Neo(II)

 

Cuvinte alb-negre(V)

cu reflexii și reflecții

 

Îi plăcea să se audă meditând
cu glas tare
asupra problemelor existențiale,
mie – doar să-i ascult vocea
cum trepidează între
bolta metalică
și pantofii mei negri din piele
cu scârț;
ardea intens printre cuvinte,
vorbea despre toate și
despre nimc.
Într-un târziu, mă întrebase:
-Nu vrei să…?
-Păi, nu ,
i-am răspuns,
chiar nu e momentul
s-o cauți cu lumânarea
prin camerele pieptului meu
pe umbra aceea
de spațiu nelocuit
de oamenii-camere de luat vederi;
nici cu lanterna măcar
ori cu bricheta aprinsă
nu vei reuși s-o găsești –
nu vezi c-afară
se face dimineață,
iar înăuntru – salon
de sforăit
pe mai multe octave,
în timp ce
intrarea în capitală
se-apropie de noi, asemeni
războiului psihologic
(dintre mine și ceilalți)
și-autocarul
pe jumătate gol,
roșu pe jumătate
stă gata să intre-n pământ
de rușine
după câteva frâne,
tot ascultându-te cum
vorbești despre toate
și despre nimic,
cu gândul la ce va spune
igrec ori ics
despre reflecțiile tale idioate ;
în acest timp
zeta se va holba la noi
cu niște ochi
bine-nșurubați în monitor
și se va distra rău de tot
pe seama reflexiilor noastre
palide de nesomn.

de Bot Eugen

 

 

 

 

Publicitate

Neo(I)

Cuvinte alb-negre(IV)

Cineva se uita la monitor
și monitorul se uita negru la mine.

 

* * *

 

Ne priveam unul
în ochii celuilalt
fețele palide de nesomn
și ne vedeam
orbirile pasagere:
câteva beții
și partide de sex
fără preludiu,
țigara de după,
trezitul cu noaptea în cap și
căderea liberă-n lume –
un salt mortal
efectuat zilnic cu detașarea
unui jucător de ruletă rusească,
obișnuit numai din asta să trăiască

 

și totuși,
la ce bun să ne mai vedem?
mă întrebam fără ca tu
să poți citi
în ochii mei vreun  răspuns.

 

* * *

 

În acest timp, cineva
se zgâia la noi cu niște ochi
bine-nșurubați în monitor
și îmi  fuma  gândurile cu nepăsare.
Cât despre moarte, numai de bine .

 

de Bot Eugen

 

 

În mijlocul pelicanilor cu gușile pline

 

Cuvinte alb-negre

 

 

Îmi spuneam:
nu are rost să o caut
cu lumânarea,
nici măcar cu lanterna
ori cu bricheta aprinsă,
chiar dacă văd totul prin ceață
și de nimic nu pot să fiu sigur.

 

Mă aflam la început de drum.
Afară erau minus unsprezece,
înăuntru – fumatul interzis.
Timpul ne-ncuiase-ntr-o cutie
și a aruncat cheia;
ne vânzoleam
între pereții asudați
ca niște insecte otrăvitoare,
numai bune de strivit
de un cer metalic
cu picioare de asfalt.
Ne-mpotmoleam
după fiecare sută de metri
în trafic și în zăpadă;
cei din față cădeau pe spate,
cei din urmă se aruncau(primii)
cu fruntea-nainte,
după o frână,
în golul cuvintelor;
se-nghesuiau fără jenă
unii în inimile celorlalți,
își umpleau reciproc gurile
cu vorbe alb-negre
grețos edulcorate,
asemeni unor felii de tort
cu frișcă și ciocolată,
în timp ce autocarul
pe jumătate gol
ne hurduca
(din groapă în groapă,
din frână în frână)
înspre ieșirea din capitală,
și umbrele noastre
se adânceau tot mai tare –
tăcute prăpăstii în noapte
pe buzele celorlalți
cu nume cu tot…

 

de Bot Eugen

 

 

 

Dus-întors

 

Era o vreme
când mă simțeam
ca acasă
numai pe drumuri,
nu conta
în ce direcție
mă purtau
gândul ori pașii;

 

știam dinainte
ce mă așteaptă
la un capăt
ori celălalt
al unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi răsărea
umbra ori soarele:

 

urări de bun venit
spuse în șoaptă
sau cu glas tare:
„Uită-te, vine rusul…”
       sau
„Hei, ce mai face
românașul nostru?!”

 

Gerul iernilor
de pe șes
mi-a întărit oasele;
răceala adusă de vânt
dinspre munții Apuseni
mi-a făcut inima
să bată mai tare;
n-am fost însă rus
niciodată,
nici „românaș”, din păcate,
n-am reușit să devin;

 

(din când în când, totuși,
sufletul
simțea nevoia
peste margini să-și tragă
pielea strâmtă a unui străin)

 

între mine și dânșii
vor rămâne
să tacă-ndelung
jumătățile de adevăruri;
urmează
fiecare din noi
singur
să și le lumineze
c-un strigăt

 

spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri,
pământul tuturor și-al nimănui …

 

A fost mai demult o vreme
când mă simțeam ca acasă
numai pe drumuri;
aproape că nu mai conta
cât de departe am ajuns
sau
în ce direcție
continuau să mă
rostogolească
roțile de cauciuc ori
cele de fier,
pentru că,
oricum, în ăst timp,
capul meu
rostogolit se lăsa
pe rotile de gânduri
în direcția
diametral-opusă,
de câteva ori mai repede;

 

știam dinainte
ce urma
să mi se-ntâmple
la o extremă
ori celălaltă
a unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi apunea
umbra ori soarele:

 

mă așteptau
plecate capete cu
urări de bun venit
spuse în șoaptă
ori cu glas tare:
„Uită-te, vine rusu`…”,
„Ce mai face
românașul nostru?!”

 

de Bot Eugen

 

 

 

Siestă

 

Dinspre pajiștea comunei,
aflată dincolo de baltă,
se auzi la un moment dat
mugetul unui bou,
îndelung exersat
să semene (t)eroare.
dincoace de ape,
se ridică o vacă
de pe bancă,
să-i țină isonul
la înălțime:
păi da, asta cam așa este…

 

deși tremurător,
glasul ei părea locuit
de cel puțin una bucată
emoție netrucată;

 

Celelalte dobitoace
își continuau
nestingherite siesta
de duminică;
păstorul, dormea dus și el,
cu amanta sa, oaia,
pe insulele autiste,

 

și asta
de câteva nopți și zile nebune…

 

Mda ,
gândeam eu în șoaptă,
să nu mă audă
dulăul vecinei
(care, între timp,
începuse să miorlăie a criză
către stăpâna lui lătrătoare):

 

ascultarea
unui motiv atonal
a devenit
tot mai puțin posibilă …

 

de Bot Eugen

 

 

 

Ultrasonografie

 

Și dacă vezicula biliară e nelocuită,
de ce stăpânul ei, ca un bezmetic,
rătăcește noaptea pe străzi,
pe străzi pavate cu vise ce urcă,
treaptă cu treaptă, spre ceruri
o scară de câteva sute de nuanțe de gri? –

 

se-ntrebă la un moment dat
insomniacul trecut prin sita unor trăiri
matinale profund neomogene.

 

Așa se-ntâmplă atunci când îți permiți
luxul de a răci în mijlocul verii:

 

ajungi să trăiești la temperaturi foarte joase,
aidoma celor care te înconjoară;

 

37 de grade-năuntru,
37 de grade afară …

 

Abrutizat în ultimul hal,
ieși să-ți încălzești sângele la soare.
Umbra ta sub razele lui
strălucește
în toată splendoarea ei neagră,
asemeni ficatului mut de beat
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.

 

Pentru că
așa se-ntâmplă atunci când îți permiți
luxul de a răci în mijlocul vieții,
în mijlocul verii, în mijlocul lunii iulie …

 

Te-ntuneci la chip, ți-e greață, transpiri
și-asemeni ficatului îmbibat în grăsimi,
strălucești în negreață,
pe când tot alte și alte perechi vesele de rinichi
încropesc șezători pe la terase,
ciocnesc halbe cu zgomot, închină libații
și se pișă pe cele câteva sute de nuanțe de gri
care alcătuiesc o viață.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Box(II)

 

… şi veni-va din nou inima nopţii şi va bate prelung
din aripile umbrei tale pulsul unei lumi muribunde
care de câteva toamne-şi numără ultimele secunde…

 

Bătută de vânt, se-abate subit peste tine nenorocita de ploaie
şi îţi bate-n bătaie de joc cu ciocănele metalice piroane de gheaţă în craniu.
Te trezeşti din somn răstignit pe o cruce de carne, cu o durere acută de suflet
şi cu senzaţia vie că-n loc de gânduri, la tine în creier,
zvâcnesc câteva zeci de inimi bolnave, –
o ploaie de păsări ţipând în cădere
vorbele lui Vadim(fratele
unei cruci răsturnate în ceruri):
Tu eşti bărbat-bărbat sau sugaci-sugaci… blea…

 

Te ridici grabnic din pat şi cu ochii sclipind aidoma stelelor începi să te-agiţi
prin bezna oarbă dintre tâmplele tale,
în căutarea unui punct de reper …

 

Te hotărăşti, într-un târziu, să-nchizi uşa de la intrare şi fereastra de ieşire,
pui apa de ploaie-n ibric şi ibricul pe foc, fierbi o cafea tare, o sorbi dintr-o înghiţitură,
stingi pe urmă lumina, ţi-aprinzi nervos o ţigară,
fumezi pe întuneric şi-aştepţi îndelung să-ţi vină minţile toate la cap
şi-ţi vine inima nopţii în vizită, şi tu te bucuri nespus de prezenţa nefastă,
îţi deschizi larg coastele, o inviţi înăuntru, pregătit să o cuprinzi(după ce trece pragul)
în braţele însângerate
şi ea ajunge, până la urmă, să te bată cu pumnii tăi proprii în piept,
tu-ncepi s-o baţi întruna la cap cu migrenele tale ce n-au rezolvare.
Ea te ascultă-n tăcere, din când în când , mai schiţează câte un zâmbet,
aşteptând pe cineva să coboare şi să te binecuvânteze
cu o palmă uriaşă de aur peste gură,
ori poate cu vorbele lui Vadim fratele,
tunând ameninţător deasupra umbrei tale de carne turnate  peste suflet.

 

Și toate acestea se vor întâmpla cu puţin înainte de infernul unei zile de muncă
într-un subteran (neuro)toxic de poluare fonică maximă.

 

de Bot Eugen

 

Despre un gigolo clandestin

 

Cu dedicație pentru A.P.

 

 

Depravatul de ieri
suferă azi de blenoragie orală.

asudă rău sub limbă săracul
de când cu moartea subită a sexului,
vorbeşte mult şi mă plictiseşte,
narează banale poveşti
despre beţiile şi partidele de amor
de care chipurile avusese el parte
pe vremea strălucitei sale cariere
de prestidigitator
al armelor reci şi de foc,
vocabula pixul şi multă,
foarte multă muniţie de la nenoroc.

 

 

însuşisem abecedarul seducţiei-
bătea câmpii inima lui-
cu mult înainte de-a învăţa să imit
urletul unui lup către Lună
pe o alee pustie.

 

 

dând din limbă uneori,
alteori-din coadă,
ştiam agil să mă strecor
pe sub pielea victimei simpatice,
de inimă cu vorbele-o muşcam,
ca să-i ling pe urmă sarea de pe rană,
făceam sex cu ea în cinstea zeiţei libertăţii.

 

 

după terminarea orelor de română,
seară de seară, cu frica în sân,
muza mea se grăbea să ajungă acasă
să prepare o ciorbă de burtă sau o friptură,
să nu crape cumva parazitul de foame,

 

 

pe când eu muşcam de gât cu sete
sticla de-alcool Dracula,
cum muşcă alţii din franzelă
din mers, în grabă, pe stomacul gol…

 

 

plumbul tristeţilor zadarnic
încercam într-un poem de aur
să-l preschimb, căci din nou,
din nou se revolta în mine
urletul trist al pierderii de timp

 

 

şi mă lăsam atunci pe buze sărutat
de berea blondă ca de o femeie,
în capul oaselor apoi mă ridicam
şi îmi scoteam dulăul la plimbare
să latre la căţele…

 

 

uneori când mă scârbeau peste măsură
prea multele trădări, intrigi şi farse,
trăgeam aerul adânc în piept
şi îmi scuipam flegmatic lira-nsângerată
în „imaculaţii” sori ai lumii,
tuşind spasmodic ca un canceros în plină agonie.

 

 

din când în când totuşi
mă simţeam capabil să desfid
marea de idoli
de pe aisbergurile imperfecţiunii.

 

 

erau nopţi albe în care ningea
cu-ntunecate astre
peste azurul venelor mele,

 

 

eram un gigolo clandestin,
o umbră-nflăcărată
care păşea marţial
peste trotuarele gri ale zilelor sale.

 

 

 

+ + +

 

 

au trecut ani.
şancrul dur se ramolise.
alte constelaţii de bube
înfloresc astăzi
pe cerul negru al gurii,
supurează banale istorii,
pe urmă
se cicatrizează şi se usucă.

 

 

 

cotcodăcind în ritm de manea,
înserarea-şi adună de pe străzi puişorii-
umbre seduse
de mângâierile aripii sale materne.
se văd deja roind
în jurul bordelului
câteva zeci de şubrede suflete
cu inima crudă şi tunse chilug.

 

se-apropie unul din ele de sifiliticul tată
şi despică istoricul bolii în patru
pe buza murdară de sânge-nchegat:
Povestea ta e răsuflată…

 

de Bot Eugen

 

Paloarea vorbitoare-a hârtiei

Amiaza lui 23 aprilie – ultima variantă

 

 

Sictirită de minutele orei de vârf
cu biciul solar al amiezii,
ea trece pe corso grăbită
cu mintea aiurea
şi speranţele înghesuite

 

în buzunarul interior de la piept
al hainei sale negre din piele;
se-aruncă-nainte nebuna,
din mers îşi pune căştile în urechi,
impasibil ascultă vocile lumii
şi strigătul teraselor goale: La muncă!,
în timp ce scrutează
cu tăişul privirilor treze
inima de hameleon a metropolei,
reclamele ei luminoase
care pulsează
în ritmul paşilor săi
pe panourile cu afişaj electronic.

 

Intră apoi într-o braserie,
solicită o ceaşcă de cafea tare
(cu o concentraţie vădit crescută
de amar, negru şi aromă braziliană)
şi o licoare de culoarea soarelui
pe care să scrie că ar conţine
o cantitate suficientă de ingrediente
necesare pentru o viziune optimistă şi anume:
zahăr,  acid citric,  arome naturale CO2,
substanţe uscate-9gr.,  74 Kcal/200gr.,
termen de valabilitate- 20 de zile însorite;
temperatura de păstrare- între 0 şi 5 grade Celsius;

 

Îi plăteşte chelnerului contravaloarea
acestui amestec energizant(8 lei-putere),
iese afară la braț cu inima-mi (care
își ține strâns la piept sângele între palme)
şi face slalom printre stâlpii de cafenea,
îndreptându-se
către aripa stângă-a terasei;
se-aşează la una din mesele ei
roşii de plastic,
îşi dă ochii peste cap şi capul pe spate,
îşi pune ochelarii negri pe privirea sa
şi-aşa întunecată,
îşi smulge pe urmă flegmatic
soarele din febra agoniei
şi îşi aprinde o ţigară
de la mănunchiul lui de raze fumegânde;
îl face sul într-un târziu
şi-l introduce
în recipientul de sticlă
al ochiului său din umbră,
savurându-l îndelung după aceea
ca pe-o băutură exotică
răcoritoare.

 

Mai dă-o dracului de cafeluţă!
îi strig eu deodată,
în timp ce scrutez
cu tăişul privirilor piezişe
inima de hameleon a metropolei –

 

nu ne-au mai rămas decât
11 bonuri de masă
pentru un cartuş de ţigări
şi câteva cărţi cu poeme!

 

Abia după această ispravă,
astenia mea de primăvară,
vom putea spune şi noi
(cu o mână pe inimă
şi cu cealaltă mângâind
paloarea vorbitoare-a hârtiei)
că ziua a trecut de partea noastră
şi cu folos pentru umanitate.

 

de Bot Eugen