Uneori te trezești în brațele mele cu o senzaţie vagă de sufocare și-mi relatezi pe nerăsuflate povestea neliniștii, istoria aceluiași coşmar neînvins:
În inima nopţii,la mine în piept, cei doi fraţi siamezi se încleștează într-o îmbrăţişare aproape mortală- unul cu degetele înfipte în grumazul celuilalt.
Alteori, visezi cum pe mine o umbră în somn încearcă să mă sugrume și-atunci deschizi instantaneu ochii, te ridici din pat să închizi geamul și-ncepi să pipăi febril întunericul, în căutarea unui întrerupător; aprinzi pe urmă lumina și-ncerci cu mâinile amândouă să mă smulgi din brațele acestui coșmar, implorându-mă după aceea, până în zori, să nu mai dorm strâns în nopţile de noiembrie.
Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr și te liniştesc, spunându-ți că, oricum, sub fiecare răsărit de soare,agonizând, se mai stinge câte un visător; urmează fratele său îndoliat să-și reîntregească inima neagră cu gândul pe albul foilor de hârtie.
Din când în când,noaptea,la tine în piept, cei doi frați siamezi se încleştează într-o îmbrăţişare aproape mortală- unul cu degetele înfipte între coastele celuilalt…
Tu te trezești din somn cu răsuflarea tăiată și mă lași în ochii tăi să citesc neliniștea ca pe o poveste cu un sfârșit care se scrie sub mâna mea singur pe sine de-o viață.
Era o vreme când mă simțeam ca acasă numai pe drumuri, nu conta în ce direcție mă purtau gândul ori pașii;
știam dinainte ce mă așteaptă la un capăt ori celălalt al unei călătorii, indiferent de locul unde-mi răsărea umbra ori soarele:
urări de bun venit spuse în șoaptă sau cu glas tare: „Uită-te, vine rusul…” sau „Hei, ce mai face românașul nostru?!”
Gerul iernilor de pe șes mi-a întărit oasele; răceala adusă de vânt dinspre munții Apuseni mi-a făcut inima să bată mai tare; n-am fost însă rus niciodată, nici „românaș”, din păcate, n-am reușit să devin;
(din când în când, totuși, sufletul simțea nevoia peste margini să-și tragă pielea strâmtă a unui străin)
între mine și dânșii vor rămâne să tacă-ndelung jumătățile de adevăruri; urmează fiecare din noi singur să și le lumineze c-un strigăt
spre Selenaria – pământul exilat în ceruri, pământul tuturor și-al nimănui …
A fost mai demult o vreme când mă simțeam ca acasă numai pe drumuri; aproape că nu mai conta cât de departe am ajuns sau în ce direcție continuau să mă rostogolească roțile de cauciuc ori cele de fier, pentru că, oricum, în ăst timp, capul meu rostogolit se lăsa pe rotile de gânduri în direcția diametral-opusă, de câteva ori mai repede;
știam dinainte ce urma să mi se-ntâmple la o extremă ori celălaltă a unei călătorii, indiferent de locul unde-mi apunea umbra ori soarele:
mă așteptau plecate capete cu urări de bun venit spuse în șoaptă ori cu glas tare: „Uită-te, vine rusu`…”, „Ce mai face românașul nostru?!”
De câtăva vreme Nimic din ce duc la gură Nu-mi prieşte. Sake-ul* autohton, tovarăş singurătăţii mele mă leagănă într-o dulce beţie Dar mahmureala ce urmează Nu-i fără-ndoială cadou pentru ficatul meu. Iar orezul gătit de mine însumi în cambuza ce-mi ţine loc de bucătărie Nimic nu spune c-ar fi prăjit cum se cuvine. Păzeşte-te. Chiar şi-atunci când deschid un borcan de shiokara** sau de tsukudani***, Am impresia că-s o pasăre ciugulind pe păşune Iar mandarinele din lyo pârguite în vântul venind dinspre mare, Deşi au bun gust în gură, E sigur că nu-mi vor scădea nivelul zahărului. Mesele pe care le iau în altă parte Au avantajul că-mi oferă prilejul de a sta pe un scaun, Dar prezenţa gândacilor şi-a şoarecilor Nu-i deloc igienică. Bento-urile**** distribuite în pachet la amiază Sunt foarte bine gătite.
Dar, mă jur, au condimente şi coloranţi sintetici din belşug. Chiar şi omleta, la naiba, Face să-mi urce colesterolul. Ţigările, mi-am impus să nu mă mai ating de ele, Dar vitaminele pe care le iau după fiecare masă Dacă sunt cu-adevărat eficace S-ar putea să aibă şi efecte secundare. Cât despre cafea… Nu-i prieşte stomacului.
Trecut de cincizeci de ani Trăieşti singur, transferat într-un asemenea loc Ca să-ţi câştigi pâinea. Cu fiecare zi, toate astea te macină. Răul înanintează cu paşi mari, o ştii. Serile triste, când nu ai pe nimeni cu cine să schimbi o vorbă, Te-mping să intri prin baruri unde te-mbeţi Si când te-ntorci în celula ce-ţi serveşte de locuinţă Te simţi asemenea deţinutului care aude că e condamnat la închisoare pe viaţă. îmi închipui cu oroare Că astfel îmi voi petrece restul vieţii,
Şi mă întorc cu pumnii strânşi, fără o vorbă până ce intru în criză, când strigătul îmi scapă …
* Sake – Băutură tradiţională japoneză obţinută prin fermentarea orezului(berea de orez).
** Shiokara – ouă, maţe de peşte cu sare.
*** Tsukudani – Aliment în conservă, fiert în sos de soia.
**** Bento – Mâncare tradiţională japoneză, din orez, cu diferite condimente.
+ Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997.
Mă întorc astăzi de la serviciu (de ani în șir practic același viciu), trec pragul blocului, deschid cutia poștală, de-acolo cade un plic. Îl ridic , pe el – două ștampile cu inscripție roșie: București și Posta Romana. Sub ele – scris negru pe alb: Destinatar Bot Eugen, adresa mea din Pantelimon și o felicitare, conținând următoarele :
Să ai înțelepciunea de-a nu rata nici una dintre ocaziile ivite da a pleca din țară, puterea de-a uita cât mai repede posibil tot ce ți s-a putut întâmpla aici, precum și cea de a te stinge-n apus, gustând din micile otrăvuri ale vieții, la o distanță apreciabilă de ai tăi și de casă în deplină uitare
până la urmă mi-am cumpărat şi eu un televizor color şi noaptea trecută am dat peste filmul ăsta:
în Paris e un individ care n-are nici un ban dar poartă un costum de fiţe şi-un nod perfect la cravată nu e nici îngrijorat nici beat în schimb tipul stă toată ziua într-o cafenea şi toate femeile frumoase sânt îndrăgostite de el şi cumva reuşeşte să-şi plătească la timp chiria şi tot urcă şi coboară nişte scări şi cămăşile strălucesc pe el şi le spune fetelor că ele nu ştiu să scrie poezie că el ştie dar nu simte deocamdată nevoia pentru că el acum caută de fapt Adevărul. tunsoarea lui e şi ea perfectă nu e niciodată mahmur n-are nici un tic nu i se zbate nici o pleoapă iar dinţii veşnic albi perfecţi.
ştiam ce urmează: tipul avea să rămână cu poezia femeia şi Adevărul. aşa că am închis televizorul gândindu-mă, aşa-ţi trebuie, în pizda mă-tii, cretinule, le meriţi pe toate trei.
* dragostea e un câine venit din iad; Editura Polirom 2007;
până ajungi să-i pipăi pe dinăuntru umbra pulsatilă cu degetele prelungi ale minții. De curând, ai devenit și tu conștient :
după o vârstă anumită, singurătatea care încă mai bate în pieptul tău, bate numai și numai împotriva ta; de cum încerci să te apropii de ea, s-o netezești pe creștet ori să-i dai ceva de mâncare, începe să mârâie și să-și arate colții. I-ai cerut atât de multe până acum, încât astăzi nu mai vrea să primească nimic de la tine. De lătrat nu te mai latră, c-a obosit demult să o facă, dar simți că te urăște cu tot sângele de care dispune mârâitul său. Te urmează fidel ca o umbră oriunde te duci, îți urmărește fiecare gest sau mișcare pe care-ai avut la un moment dat tupeul să le comiți sub privirile ei , ți-a învățat pe dinafară toate subterfugiile minții. Nimic nu îi scapă, nici măcar gândurile pe care încă nu ai avut curajul sau lașitatea să le gândești.
Este intrusul care îți intră ziua în casă pe ușa din spate și te scoate noaptea din minți pe fereastra deschisă din față.
Ori de câte ori grăbești pasul pe trotuar sau la trecerea de pietoni, simte nevoia să te trădeze și să te lase în urma sa, numai pentru ca să ajungă ea prima în dreptul ultimului stâlp – echidistant față de tine și față de ceilalți.
Chiar și în momentul de față, când înșiri aceste rânduri, o simți cum îți scapă printre degete nevăzută.
A încetat demult să mai viseze, iar între timp, te-a-mbolnăvit și pe tine cu insomniile ei.
„Animalul tău gingaș și tandru” de altădată, acum, este o fiară în devenire, –
din ce în ce mai singură și mai sigură de sine. Ai fi zis că așa a fost dintotdeauna: imprevizibilă, stranie și de ne- îndobitocit, un fel de kamikaze contaminat pe căi aeriene de oameni cu virusul rabiei.
De ani de zile-i schimbi lesa roșie o dată la două săptămâni, o duci trimestrial la veterinarul bipedelor care, de fiecare dată, după ce te consultă, auscultându-i mârâitul, conchide sec: nu am cum să vă ajut, este un câine rău, numai bun de eutanasiat.
Poftiți antibioticul local și apa oxigenată pentru îngrijirea rănilor la domiciliu. Sper ca de acum încolo să nu vă mai ardă de metafore și glume.
Vă salut cordial și vă recomand din tot sufletul: încercați să țineți pasul, spre binele dumneavoastră, cu lumea de afară, cu stăpânii mai răi decât câinii.
născut la 5 iulie 1974,în oraşul Chişinău, pe teritoriul fostei URSS. Absolvent al Universităţii de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj-Napoca (1997). Din 2003-în Bucureşti. Debut editorial în antologia ”Pulbere stelară” a Cenaclului literar ”Octavian Goga” (Cluj, 2002). O broşură cu versuri (“Pictat de ploi”), editată la tipografia Larzcolor din Chişinău (2008). Antologia de poezie Virtualia 9, Editura Pim, Iaşi, 14.10.2011; Din 9 martie 2008-membru poezie.ro. adresă de email: boteugen@rocketmail.com; botteugen74@gmail.com; telefon: 0771421455 Blog Personal : http://boteugen.wordpress.com https://boteugen74.wordpress.com
BotEugen's Blog 