Serile Sinapsa IV.2. Recital.

 

Cernăuți
poezie [  ]
Noua Suliță 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

2014-09-08  |     | 

 

 Când eram mic
 îmi plăcea să merg
 cu tătuca pe deal.

 
 Uneori mă visez
 copil adormind
 în brațele lui,

 
 legănat de o căruță
 pe un drum de țară.

 
 Alteori simt cum
 se dezleagă
 de umerii mei
 umbra

 
 și mi se așează
 în palme

 
 gata să își ia zborul
 departe departe

 
 până dincolo de
 marele zid ucrainean.

 

 

 

Cernăuți (III)
poezie [  ]
 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

2014-09-12  |     | 

 

 Îmi amintesc de
 povestea nescrisă
 cu teii care au
 prins rădăcini în
 cimitir
 cu teii hrăniți de
 lacrimile celor
 care s-au mutat cu
 traiul sub pământ
 îmi amintesc și de
 ziua în care l-am
 înmormântat pe
 tătuca
 de ziua în care
 am tăcut o elegie
 înconjurat de bocete
 în timp ce teii
 mă ningeau cu flori
 albe și negre

 
 Astăzi doar
 plânsul
 celor de-atunci
 mă face să
 înfloresc noaptea
 și să ning
 pe hârtie aceste
 cuvinte.

 

 

 

Cernăuți (VII).
poezie [  ]

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

2014-09-14  |     | 

 

 Dincolo de vămi
 dincolo de marele zid
 a existat cândva
 o gară și o sală
 de-așteptare cu
 pereți cu igrasie
 locuită de un râu
 de un râu de oameni murmurând
 râu aflat în continuă
 mișcare râu pregătit
 mereu de plecare.

 
 Dincolo de vămi
 dincolo de marele zid
 va exista mereu
 o gară și o sală
 de-așteptare
 cu pereți cu igrasie
 locuită de un râu
 de un râu de oameni
 murmurând românește

 
 râu care nu va fi trecut
 pe hartă niciodată

 
 Dincolo de vămi
 dincolo de marele zid…

 

 

 

 

 

 

 

 

Navighez
poezie [  ]
 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-09-11  |     | 

 

 prin pustiul tău cu
 nisipuri de aur
 pe sub norii tăi
 de ploaie
 pe sub umbrele lor
 fluide de plumb
 printre oaze de
 tăcere și guralivi
 printre cei care
 au naufragiat în
 lacrimi și cei care
 s-au dezrădăcinat
 de ele printre
 neoameni pe care
 îi știu și
 cunoscuți care
 nu mă cunosc
 printre cei care
 mor de foame și
 sete cerșind
 navighez prin
 pustiul tău cu
 nisipuri mișcătoare
 și mă hrănesc cu
 propriul meu sânge
 navighez pe sub
 umbrele tale
 fluide de plumb și
 beau din propria
 mea sudoare
 navighez
 pe o corabie de
 hârtie și gânduri
 navighez pe tăcute
 navighez
 vorbit pe la spate
 de unii și sunt
 cel mai periculos
 dintre fiii tăi
 singurătate.

 

 
Mănăștur
poezie [  ]
 
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-09-06  |     | 

 

 Ultima oară
 când ne-am văzut
 erai de nerecunoscut

 
 m-ai întâmpinat
 cu multă rezervă
 și cu puțini trecători
 fără să mă claxonezi la
 intersecții

 
 iar câinii ce-și plimbau
 în lesă umbrele de
 neoameni
 nu îndrăzneau să mă latre.

 
 De ce-am venit?
 doream să văd
 dacă mai găsesc
 în librării
 povestea cu tine
 scrisă de doboș.

 
 Stai liniștit
 că nu stau mult
 nu vreau să te rețin
 din treburi

 
 sunt doar în trecere
 prin locurile
 în care
 am locuit odinioară
 și de care între timp
 m-am lăsat locuit.

 
 Reușesc să mă regăsesc în tine
 doar în măsura în care
 încerci să te cauți în mine.

 
 Printre biserici și bisericuțe
 devoratoare de suflete

 

 

 

 

Mănăștur (II).
poezie [  ]
 
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-09-07  |     | 

 

 

Aflat cum eram
 în căutarea unei adrese
 n-am regăsit piața
 agro-alimentară
 cea de odinioară

 
 iar în locul
 cinematografului vechi
 pe umerii tăi s-a lățit
 ca o treabă mare
 făcută de o pasăre mică
 Mc Donalds.

 
 Nici arborii nu mai sunt
 ceea ce au fost cândva;
 siluetele lor evanescente
 de pe marginea trotuarelor
 se decolorează pe zi ce trece
 tot mai tare

 
 iar tramvaiele
 nu mai suspină reumatic de sub
 umbrele unor pași care
 urcă și coboară
 ci se apropie și se
 îndepărtează de stații
 silențios
 asemeni unor asasini.

 
 N-am regăsit
 nici sala de bingo
 în care mă căutam
 prin buzunare de bani
 în timp ce
 labirintul de stradele
 cu oameni și cafenele
 mă buzunărea toată seara
 de versuri
 astfel încât
 ajungeam să mă întorc
 noaptea acasă
 cu pieptul gol și
 caietul plin.

 

 

 

Piezișă
poezie [  ]

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-08-14  |     | 

 

 se numește strada pe care
 plecam sau veneam
 coborând sau urcând
 cu sacoșele goale
 sau cu buzunarele
 pline
 înspre cămine
 ori către fabricile
 de bere și de pâine
 singur cu mine
 ori alături de
 ceilalți tineri
 studioși
 dimineața devreme
 ori noaptea târziu
 lustruindu-i
 pietrele de pavaj
 cu talpa
 pantofilor mei
 proiectându-mi
 pe luciul lor
 umbra încă fragilă.

 
 Piezișă e
 strada piezișă
 pe care umblam
 asemeni
 unui nebun negru
 pe o tablă de șah;
 în dreapta mea
 se înălțau facultățile
iar în stanga – umbra și
 tinerețile.

 

 

 

Recluziune.
poezie [  ]

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-09-15  |     | 

 

 După ce am tăcut
 o elegie preț de
 câteva țigări
 deasupra se
 se formase o
 constelație de
 nori dedesubt
 au început
 morții să mă
 bârfească
 în șoaptă
 iar lumea a
 sfârșit prin
 a mă ploua cu
 vorbe și atunci
 mi-am îmbrăcat
 impermeabilul
 și am ieșit din
 ea pregătit să
 intru în noapte
 aidoma lunii –
 schimbat la față.

 

 

Recluziune (II).
poezie [  ]
depărtatul saturn apropiindu-se. 

 

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

 

2014-09-18  |     | 

 

 E ora târzie
 oră la care
 asculți ploaia
 izbindu-se de
 beton și pretinzi
 că-l auzi pe
 depărtatul saturn
 apropiindu-se.

 
 E ora care vine
 pe nepusă masă
 și-ți pune pe umăr
 brațul de plumb
 te-așează în bancă
 și te-nvață asemeni
 unui tratat de
 anatomie că
 ai fost zidit
 în carne și oase
 (de un mic
 dumnezeu sau
 de marele cronos)
 dintr-un material
 pe cât de complex
 pe atât de fragil
 și că în curând
 te vei duce la
 dracu` în praznic
 cu tot cu blocul
 tău de garsoniere
 și cu datornicii săi.

 
 E ora târzie
 oră la care
 te lași locuit de
 nesomn ca de un
 proprietar anonim
 al luminii
 în timp ce stai și
 asculți cum te strigă
 vântul pe nume
 pretinzând că-l auzi
 pe depărtatul saturn
 apropiindu-se.

 

 

Ceas timpuriu ceasul tigrului (II)
poezie [  ]
Recluziune (IX) 

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-09-27  |     | 

 

 ora când mă trezesc din
 visul în care coboram
 pe liziera dintre
 chișinău și durlești
 după ce trecusem de
 labirintul stradal dintre
 uzina de televizoare alfa
 și căminul omega
 coboram împreună cu
 adolescentul rebel fără
 să ne spunem nimic
 un fel de a fi între
 un huligan cu veleități
 de sentimental și un
 sentimental cu veleități
 de huligan
 din timp în timp
 ne treceam unul
 celuilalt umbra
 de pe o parte a drumului
 pe cealaltă și în
 momentele în care
 cele două se intersectau
 se întâmpla fulgurantul
 iar noi ne îngustam ochii
 și ne priveam prin pata
 întunecată din mijloc
 ca printr-o plasă cu
 ochiuri
 ne priveam și
 nu reușeam să ne
 recunoaștem
 un fel de a fi
 între
 un sentimental cu veleități
 de huligan și un
 huligan cu veleități
 de sentimental
 un fel de ardere internă
 însoțind medicina
 interioară.

 

 

Cu o insomnie mai mult cu un vis mai puțin
poezie [  ]
Recluziune (X) 

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-09-28  |     | 

 

 

 Singurătate arzând
 pe dinăuntru
 singurătate aflată
 pe cale dispariție
 azi-noapte strălucise
 până dimineața
 strălucise în
 pielea ta de
 solitar siberian
 strălucise naivul
 căzut din vis
 naivul căzut
 în nesomn
 ca-ntr-o capcană
 naivul căruia
 îi dădusem foc
 după ce
 aprinsesem o
 țigară
 și în felul acesta
 se stinse încă un vis .
 Singurătate arzând
 pe dinăuntru
 singurătate aflată
 pe cale de dispariție …

 

 

 

 

 

 

Îmi tai solitar drum
poezie [  ]
Recluziune (XII) 

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-10-01  |     | 

 

 prin nesomn
 ca printr-o răscruce.
 Îmi trec umbra
 de pe o parte
 a nopții pe
 cealaltă
 o trimit
 când înainte
 când înapoi și
 pe măsură ce
 înaintez ea
 se-mpuținează
 se alungește
 devine tot mai
 subțire și
 mai ascuțită –
 o sabie despicând
 lumina în două.

 
 Îmi tai solitar
 drum prin nesomn
 ca printr-o răscruce
 și lumina cu
 frații săi siamezi
 îmi ghidează pașii
 către răspântia
 celor opt străzi
 acolo unde
 opțiunile sunt
 limitate:
 sau visezi
 sub o cruce
 sau te crucifici
 pe-un vis.

 

 

Dedublări și detriplări.
poezie [  ]
Both/Bot/Bott

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-05-25  |     | 

 

 Fă-ți un pseudonim
 îmi replică poetul efim
 după ce îi spusesem
 că am ajuns
 să mă înțeleg
 într-atât de bine cu
 vecinii mei
 sași și maghiari
 de la scară încât
 administratorul
 îmi scrisese numele
 pe lista de locatari
 de la intrarea
 în bloc cu
 litera „h”
 la sfârșit.
 Fă-ți un pseudonim
 repetă poetul efim
 râzând și
 amuzându-se de
 pățania pe care
 i-am relatat-o.
 Dar unul românesc
 adăugă el unul
 care să se pronunțe
 la fel dar
 să fie scris diferit.
 Trebuie să-ți faci
 un pseudonim
 îmi spunea
 poetul efim
 într-o seară pe când
 tramvaiul ne hurduca
 pe un drum
 ce ducea spre cenaclu.

 

 

Еu(geniu) de la Ев(гений).
poezie [  ]
Dedublări și detriplări (III).

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-08-30  |     | 

 

 Pe vremea când
 podul de flori încă
 nu era rupt
 iar în pieptul meu
 se băteau românul
 cu rusul

 
 un tip cam subțire
 ce aducea din profil
 cu grosu
 semion kuzmici
 ieși din umbră
 se strecură printre
 spectatori
 intră în ring
 în chip de
 liber arbitru
 și opri lupta
 spunând că meciul
 s-a încheiat cu o
 remiză.
 Se descheie
 apoi la sacou
 scoase din
 buzunarul de la piept
 un stilou și
 scrise pe foaia
 anexată la buletin
 sub numele meu
 un prenume străin
 iar în dreptul
 inimii –
 cetățenie
 moldovenească

 
 pe vremea când
 podul de flori încă
 nu era rupt
 iar în pieptul meu
 se băteau românul
 cu rusul

 

 

Shotokan (V)  Textul conţine cuvinte sau expresii vulgare!  
poezie [  ]

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-09-14  |     | 

 

 Ultimul an de liceu
 într-o zi de toamnă
 dupa marea adunare
 națională într-o
 curte mică
 în timpul recreației
 după ora de rusă
 înainte de cea de română
 eu și rusnacul
 care îmi făcea semne
 cu mâna să mergem în
 spatele școlii și
 asta după ce
 încercase din mers
 să-mi smulgă
 insigna cu tricolor
 de la rever

 

 du-te după el
 bruce lee
 îmi spuse
 colegul de la
 cercul de karate
 du-te și
 fute-i un
 pumn
 între ochi
 ca să vadă
 stelele verzi
 în trei culori
 albastru
 galben
 și roșu.

 

 Du-te
 după el…

 

 

 

Aură întunecată.
poezie [  ]
Nu privi înapoi 

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-10-04  |     | 

 

 Cerul
 stă să-mi cadă
 în cap și
 să-mi umple
 pieptul
 ca pe un coș
 cu pietre.
 Norii se opresc
 din zbor
 să-mi țină de urât
 și mă apasă pe
 tâmple.
 O pasăre desenează
 deasupra mea
 cercuri aripa ei
 o eclipsă de soare
 îmi inundă creierul
 cu negre gânduri și
 gândurile negre
 mă plouă pe inimă
 și-mi umplu
 pieptul
 ca pe un coș
 cu pietre.

 
Blond-negru
poezie [  ]
 
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2012-12-25  |     | 

 

îmi împart lumii
singurătatea
felie cu felie
ca pe un tort
din acela cu
vişină mamă
de care-mi făceai
de ziua mea
în copilărie
când
eu te rugam
să-mi faci
un frate
să am
cu cine vorbi
şi cui să-i port
de grijă
că de mine
va avea grijă
lumea
să nu rămân
singur
atunci când
tu mamă
nu vei mai fi.

 

 

Doar atunci când nu reușesc să adorm, vântule insomniac,
poezie [  ]
Nu privi înapoi (XIII) 

 

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-10-14  |     | 

 

 când rătăcesc printr-un gând
 ca printr-un labirint
 purtând pe umeri două
 privighetori obosite
 privighetori care
 îmi ciugulesc de pe limbă
 cuvintele încă nerostite
 ca pe niște biluțe negre
 de sânge închegat
 doar atunci când tac
 și nu mă aud gândind
 când fumez fără să suflu
 în cafeaua mea cu caimac
 doar atunci
 reușesc să te ascult și
 să mă pătrund de
 melancolia ta
 vântule insomniac
 până la ultima mea picătură
 de singurătate
 doar atunci când
 sufli în fluiere
 ca într-un nai
 cu tonalități
 joase cu
 tonalități adânci
 doar atunci
 reușesc să mă pătrund
 de melancolia mea
 vântule insomniac
 până la ultimul tău
 suflu de singurătate.
 Doar atunci când
 nu reușesc să adorm …

 

 

 

 

 

 

Selenaria și cele paisprezece degete.
poezie [  ]

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-10-23  |     | 

 

 Suntem prea mulți
 și prea mărunți.
 Ne călcăm
 în picioare
 pe gură
 și pe bătătură
 cu degetele
 de la tastatură.
 Sunt gata mereu
 de plecare
 sunt gata să plec
 oricând
 spre Selenaria –
 pământul exilat în ceruri
 pământul tuturor
 și-al nimănui
 pământul-călăuză
 pământul care
 îmi servește
 drept patrie
 pământul care
 îmi ține loc
 de dumnezeu
 pământul
 de pe care
 n-am plecat
 niciodată.

 

 

Sub soarele lui cuptor,
poezie [  ]

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-07-26  |     | 

 

 el pune cafeaua pe foc
 mă trezește
 eu fac ochi
 el face ochiuri
 mă ridic
 se așează
 aprind o țigară
 stinge lumina
 mă așez
 se ridică
 închid laptopul
 deschide fereastra
 mă apropii
 se îndepărtează
 se apropie
 mă îndepărtez
 el bea
 eu fumez
 tăcem și
 tacem
 cu subînțeles
 pe când lumea
 ne vorbește
 în exces

 

 

 mă ridic
 se înalță
 vine
 mă duc
 se spală pe mâini
 mă spăl pe față
 șterge putina
 mă șterg pe mâini
 se îmbracă
 mă încalț
 îmi pune ceasul
 pe antebraț
 îi pun
 în palmă
 legătura de chei
 descuie
 deschid
 închide
 încui
 el intră
 eu ies
 și ne vorbim
 unul pe
 celălalt
 în exces
 pe când
 lumea tace cu
 subînțeles:
 nu își dă seama
 care dintre noi
 este
 mercurianul
 și care-i
 saturnian.

 

 

În piața romană
poezie [  ]
varianta finală

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-06-10  |     | 

 

 

 Stăm în fund
 pe treptele unei biserici
 și ne uităm la lună
 stăm și așteptăm
 să vină autocarul
 și să ne despartă
 stăm și ne uităm
 și tăcem îndelung
 cu gândul la ziua
 în care
 ne vom revedea
 privindu-ne unul
 în ochii celuilalt
 fețele încercănate:
 tu – de prea multe lacrimi
 eu – de prea puțin somn.

 

 

 Din timp în timp
 ne înfigem unul
 în urechea celuilalt
 câte o cască
 și ne ascultăm reciproc
 gândurile
 ca pe niște sentințe
 sângele
 ca pe o melodie
 ritmată de inimă
 cu tobe și bas.

 

 

 Stăm în cur
 pe treptele unei biserici
 și ne holbăm la lună –
 doi gură-cască
 trași de umbre pe sfoară
 de către astrul nocturn
 stăm spate în spate
 și ne uităm
 prin fața noastră
 cum trec
 mașini cu două etaje
 mașini cu turiști
 oameni-mașini
 mașini umanizate
 mașini care
 pe măsură ce se apropie
 ne îndepărtează
 pe unul de celălalt
 tot mai tare

 

 

 și noi stăm
 și ne uităm
 și tăcem îndelung
 ascultându-ne reciproc
 pulsul
 ca pe ultimele știri
 cu gândul la ziua
 în care ne vom revedea
 privindu-ne unul
 în ochii celuilalt
 cearcănele purtătoare
 de prea multe lacrimi
 sau
 de prea puțin somn.

 

 

 

Ea nu poate fi decât ceea ce este.
poezie [  ]

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bot Eugen Iulian [Bott ]

 

2014-07-10  |     | 

 

 Suflet mare într-o zi de toamnă
 îi făcusem loc în pieptul meu unde
 e întuneric și cald tot timpul
 indiferent de anotimp.

 
 De atunci o aud noapte de noapte
 cum ronțăie din visele mele
 ca dintr-o pungă cu chipsuri.

 
 Din când în când se oprește
 s-asculte ce gânduri
 îmi trec prin minte apoi
 își reia netulburată festinul.

 
 Singurătatea mi-e martor:
 zadarnic încerc să o smulg
 din pieptul meu dureros
 ca pe un dinte de minte.

 
 Ea nu poate fi scoasă din
 interior la lumină
 nici cu cleștele nici cu
 degetele însângerate.

 
 Ea nu se vinde celor cu greutate
 de câteva mii de karate
 nici cumpărată nu poate fi
 cu jumătăți de adevăruri
 de inimi arse pe jumătate.

 
 Iar dacă încerci să o furi
 îți devorează pe dinăuntru
 mâna de vie pentru că ea
 nu se lasă îmblânzită
 dresată ori adormită.

 
 Ea nu poate fi decât ceea ce este.
 Altfel ea nu este deloc.
 Suflet mare într-o zi de toamnă
 îi făcusem poeziei în pieptul meu loc.

 

 

 

 

 

 

Publicitate

Eu și orașul.

Nu privi înapoi (XXVI)

 

 

 

Țîță de troleibuz.

Nu privi înapoi (XII)

 

Stau și-mi fumez
pe tăcute cafeaua
și ascult vântul
fluierând prin țevi
despre fără motivul
tristeților mele
între pereții unui
plutitor prin ceață
grea eden bețiv și
sociabil
stau și-mi beau pe
tăcute tutunul și
privesc absent
dintr-un ungher de
rai-subsol cum se
îmbibă în alcool
râvnind să
nu-i mai crească
aripile.

 

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Artistul și vedeta (II).

Nu privi înapoi (XXIV)

 

 

 

Artistul și vedeta.

Nu privi înapoi (XXIII)

 

 

 

Hai, latră, latră mai departe, haită aflată pe maidanul de moarte

Nu privi înapoi (XXII)

 

 

 

Trec optimiștii triștii vin umbrele sumbrele

Nu privi înapoi (XXI)

 

Pe o stradă pavată cu inimi de piatră

Nu privi înapoi (XX)

 

 

 

 

 

 

Umblă zvonuri prin labirinturi stradale despre fără motivele însingurării tale

Nu privi înapoi (XIX)

 

 

 

Șarpele cu ochelari și umbra lui cu zerouri de sticlă (II).

 

Nu privi înapoi (XVIII)

 

 

 

 

Șarpele cu ochelari și umbra lui cu zerouri de sticlă.

 

Nu privi înapoi (XVII).

 

 

 

Buddha (II).

Nu privi înapoi (XVI)

 

 

 

 

 

Buddha

Nu privi înapoi (XV)

 

Mă strecor prin inima unei nopți de noiembrie scrâșnitoare din dinți

 

Nu privi înapoi (XIV)

 

 

Doar atunci când nu reușesc să adorm, vântule insomniac,

Nu privi înapoi (XIII)

 

Cuțitul și nașterea.

Nu privi înapoi (XI)

 

Nu-ți datorez nimic
nimic altceva decât
ceea ce n-am avut
niciodată și
ceea ce încă
mi-a mai rămas:
un anotimp ploios
câțiva ani de secetă
și acele cicatrici
tatuate pe dinăuntru
cicatrici asemănătoare
cu niște cruci
cicatrici sub care
mi-am înmormântat
odată câțiva prieteni
dupa ce am ucis niște
iude pe tine însă
te-am păstrat pentru
final te voi tăia pe
bucățele cu
același cuțit
cu care m-ai adus pe
lume după ce mi-ai
tăiat cordonul.

 
de Bot Eugen

 

 

Fără trandafiri vulturi ori nume

Nu privi înapoi (X)

 

strălucind negre pe
alb pe piept pe
umeri pe brațe
doar câteva
cicatrici
tatuate
pe dinăuntru
cicatrici
care nu strălucesc
orbitoare
ci doar luminează
un drum și o umbră
peste care pășesc.

 
de Bot Eugen

 

 

 

 

Cu-nfrigurare mi-adun urmele de pe zăpadă

Nu privi înapoi (IX)

 

cărările pașii
le-adăpostesc în
căușul palmelor
lângă piept
și le las să
ierneze acolo
până când
zilele mele
ajung să devină
o linie roșie
linie pe sub
care uneori
se strecoară
pe înnoptate
un gând clandestin
însoțit de o mie
de umbre gata
oricând să-ți
zvârle un pumn
de firimituri și
deziluzii
să ai și tu ce
să mesteci
în timp ce visezi
inimă.

 
de Bot Eugen

 

 

ZaZen.

Nu privi înapoi (VIII)

 

Amurguri negre
amurguri albe
seri în care
câinii mă latră pe nume
iar ochii nu vor să vadă
pe nimeni ci doar
să se bucure de întuneric.
Amurguri negre
amurguri albe
seri care îmi butonează
inima ca pe un telefon
căutând refrene la modă
în timp ce eu stau
întins în pat și ascult
cu ochii închiși
televizorul.
Amurguri negre
amurguri albe
seri în care sastisit
de lumea de afară
și de cea interioară
le întorc spatele și
mă retrag în ungherul meu
pregătit să mă așez în
zazen și să învăț
cum se tace stând
cu fața la perete între
cele două lumi.
Amurguri negre
amurguri albe
seri în care câinii
mă latră pe nume …

 
de Bot Eugen

 

 

Amintiri din căsătorie.

Nu privi înapoi (VII)

 

Maturizează-te îmi spuse
 înainte de a ieși
 coboară grabnic treptele de aer și
 înșurubează-te cât mai vârtos în
 mașinăria de făcut bani cu numele de
 societate să ai și tu ca tot
 muritorul: casă mașină cont în bancă
 măcar o dată-n viață fii și tu un pic
 mai hâtru și pune cruce la preocupările
 absurde. Prefă-te că-ți plac
 maneaua fast-food-ul mesele frugale în
 oraș. Măcar o dată-n viață fii și tu
 un pic mai hâtru și prefă-te în fața mea
 că ești altcineva. Vei vedea atunci cât
 de savuroasă poate fi vremea petrecută în
 compania găștii mele de prieteni.
 Comercializează-ți talentele în țara asta
 cu legi strâmbe amanetează-ți idealul și
 lasă dracului odată chitara și țigara
 că o să pieri de foame cu tot cu
 nenorocitele tale de cântece și de poezele.
 Tu chiar nu vezi cum se uită copilul nostru
 la tine de sus cu niște ochi plini de
 compasiune se uită la tine cum s-ar uita
 de pildă Poetul (născut iar nu făcut) la
 orașul tău de hârtie locuit
 de o populație profund neomogenă la fel de
 neomogenă precum e textura unui ficat
 purtătorul căruia zace cufundat în alcool
 ca-ntr-un butoi de melancolie ficat la care
 se uită acum trezia mea din beznă prin
 fereastra unui ecograf
 în timp ce eu stau nepăsător în spatele ei
 și depăn amintiri din căsătorie.
 de Bot Eugen

 

Nașterea și cuțitul.

Nu privi înapoi (XI)

 

 

 

Cu-nfrigurare mi-adun urmele de pe zăpadă

Nu privi înapoi (IX)

 

 

 

Fără trandafiri vulturi ori nume

Nu privi înapoi (X)

 

 

 

 

 

ZaZen.

Nu privi înapoi (VIII)

 

 

 

Niciun vers la îndemână niciun drum la îndepicior.

Nu privi înapoi (VI)

 

Rătăcești prin nesomn
ca printr-un labirint
picioarele își pierd
tăria pe ultima sută
de nopți albe pe
primul drum înzăpezit
și fără urme
mâinile dibuie pe
întuneric caută un
gând de care să se
sprijine dar
nu găsesc altceva
decât un noian de
lumini făcând hora
cu umbre.

 
Rătăcești prin nesomn
ca printr-un labirint
cauți un loc în care
să-ți odihnești visele
ce te dor.

 
Niciun vers la îmdemână
niciun drum la îndepicior.

 
de Bot Eugen

 

 

Mă cufund în gânduri ca într-un fluviu negru.

Nu privi înapoi (V)

 

și las stelele
cu lumina lor
să-mi înnopteze în sânge
navigând pe ape tulburi de
insomnie.

 

 

Umbra se ridică
și începe să bată
în lung și-n lat
perete după perete
toate trotuarele
din garsonieră

 

 

îmi plimbă inima
aburindă într-o cană
de ceai negru

 

 

gata să o ia razna
înnebunită după
mirosul de sânge
proaspăt
al unui poem
aflat pe cale
de a se naște.

 
de Bot Eugen

 

 

Înstrăinat de propria inimă ca de un animal agresiv zbătându-se într-o cușcă.

Nu privi înapoi (IV)

 

contemplu netulburat cum
se face noapte la mine
în sânge.

 

Oglindindu-se în el
precum într-un fluviu
negru
stelele luminează pe cer
al naibii de frumos și
strașnic de rece.

 

O pereche de ochi
fosforescenți
încearcă să dibuie
pe întuneric pulsul
unui animal de
pradă aflat în
alergare.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

 

Amintiri din căsătorie.

Nu privi înapoi (VII)

 

 

Tot mai palid pe măsură ce seara se întunecă

Nu privi înapoi (III)

 

Stau așezat pe un scaun de scrum
și-mi număr visele risipite
ca pe niște globule roșii.
Aprind o altă țigară
trag din ea cu nesaț și
îmi aduc aminte de
vorbele lui tata:
„arzi banii pe țigări
și-ți strici sănătatea”.
Expir din piept o
inimă galbenă de aer și
cu tâmplele plutind printre
norii de fum
contemplu noaptea din
sângele meu.
Oglindindu-se în el
precum într-un fluviu negru
stelele luminează pe cer
asemeni unor globule decolorate.

 
de Bot Eugen

 

 

 

 

Însumez pe tăcute unul câte unul toate lucrurile pe care le-am spus. Și se răcește ceaiul negru din cana uitată pe pervaz în care soarele a apus.

Nu privi înapoi (II)

 

Tot mai palid pe măsură ce timpul se
scurge printr-o clepsidră din ceruri
în pământul de sub piele arabil număr
globulele roșii din interiorul unui
moment de cumpănă moment în care
contemplu și număr număr și contemplu
netulburat cum
se face târziu la mine în gânduri
se face noapte în sângele meu.

 

de Bot Eugen

 

 

Aură întunecată.

Nu privi înapoi

 

Cerul
stă să-mi cadă
în cap și
să-mi umple
pieptul
ca pe un coș
cu pietre.
Norii se opresc
din zbor
să-mi țină de urât
și mă apasă pe
tâmple.
O pasăre desenează
deasupra mea
cercuri aripa ei
o eclipsă de soare
îmi inundă creierul
cu negre gânduri și
gândurile negre
mă plouă pe inimă
și-mi umplu
pieptul
ca pe un coș
cu pietre.

 

de Bot Eugen

 

 

Niciun vers la îndemână niciun drum la îndepicior.

Nu privi înapoi (VI)

 

 

 

 

 

 

Înstrăinat de propria inimă ca de un animal agresiv zbătându-se într-o cușcă,

Nu privi înapoi (IV)

 

 

 

Tot mai palid pe măsură ce seara se întunecă

Nu privi înapoi (III)

 

Tot mai palid pe măsură ce seara se întunecă; poem; poeziile mele; personale; fotografiile mele; Nu privi înapoi (III); Nu privi înapoi; 2006-2008; 2008; publicat de Bot Eugen. București; șoseaua Pantelimon 302; 03-04.10.2014; 04.10.2014; 21:02

 

Însumez pe tăcute unul câte unul toate lucrurile pe care le-am spus. Și se răcește ceaiul negru din cana uitată pe pervaz în care soarele a apus.

Nu privi înapoi (II)

 

Însumez pe tăcute unul câte unul toate lucrurile pe care le-am spus. Și se răcește ceaiul negru din cana uitată pe pervaz în care soarele a apus; poem; poeziile mele; personale; fotografiile mele; Nu privi înapoi (II); Nu privi înapoi; 2006-2008; 2008; publicat de Bot Eugen. București; șoseaua Pantelimon 302; 03-04.10.2014; 04.10.2014; 12:50

Aură întunecată.

Nu privi înapoi

 

Aură întunecată; poem; poeziile mele; personale; fotografiile mele; Nu privi înapoi; 2006-2008; 2008; publicat de Bot Eugen. București; șoseaua Pantelimon 302; 03-04.10.2014; 04.10.2014; 08:46

Îți tai drum solitar

Recluziune (XII)

 

Lumina stricată (II).

Prea multă cunoaștere strică
și cunoștințele sus-puse
pe dinăuntru-și strică plozii,
împietrindu-le obrazul
într-o lumină proastă.

 

Prea multă cunoaștere strică:
însuflețind spiritul de haită,
hienele aflate la putere
își vor susține în continuare
sclifositele putori,
ce vor strâmba din nas neliniștite
că, iată, unii lucrează mult prea puțin.

 

Prea multă cunoaștere strică
și cunoștințele sus-puse
își plimbă scroafele prin mall-uri
printre burți și funduri grase,
înzestrate la un capăt cu obrazuri groase
cărora le circulă prin vase
visele făcute țăndări
la braț cu umbre colțuroase.

 
Prea multă cunoaștere strică
și riști să-ți pierzi la școala vieții,
una câte una, toate facultățile mentale,
iar în pragul garsonierei tale
cu pereți foșnitori
te va întâmpina într-o zi de iarnă cu soare
idiotul blocului cu nume de floare
și urechile tale vor vedea,
și ochii tăi vor auzi cum,
înflorind pe față, rânjetul lui
îți va silabisi în șoaptă:
astăzi este zi de curățenie
și trebuie măturat odată și odată
gunoil ăsta de-aici.

 
Prea multă cunoaștere strică
și cunoștințele sus-puse
pe dinăuntru-și strică plozii,
tot așa cum viermii le strică miezul
fructelor necoapte încă.

 

 

de Bot Eugen

Lumina stricată (II).

Lumina stricată (II);
poeziile mele;
poem;
Nu privi înapoi;
Ne smotri nazad;
2008;
București;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
20:42

Lumina stricată (II);
poeziile mele;
poem;
Nu privi înapoi;
Ne smotri nazad;
2008;
București;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
20:43

Lumina stricată (II);
poeziile mele;
poem;
Nu privi înapoi;
Ne smotri nazad;
2008;
București;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
20:44

Lumina stricată (II);
poeziile mele;
poem;
Nu privi înapoi;
Ne smotri nazad;
2008;
București;
fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen.
20:45

Lumina stricată. Variantă anatomică.

Ivan Karamazov către Grushenka

 

 
Împerecheatele rime cu tine și cu mine nu dau bine în lumile astea pline de țipete și de suspine, și de istericale
feminine.

 

 
Prefer tăcerea, monologurile de seară și ceaiul negru.
Dimineața îmi dizolv nopțile albe în ceașca de cafea,
ca pe niște cubulețe de zahăr,
îmi aprind țigara, trag fumul adânc în interior
și afară începe deodată să plouă,
iar lumea decolorată se îmbracă în negru
și merge să înmormânteze pe cineva,

 

 

în timp ce luminița, mai proastă decât noaptea fiind,
începe deodată să plângă,
prostindu-se pe zi ce trece tot mai tare,
și lumina ei cu lumea începe să semene,
iar lumea – cu o stricată,
iar stricata aceea – cu o lumină stricată,
una stricată și proastă ce n-a fost în stare nicicând
să încălzească pe nimeni,
dar nici să omoare.

 

 

Obosit de curve, sufletul, le întoarce spatele
și se apucă de sfărâmat zidul dintre mine și eu, stând
cu fața la perete.

 
de Bot Eugen

 

 

 

 

 

 

 

 

Lumina stricată.

fotografiile mele;
publicat de Bot Eugen

Stau așezat pe podeaua de beton
cu picioarele încrucișate sub inimă,
stau și derulez în minte întâmplările
unui început și sfârșit de noiembrie.

 

Prea multă cunoaștere strică –
mă învăța un străin într-o seară
la o cafea cu vorbe de ocară;

 

 

prea multa cunoaștere îmi strică
stomacul și mă indispune;
dimineața îmi dizolv
nopțile albe în ceașca de cafea,
ca pe niște cubulețe de zahăr,
îmi aprind o țigară,
trag fumul adânc în interior și
afară începe deodată să plouă,
iar lumea decolorată
se îmbracă în negru și merge
să înmormânteze pe cineva,
și luminița,
mai proastă decât noaptea fiind,
începe deodată să plângă,
iar lumina ei cu lumea
începe să semene, iar lumea –
cu o stricată,
iar stricata aceea –
cu o lumină stricată,
una stricată și proastă
ce n-a fost în stare nicicând
să încălzească pe nimeni,
dar nici să omoare;

 

… și cum toate stau să înceapă afară,
în timp ce în interior nimic n-ajunge să se sfârșească…

 

Prea multă cunoaștere strică;
obosit de curve,
sufletul
le întoarce spatele
și se apucă de sfărâmat zidul dintre
mine și eu, stând
cu fața la perete.

 

 

Prea multă cunoaștere strică –
mă dezvăța un străin într-o seară…

 

 

Odinioară am fost doi.
Acum nu mai suntem decât unul.

 

de Bot Eugen

Lumina stricată.

Lumina stricată;
poeziile mele;
poem;
nu privi înapoi;
ne smotri nazad;
fotografiile mele;
București;
2008;
05-06.03.2014;
06.03.2014;
0:45.
publicat de Bot Eugen

Lumina stricată;
poeziile mele;
poem;
nu privi înapoi;
ne smotri nazad;
fotografiile mele;
București;
2008;
05-06.03.2014;
06.03.2014;
0:46.
publicat de Bot Eugen

 

Lumina stricată;
poeziile mele;
poem;
nu privi înapoi;
ne smotri nazad;
fotografiile mele;
București;
2008;
05-06.03.2014;
06.03.2014;
0:47.
publicat de Bot Eugen

Mulți da` proști, proști peste poate. Inima mea își iese din singurătate.

Mulți da proști, proști peste poate. Inima mea își iese din singurătate;
poeziile mele;
poem;
personale;
personale;
fotografiile mele;
2008;
București;
31.08.2013-01.09.2013;
publicat de Bot Eugen.
16:47

Mulți da proști, proști peste poate. Inima mea își iese din singurătate;
poeziile mele;
poem;
personale;
personale;
fotografiile mele;
2008;
București;
31.08.2013-01.09.2013;
publicat de Bot Eugen.
16:48

Mulți da proști, proști peste poate. Inima mea își iese din singurătate;
poeziile mele;
poem;
personale;
personale;
fotografiile mele;
2008;
București;
31.08.2013-01.09.2013;
publicat de Bot Eugen.
16:48

Mulți da proști, proști peste poate. Inima mea își iese din singurătate;
poeziile mele;
poem;
personale;
personale;
fotografiile mele;
2008;
București;
31.08.2013-01.09.2013;
publicat de Bot Eugen.
16:48

Mulți da proști, proști peste poate. Inima mea își iese din singurătate;
poeziile mele;
poem;
personale;
personale;
fotografiile mele;
2008;
București;
31.08.2013-01.09.2013;
publicat de Bot Eugen.
16:49

Nu privi înapoi.

Cade noaptea,
clandestinul corb care mă plouă
pe umbra inimii vânând
cu arma sa de foc
sfera vânătă a Lunii…
* * *

În dreptul părţii mele stângi şi mute
te văd din nou cum frica ţi-o petreci
la războiul meu cu tine,
cu stolul tău de întunecate feţe
şi-aud sub paşii ei coborâtori
din palmele tale albastre şi reci
cum sufletele celor duşi suspină
după adânca mea tristeţe.

O, stradă pavată cu inimi de piatră
de vagabonzii memoriei violente…
stradă pe care se aud, nopţi la rând,
îngerii şi gunoierii conversând
despre naivitatea primelor iubiri
ce şi-au frânt coastele fragile-n accidente:

” Ce năstruşnică metamorfoză! –
Dragostele noastre călcate în picioare
s-au transformat până la urmă în asfalt”.

Răsare soarele şi cască plictisit
deasupra tâmplei mele arse
de nopţile de veghe,
pe urmă se duce să tragă un somn
pe canapeaua lui căptuşită cu nori.

trec optimiştii, triştii;
vin umbrele, sumbrele.

Şi, iată, păşesc
făr-să mă-mpiedic de lătratul de câine,
amintindu-mi în treacăt de dezastrele
zilei de mâine, şi-alături de mine
merg semenii mei.
Amurgul îi îmbracă solemn
în straiele lui purpurii de paradă.
Eu îi privesc şi-mi pare că văd
o prezentare de modă pe stradă.
Văd umbrele cum merg călări
pe umerii celor slabi de îngeri,
văd cavalerii cum cresc,încălecând pe ispite,
cum zale îşi făuresc din coarne şi din copite,
văd muze trecătoare pe stradă
şi-animale fluturând din coadă,
lirosofi, din zburătoarea clipă,
fabricând versuri şchioape în pripă,
spectrele unor optimişti
orbecăind prin ceaţă,
circul saltimbancilor trişti,
necruţătoarea viaţă
măturându-i de pe scenă pe idolii de ieri,
pe muribunzii în etate
cu generaţiile x ce vin de nicăieri,
ce pleacă în pustietate…
Probabil, aseară, îmi spun,
plouase peste oraş
cu milioane de pietricele,
ce s-au preschimbat peste noapte-ntr-un nor
de gigantice stele…
şi eu trec, vai, ca un halucinat printre ele
la braţ cu frica ta orbită de lumină
care-şi iese din piele…
Îmi închid ochii şi văd sinucigaşi,
două aripi zdrobite între doi paşi,
mii de păstori văd şi o singură turmă,
milioane de paşi orbiţi de o urmă.
Starea de-aşteptare
creşte-n fiecare,
cei tineri murind,
tot tineri rămân.

Atât de mult îţi place ţie, o,
publicule idolatru,
la chipuri cioplite noaptea te închini
şi ziua joci teatru…
Herghelia umbrelor deja
ne călăreşte spre apus
oasele triste de visători.

Imortalizate de retina ochiului neadormit,
singurătăţi luându-şi zilele în nocturnul infinit,
întârzie pe foaia-ţi maculată, printre cârduri de roşii verbe.
Se-aud pe ea bolborosind graiurile sângelui proaspăt ce fierbe…

În dreptul părţii mele stângi şi mute,
profil din stânga luminat de meteoriţi,
în pas cu un stol de întunecate feţe
mai treci arareori, iubita mea, tristeţe,
pe sub arborii în flăcări de fulger pustiiţi,
pe o stradă pavată cu inimi de piatră
de salahorii memoriei violente,
stradă pe care se aud, nopţi la rând,
îngerii şi gunoierii conversând
despre naivitatea primelor iubiri
ce şi-au frânt coastele fragile-n accidente…

Îşi lasă umbra pe căi sute şi sute,
dă din aripile amândouă,
pe sub ploaia de lebede mute
clandestinul corb care mă plouă

Plouă în anotimpul arid,
plouă cu îngeri de piatră.
Pe-obrazul meu, aprins de vânt,
arde tăcerea egolatră,

în timp ce inima bate din limba ei de foc
ceasul agoniei în clopotul de lemn al lumii.

***
Spectacolul se apropia de sfârşit.
Izbindu-se de umbra mea în cădere,
câţiva aştri sonori explodase
astă seară în mine,
pe urmă s-au stins unul câte unul
în venele mele albastre.
Liniştea îmi lua cu asalt sângele
devastat de focurile de artificii.
În pauza dintre penultimul cântec
şi cel din urmă,
ghilotina fumului de ţigară
îşi decapitase-n tăcere artistul.
Nu mai desluşeam din fundul sălii
decât o siluetă fragilă
agitându-se neliniştită pe scenă,
în timp ce ţeasta vedetei plutea
nepăsătoare printre nouri de ceaţă,
precum Luna plină pe bolta-nstelată,
fixându-l din zborul său halucinant cu privirea
pe nefericitul acesta de suflet
înveşmântat
în hainele lui ponosite de doliu.
Şi-am văzut deodată
o umbră în flăcări navigând prin întuneric.
Purtată de valul nebuniei,
umbra-naripată plutea
pe o mare de brichete aprinse.
În zborul său cel mut
de condor planând pe deasupra
pădurii de-admiratori fremătânde,
ochii ei negri, prietene, ardeau
cu o flacără vie
pe chipul tău rece,
de culoarea varului stins.

Fredonează-mi, vântule insomniac,
melodia nopţilor polare
din fluierele naiul tău,
tăcut fuma-voi, sorbind încet
cafeaua rece, fără caimac,
îndelung te voi asculta
între pereţii unei lăptării
ce se va numi „probabil”,
un plutitor prin ceaţă grea
eden beţiv şi sociabil.

Şi dintr-un colţ de rai-subsol
va privi absent îngerul-mască
cum frânte aripi de-alcool
vor râvni să nu mai crească

Cântă-mi şi fă-mă să uit
de asfinţitul soarelui sub lună…

Am mai avut eu amurguri negre,
sub care
ochii mei nu voiau să vadă pe nimeni,
amurguri sub care
mă bucuram de întuneric,
butonam
tastele telefonului meu,
căutam refrenele la modă ,
seri plictisitoare la culme
în care, frânt de oboseală,
mă-ntindeam în pat
şi ascultam cu ochii închişi
ştirile de la ora cinci,
seri în care sufletul,
de lume sastisit,
îi întorcea spatele
şi ras în cap
practica zazen
cu faţa la perete.
Vine o vreme,
îmi spunea o
voce anonimă,
când se dă o luptă
pe viaţă şi pe moarte
cu haremul de ispite al lui M.
şi cu prinţul indian.
Totul e să scoţi din teacă
sabia la timp
şi să-i spinteci pe-amândoi
dintr-o lovitură,
croindu-ţi calea solitar
după aceea
printre zidirile cetăţii.
Nu mi-a trecut prin gând,
îi mărturiseam, niciodată,
să-mi fac tatuaje roşii pe antebraţ
nici cu vârful acului de seringă,
nici cu tăişul lamei de briceag,
nu mi-am tatuat pe umeri,
pe piept ori pe spate
nici trandafiri negri,
nici vulturi, nici zvastici,
nici măcar numele fostei mele consoarte
care, sărmana de ea, suferise atât de mult,
în timp ce parazitul de mine
îşi fuma indifernt anii petrecuţi
în preajma cenuşăresei absente…
Mi-au rămas în schimb ca amintire
câteva cicatrici de la prieteni,
sunt norocosul posesor
al unui anotimp ploios
şi al câtorva ani de secetă…
cu-nfrigurare astăzi mi-adun
urmele de paşi costelivi
de pe cărările-nzăpezite ale înţelepciunii,
le adăpostesc în căuşul palmelor
şi le las să ierneze acolo,
pe linia roşie a vieţii,
uneori se strecoară
în sângele meu pe înnoptate
clandestinul corb care mă plouă
şi-i zvârle inimii câte ceva de-ale gurii
(un pumn de negre deziluzii şi niscaiva firimituri
de pâine neagră de secară),
să aibă şi ea ce să mestece între dinţi
în timp ce visează;
apoi consemnează faptul
în registrul de memorii al cărnii
pe care-l port cu mine
oriunde mă duc
cu tot cu hergelia lui de umbre
şi de hieroglife,
pe dinăuntru scrijelită cu o gheară
de febrele îndelungatei agonii,
de frigul toamnelor petrecute
sub anarhia oarbelor vântoase

Cântă-mi şi fă-mă să uit
de discursurile unei femei
de care n-am fost îndrăgostit niciodată:
Maturizează-te, copile,
din pragul uşii îmi striga,
aruncându-mi verigheta în faţă,
coboară grabnic
treptele de aer ale poeziei
şi-nşurubează-te cât mai vârtos
în maşinăria de făcut bani a societăţii,
să ai şi tu ca tot muritorul:
casă, maşină, cont în bancă…
Măcar o dată-n viaţă
fii şi tu un pic mai hâtru
şi pune cruce la preocupările absurde.
Prefă-te că-ţi plac
mesele frugale în oraş,
muzica turcească şi fast-foodurile,
prefă-te-n faţa mea
că eşti altcineva,
că tu eşti celălalt,
că tu eşti eu.
Vei vedea atunci cât de savuroasă poate fi
vremea petrecută în preajma găştii mele
de prieteni.
Comercializează-ţi talentele de actor
în ţara asta cu legi strâmbe,
amanetează-ţi idealul
şi lasă dracului odată
chitara şi ţigara,
că o să pieri de foame
înainte de termen
cu tot cu nenorocitele tale de cântece şi de poezele…
Tu chiar nu vezi?
Copilul nostru visător
se uită deja la tine de sus,
de pe-acoperişurile abrupte ale unor zgârâie-nori,
cu nişte ochi plini de compasiune
se uită la tine,
cum s-ar uita de pildă Poetul
la arhitectura bizară
a oraşului tău construit pe hârtie
şi la populaţia lui de cuvinte profund neomogenă,
la fel de neomogenă
precum e textura ficatului îmbibat cu alcool
la care se uită din bezna încăperii
ochiul sticlos al treziei
prin fereastra aparatului cu ultrasunete.

Îngână-mi, aşadar, vântule insomniac
motivele tristeţii mele
din fluierele naiului tău,
tăcut fuma-voi, bând
cafeaua rece, fără caimac,
îndelung te voi asculta

între pereţii unei lăptării
ce se va numi ” probabil”,
un plutitor prin ceaţă grea
eden beţiv şi sociabil.

cântă-mi şi fă-mă să uit
de fâlfâitul aripilor nebune
al asfinţitului de soare şi de lună,
care mă scoate astăzi din minţi
cu ploaia sa caldă de păsări muribunde,
cu-afurisitele lui de privighetori
ce-mi aterizează ostenite pe umeri
şi-mi ciugulesc sângele-nchegat
de pe limbă
al unor cuvinte încă nerostite…

***
Visul doamnei secretare
e s-ajungă directoare.
Şi cum scopul scuză mijloacele…
vine secretarul general
şi o numeşte general pe secretară
în fruntea unei armate de liber-cugetători…

Dintr-un capăt în celalt al străzii,
se-aud copitele scorpiei
izbind cu furie în caldarâm…
(tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm)

Secretând flegmă veninoasă,
susură mieros în telefon
limba despicată:
mai vorbim, mai vorbim, mai vorbim…

Se retrage-n camera obscură
un scârţa-scârţa pe tastatură
şi-ţi monitorizează
numărul de gânduri
şi de respiraţii pe minut.
Cu-nverşunare se apără
de-ntrebările babetei,
ca de-un roi de-albine ucigaşe,
inima ta ce bate în retragere
către himerele zilei de mâine,
inima ta fluturând
din aripi de purpură
ca o pasăre rănită,
săgetată-n zboru-i strâmt

de trupul arcuit al scorpiei,
de efemera strălucire
a stelelor cu coadă.

***

Stai aşezat pe podeaua de beton
cu picioarele încrucişate sub tine
şi depeni în amintire
întâmplările unui sfârşit de noiembrie.

Prea multă cunoaştere strică,
te învăţa un străin într-o seară
la o cafea cu vorbe de ocară,
la fel precum şi umbrele
cunoştinţelor sus-puse
îţi pot pietrifica obrazul
cu un rânjet de lepădătură…
Pun pariu că nu eşti curios să afli
cum e să-ţi circule prin nervi şi prin vase
celestele lumini făcute ţăndări
la braţ cu umbrele lor colţuroase…
Rişti, astfel,
să-ţi pierzi
la şcoala vieţii,
una câte una,
toate facultăţile mintale…
Însufleţind spiritul de haită,
hienele instinctului
aflate la putere
îşi vor susţine în continuare
sclifositele putori,
ce vor strâmba din nas neliniştite
că, iată, unii lucrează mult prea puţin…
Iar în pragul garsonierei tale
cu pereţi foşnitori
te va-ntâmpina într-o zi de iarnă cu soare
idiotul blocului cu nume de floare
şi îţi va spune:
Astăzi este zi de curăţenie
şi trebuie măturat
odată şi odată
gunoiul ăsta de aici.

***
Cerul te plouă pe inimă
şi-ţi umple coşul pieptului cu pietre.
Se opresc nourii din zbor
să-ţi ţină de urât,
te apasă pe tâmple.
Apare o pasăre de undeva
şi desenează cercuri întunecate
deasupra capului tău.
aripa ei, o eclipsă de soare,
îţi inundă
creerul cu
negre gânduri.
Picioarele tale devin
din ce în ce mai grele
pe ultima sută de metri,
mâinile-ţi caută sprijin
dar nu găsesc decât piază rea.
Şi fraţii tăi siamezi
de la răspântia celor opt străzi
ghidându-ţi paşii înspre crucea
sub care să poţi să visezi..
Încetul cu încetul,
se face noapte în sângele tău.
Oglindindu-se în el
precum într-un fluviu negru,
stelele luminează pe cer
al naibii de frumos
şi straşnic de rece,
aidoma fosforescenţilor ochi ai lupilor hăituind
un animal de pradă în alergare.
Umbra se-mpuţinează, se alungeşte,
devine din ce în ce
mai ascuţită şi mai subţire,
o katana despicând
drumul iluminat
în două părţi simetrice.
Prin labirintul oraşului rătăceşti,
cauţi un loc unde
să-ţi odihneşti
oasele care te dor,
dar închisă demult e braseria de pe corso,
niciun vers la îndemână,
nicun drum la îndepicior
şi nocturnele păsări ce bat trotuarul,
văzându-te cum te strecori
prin inima unei nopţi
de noiembrie
scrâşnitoare din dinţi,
îşi mărturisesc una celeilalte în şoaptă
bucuria secretă:
-Uită-te şi tu la nenorocitul ăsta!
O altă victimă a singurătăţii…
S-a-ntors lepra din străinătate
cu un rucsac plin de nestemate.
-Ei, pe naiba!
De la cules de ciuperci nenorocitul s-a întors
din pădurea ţicniţilor, după un weekend ploios.

Tu, însă, nu te enerva,
ci pune punct în gândul tău
la frazele genunii.

Ziua de luni îşi va susţine
în continuare
gravidele putori,
ce vor strâmba din nas neobrăzate
că, iată, unii lucrează mult prea puţin
şi auzi-vei din nou copitele scorpiei
izbind cu furie în caldarâm,
curiozitatea morbidă
a babetei de vis-a-vis…
Secretând flegmă veninoasă,
mieros va susura în telefon
limba despicată: Hei, garson,
tu ştii ce vreau eu să se întâmple…
Buuuun, mai vorbim atunci,
mai vorbim, mai vorbim, mai vorbim?!
tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm…

Tu, însă, nu te enerva,
ci ia-o de la capăt.
Încălţat mereu de mahări
în perechea de bocanci murdari,
nu vei fi în stare,
să te resemnezi nicicând,
ci o vei lua pururi de la capăt…
Adu-ţi aminte
că tu nu incarnezi
în rătăcirile tale decât
umbra punctului negru
pusă în mişcare
de mâna unui zeu neserios
sub semnele de întrebare ale lumii.
Umblă zvonuri prin labirinturi stradale
despre motivele-nsingurării tale
(gurile rele spun că tu suferi
de uranism)
…şi hămăitul scârbei care te împroaşcă
în piept cu flegma spărgătorului de gaşcă,
pe dinăuntru sfâşiată de un dulău fără stăpân…
Fumegând, se retrage încet umbra ta în cochilie,
să-şi bronzeze aripile pe albul foii de hârtie
sub soarele palid al celui ce tace şi tace,
sub soarele celui ce noaptea în zi o preface.
Fulgeră peste surâsul tăcutei palori
luminile reci ale ploii de meteori.

Într-o zi de iarnă cu eclipsă, însă,
cercul se va închide.
Îcolăci-mă-voi atunci în jurul tău
ca o plantă carnivoră şi te voi înghite
cu tot cu hârtiile tale mototolite…

Aşa de tare-mi place mie
publicul meu idolatru,
la chipuri cioplite noaptea mă închin
şi ziua joc teatru…

Mişcătoare în zigzag, otreapă,
neînfrântă pururi va rămâne,
limba mea inteligentă de şarpe,
târfa capilor de azi şi mâine.

Tu, însă, nu te enerva,
ci pune punct în gândul tău
la toate frazele genunii.

de Bot Eugen

Cazual

Frici animalice; Fiara

Nu privi înapoi, îmi spuneam
în timp ce-mi luam rămas bun
de la ai mei.
M-așterneam la drum după aceea
înspre celălalt capăt de noapte,
străbăteam orașul pustiu,
el își croia cale prin deșertul din mine,
fiecare din noi fiind însoțit de
rătăciții și-ntârziații săi de elită.
Din când în când,
ne cercetam  reciproc
fața nevăzută până-ajungeam
să ne repetăm
unul celuilalt până la saturație:
Nu privi înapoi,
vine o vreme când
nu mai avem ochi să ne vedem,
nici urechi să ne-ascultăm,
vine o vreme, prietene, când
nu mai avem
nimic să ne spunem.
În ăst timp troleibuzul vuia,
tăcerea își ascuțea colții în mine
și o femeie cu bube-mi surâdea
de sub masca de farduri,
cu mâna întinsă implorându-mă
să-i plătesc,
în numele umanității,
prețul unui bilet pentru
călătoria mea sprâncenată.

 

* * *

 

Coboram treptele unui pasaj,
urcam după o scară din subteran către ceruri,
treceam de mână cu amintirea
pe sub luminițele lui Moș Crăciun;
mă lăsam pe sub ele purtat de propria umbră-n spinare,
tot așa cum odinioară un copil printre vise purtat se lăsa
de propriul său tată pe umeri;
mă uitam înainte și vedeam cum sclipesc
printre fulgii de nea, în întuneric,
ochii unui demon – cât lumea de vechi.
M-apropiam de răscruce, atunci când l-am zărit.
Se zbătea pe trotuar într-o baltă de sânge.
Nu era decât un pui de cățea. Pe cealaltă parte
se agita, nerăbdătoare să traverseze strada, o haită.
Între mine și ea zburau mașini încolo și-ncoace, vuiau
ape tulburi, în timp ce tăcerea – un lup bătrân –
își ascuțea în pieptul meu ghearele, gata de bătaie.

 

Ajuns în dreptul gării, o cotisem la dreapta,
în spatele meu semaforul se făcuse verde,
haita o rupse la goană,
pregătită să rupă din țânc,
pregătită să rupă din propriul său trup;
eu treceam netulburat cu geanta pe umăr
printre țipete de carne sfâșiată,
printre ecouri de sărbătoare,
pe sub luminițele lui Moș Crăciun,
pe sub felinare;
umbra se-apropia cu pași repezi de mine,
gata să mă ajungă din urmă, să mă depășească
și să mă doboare
cu ușurința vântoasei care smulge
frunzele din crengi, crengile din arbori,
arborii din rădăcini, rădăcinile din pământ,
pământul de sub picioare…
Nu privi înapoi, îmi spuneam, s-o vezi pe moarte
cum te înghite cu ochii, pleoape cu dinți
scrâșnesc de foame și frig
în inima acestei nopți de ianuarie…
de Bot Eugen