacția principală de literatură orientală;
Ediția a doua;
Moscova;
1990;
fotografiile mele;
Chișinău;
28.04.2013;
13:48;
publicat de Bot Eugen.

Kempo – tradiția artelor marțiale;
Biblioteca proprie;
A.A.Dolin;
G.V.Popov;
Editura Nauka(Știința);
redacția principală de literatură orientală;
Ediția a doua;
Moscova;
1990;
fotografiile mele;
Chișinău;
28.04.2013;
13:49;
publicat de Bot Eugen.

Nichita Stănescu – 2 poeme.

Ausweis

Scot sângele ştampilat la vedere.
Mi se dă drumul.
Scot osul sculptat la vedere.
Întârzâi o secundă, dar mi se dă drumul.

Scot îndurătoarea limbă vorbită, la vedere.
Dicţionarele sunt pregătite, aşa că mi se dă drumul.

De ce vrei să treci, m-a întrebat moartea.
Sunt liber, i-am răspuns,
aşa că nu am chef să-ţi răspund.
Ea a stat un timp descumpanită,
apoi, mi-a dat drumul.

Am pe mine toate ştampilele.
Dacă vreţi să ştiţi
eu, unul, sunt în ordine,
mie mi se dă drumul.

Mă las locuit

Mă las locuit de o impresie sumară
beată poate.
Aseară desigur, aseară
erau cu mine amintirile toate.

Circulă dragă, i-am spus.
Aceasta e vîna, artera.
Mai sus, mult mai sus, oho, mult mai sus
e himera.

Bea puţin. Iartă-mă. N-am apă.
E roşu şi alb ca o ninsoare.
E fluid, otreapă.
E de sare.

Curvă, rămîi, o, rămîi,
o, rămîie, rămîi, cu mine
Eu sunt bărbatul tău dintîi
din desime.

Jury Schevchuk – Noaptea

seamănă cu un ascensor în care s-a stins poetul.

20:38 22.01.2013

Ioan Es.Pop – Istoria..

Istoria este poezia învingătorilor,
iar poezia – istoria celor învinşi.

Ioan Es.Pop

15:29 16/12/2012

Lecturi de ultimă oră (XVIII).

Lecturi de ultimă oră (XVIII);
Biblioteca proprie;
antologie de poezie;
poezie românească;
Ioan Es.Pop;
Editura Ştiinţa;
Chişinău;
2012;
Târgul de carte Gaudeamus;
Bucureşti;
21-25.11.2012;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen;
Bucureşti;
16.12.2012;
15:00.

Lecturi de ultimă oră (XVIII);
Biblioteca proprie;
antologie de poezie;
poezie românească;
Ioan Es.Pop;
Editura Ştiinţa;
Chişinău;
2012;
Târgul de carte Gaudeamus;
Bucureşti;
21-25.11.2012;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen;
Bucureşti;
16.12.2012;
15:01

Lecturi de ultimă oră (XVIII);
Biblioteca proprie;
antologie de poezie;
poezie românească;
Ioan Es.Pop;
Editura Ştiinţa;
Chişinău;
2012;
Târgul de carte Gaudeamus;
Bucureşti;
21-25.11.2012;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen;
Bucureşti;
16.12.2012;
15:03

RăzboiniCA CAre nu are pace.

Antananarivo 0,81

 

Am remarcat că toţi cei înzestraţi cu o voce melodioasă dau dovadă de-o anumită

insuficienţă mentală. E.M.Cioran.

Nu mai dai telefoane,
nu mai tragi sfori,
nu mai urci trepte,
nu mai cobori,
că de când te-ai lăsat de fumat,
scările de incendiu au înseput
să îţi refuze politicos umbra, iar ţie
nu ţi-a rămas decât să turbi pe orizontală,
ca o abstinentă dementă ce eşti şi eu
stau şi mă uit la tine pe geam cum alergi
când încolo, când încoace,
reproducând cu fidelitate imaginea unui ponei aflat
pe o pistă de curse,
călare pe tine cu un dumnezeu suferind de
idioţie fenilpiruvică,
idioţia ochilor albaştri,
un dumnezeu interlop care
nu ştie decât să ţipe
cât e ziua de mare:

 

La o parte, pulime,
că vine
războiniCA CAre
nu are pace …

 

de Bot Eugen

 

19:20 12/12/2012

 

Mumiy Troll – Fără frică.

Whitehead – Dumnezeu

Dumnezeu este ceea ce face omul din singurătatea lui.
Whitehead

17:15 12/12/2012

Alexandr Blok – Cu ochii lui mijiţi

Cu ochii lui mijiţi mongolul priveşte la Europa aflată în agonie.

 

Al. Blok

 

20:45 06.11.2012

Indezirabilul

 

Procesul (V)

 

 

„Mai bine pieri în legea ta decât să te mântuieşti în legea altuia.”
Bhagavad Gita

 

 

Cezare sărman, descătuşat
de-aureolă şi de regat,

 

e ora gravă la care ţâşnesc
de sub limbile de metal
ale clopotelor lumii
otrăvitele elogii,
zeflemeaua spurcăciunii …
şi te leagă clovnii lătrători
de mâini şi de picioare
cu frânghia de vocabule
urât mirositoare,
fedeleş de stâlp te leagă
înţelepţii şi nebunii
şi-ţi durează monumente
în imperiul genunii …

 

cezare sărman, descătuşat
de-aureolă şi de regat,

 

ce-ţi pasă ţie de
urletul lupilor
şi de capetele descărnate?!

 

o scuipi pe moarte-ntre ochi
şi mergi mai departe –

 

tăcere purtând între palme
cuvântul prin
taigalele singurătăţii.
de Bot Eugen

 

19:43 06.11.2012

 

 

Vincent Van Gogh – Tristeţea

Tristeţea va dăinui mereu.

19:51 02.11.2012

Coniac, blitzuri, concordie.

 

De ziua ta, noaptea, urmăream
cu privirea-n tăcere cum,
dincolo de râsete şi libaţii, ceva
ne vâna sufletele, încercând
să le fotografieze,
în timp ce tu alergai cu gândul
spre dimineaţă, să le salvezi
de la umbre, editându-le poza,
astfel încât ceilalţi,
uitându-se la noi după aceea,
să nu îşi dea seama
de la ce ni s-au aprins ochii
în noaptea aceea când,
dincolo de râsete şi libaţii, ceva
ne vâna sufletele, încercând
să le fotografieze, iar eu
fredonam în gând versuri
de Esenin.

de Bot Eugen

17:37 28.10.2012

Alecsandr Malinin – Zabava.

M.Lermotov – Străin.

 

Străin sunt pe pământ şi în cer.

 

M.Lermontov
19:53 26.10.2012

Lecturi de ultimă oră (XVII).

 

Lecturi de ultimă oră (XVII);
Biblioteca proprie;
poezie românească;
volum de poezie;
poem;
Dumitru Crudu;
Eşarfe în cer;
Editura Cartier;
Chişinău;
octombrie 2012;
21.10.2012;
Bucureşti;
20:05;
publicat de Bot Eugen.

 

 

Aforisme despre adevăr şi minciună

 

Martirul, eroul şi înţeleptul sunt numai trei forme ale unei şi aceleiaşi substanţe: adevărul. M. Eminescu.

 

Daţi un cal celui care spune adevărul, ca el să poată fugi după ce l-a spus. Proverb armean.

 

Adevărul este gol-goluţ; fără îndoială că anume aceasta provoacă atâţia oameni să-l violeze. G.Cesborn

 

E mult mai uşor să descoperi eroarea decât să găseşti adevărul. J.W.Goethe

 

Să iubeşti adevărul înseamnă să nu accepţi ca el să te întunece. A.Gide

 

Adevărul aşteaptă. Numai minciuna este grăbită. Al.Vlăhuţă

 

Adevărul soseşte totdeauna cel din urmă, pentru că are drept călăuză timpul. Gracian

 

Adevărul doboară atâtea abuzuri şi erori, încât toţi cei ce trăiesc de pe urma lor se ridică şi vor să ucidă adevărul;
ei încep prin a lovi omul. H. de Balzac

 

Adevăr, aur? După aur aleargă toţi, de adevăr fug toţi. M.Eminescu

 

Adevărul este o făclie, dar una îngrozitoare; o privim clipind când trecem pe lângă ea şi ne este frică să nu ne aprindă.
J.W.Goethe

 

Cu prea multă discuţie se pierde adevărul. Syrus

 

Mulţimile nu au fost niciodată însetate de adevăr. Ele întorc spatele evidenţelor care nu le sunt pe plac, preferând să
zeifice eroarea, dacă eroarea le seduce. Gustave le Bon.

 

A spune adevărul este util celui ce i se spune, dar dezavantajos pentru cei care îl spun, căci ei îşi atrag ura. B.Pascal

 

Propaganda în favoarea unui adevăr degradează adevărul. L.Blaga

 

Căutarea individuală a adevărului este mai rodnică decât repetarea adevărurilor cunoscute. H.Wald

 

Adevărul nu poate fi în acelaşi timp de partea călăilor şi a victimelor. O.Paler

 

Dreptatea poate să meargă singură; nedreptatea are nevoie de cârje, de argumente. N.Iorga

 

În cetatea dreptăţii tale poţi fi ucis; învins însă nu. N.Iorga

 

Intriga nu dă drept de apărare: condamnă fără judecată. P.Coelho

 

Cineva împărţea oamenii în trei categorii: cei care vor să nu aibă nimic de ascuns, ca să nu fie siliţi să mintă; cei care
preferă să mintă, ca să aibă ceva de ascuns şi, în sfârşit, cei cărora le place atât minciuna, cât şi misterul. A.Camus

 

Minciuna, în dragoste, mi se pare un păcat de moarte. G.Sand

 

Minciuna e ca un frumos amurg, care pune în valoare fiecare lucru. Adevărul, ca şi lumina, orbeşte. A.Camus

 

A minţi este prea obositor. A.Camus

 

Există un mod de a minţi extrem de josnic: s-o faci în faţa unui martor despre care ştii că este sigur de faptul că minţi.
G.Cesbron

 

O picătură de minciună la fundul paharului şi toată apa este otrăvită. Jean Tardieu

 

Nu totdeauna nespunerea adevărului este minciună. Nu. Atunci când taci. Tăcând, nu spui neadevăruri – dar nespunând
adevărul, tu, scriitor, refuzi să dai asistenţă la persoana aflată în pericol de moarte. Paul Goma

 

Ce uşor este să-i faci pe oameni să creadă o minciună, şi ce greu e să le-o scoţi din cap. M.Twain

 

Minciuna – bulgăre de zăpadă ce devine cu atât mai mare cu cât este rostogolit mai mult. Martin Luther

 

18:01 06.09.2012

 

 

E.M.Cioran – Portretul unui şarpe.

 

L-am întâlnit din întâmplare pe X – acelaşi amestec derutant de secătură şi de nebun, dar în fond imposibil de definit:
un om ce nici măcar n-are noţiunea de „sinceritate”, fiziologic „fals” şi amoral.  Are ceva de şarpe. Întotdeauna mi-a
provocat o senzaţie de repulsie – şi de curiozitate. Spaimă ca în faţa unei jivine târâtoare, crispare în faţa gesturilor sale;
ochi reci şi sticloşi; privire metalică. Viclenia, făţărnicia lui, enorme, sunt total lipsite de „lustru”, sunt ipocrizie … nedisimulată
; este impostorul la vedere, mişelul pe faţă, iar asta tocmai din cauza permanentelor şi evidentelor sale disimulări.
Te izbeşte totala-i nesinceritate, perceptibilă în fiecare gest, în fiecare cuvânt; dar nesinceritate nu e termenul potrivit;
să fii nesincer înseamnă să ascunzi adevărul, sau un interes, sau Dumnezeu ştie ce; el însă care ascunde totul, nu ascunde nimic;
căci nu există în el nici un adevăr, nici un criteriu după care să acţioneze ori să judece; nu există în el decât o imensă
încăpăţânare, o voracitate imundă, o lăcomie decâştig şi de celebritate la nivelul cel mai vulgar. Un gunoi, un nebun „interesat”…

 

04:52 31.08.2012

Aurel Rău – Micropoeme şi alte poezii.

 

Aurel Rău – Micropoeme şi alte poezii;
volum de poezie;
poezie românească;
biblioteca proprie;
fotografiile mele;
Editura Dacia;
Cluj-Napoca;
1975;
publicat de Bot Eugen.

 

 

Lecturi de ultimă oră (XVI).

 

Marius Ștefan Aldea – Simfonia frânei;
volum de poezie;
Editura Herg Benet;
București;
2011;
bibliotecă proprie;
poezie românească;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.

 

 

 

 

Lecturi de ultimă oră (XV).

 

Noua poezie basarabeană;
Antologie de poezie;
poezie românească;
Antologie şi prefaţă de Dumitru Crudu;
Institutul Cultural Român;
Bucureşti;
2009;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.

Savatie Baştovoi – Mergem să ucidem băşinoşii pământului

 

Dacă ai călcat în copilărie
broaştele cele râioase gândacii
dacă ai omorât muştele şi ţânţarii
ştii cum se face

 

capul lor este o nucă
pe care vrei s-o mănânci
inima lor este un ţânţar
care nu te lasă să dormi

 

ceea ce atârnă cu păr
este o broască pe care trebuie
să o calci
calc-o!

 

funie
lanţ de la drujbă
cuţit
o bucată simplă de fier

 

alege

 

mergem să ucidem băşinoşii pământului!

 

 

Matei Vişniec – Mă preocupă

 

Cum să vă dau eu flori, doamnă,
 când vedeţi în mod clar că sunt în război
 cu florile
 le retez pe unele şi le calc în picioare
 pe altele le mănânc
 doamnă, nu mă confundaţi, eu nu sunt vânzătorul
 de flori
 vânzătorul de flori zace la intrarea în florărie
 eu personal i-am despicat pieptul cu o lovitură
 de sabie
 iar florăria după cum vedeţi tocmai sunt pe cale
 să o fac fărâme, ţăndări, zob
 doamnă, vă repet, nu pot să vă compun niciun
 buchet
 eu tocmai sunt pe cale să otrăvesc toate florile
cu vitriol
 în curând nu va mai fi nimic aici
 până şi cuvântul florile îl înec în beznă
 da, am ceva împotriva florilor
 nu, doamnă, nu sunt mort
 dar mă preocupă

Lecturi de ultimă oră (XIV).

 

 

Matei Vişniec – La masă cu Marx;
biblioteca proprie;
poezie românească;
Editura Cartea Românească;
Bucureşti;
2011;
publicat de Bot Eugen.

Lecturi de ultimă oră (XIII).

 

 

Leonard Ancuţa – Iubirea e amintirea unui viol;
biblioteca proprie;
poezie românească;
Editura Herg Benet;
Bucureşti;
2011.
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.

Lecturi de ultimă oră (XII).

 

Vasile Romanciuc – Purtătorul de cuvânt al tăcerii;
volum de poezie;
poezie românească;
biblioteca proprie;
Editura Arc;
Chişinău;
2011
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen
05.08.2012
18:30.

 

 

 

 

Lecturi de ultimă oră (XI).

 

Aleksandar Stoicovici – Vineri;
volum de poezie;
Editura Herg Benet;
Bucureşti;
2011;
biblioteca proprie;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen;
05.08.2012;
17:12.