Suprema verificare pentru oameni- deci şi pentru naţiuni- este capacitatea de contemplare în suferinţă. În privinţa aceasta, asiaticii- în special indienii şi chinezii- ne sânt incontestabil superiori. Oamenii aceştia acordă o atare importanţă contemplaţiei, încât nici cea mai cumplită mizerie fizică sau morală nu-i striveşte, nu-i întoarce în animalitate. Incapabili într-adevăr de contemplaţie în suferinţă sânt ruşii, cel puţin ruşii din literatură. Personajele ruseşti se refugiază întotdeauna- când sunt ameninţate de mizeria fizică sau morală- în beţie, în umilinţă, în bestialitate. „Răul” este pentru ei o forţă atât de mare, încât, atunci când nu i se închină, nu cutează nici măcar să-l privească în faţă. Mizeria, de orice ordin, suprimă la ruşi orice posibilitate de contemplaţie. Se refugiază atunci în bestialitate, în inconştienţă sau în erezie; în nici un caz nu pot rezista suferinţei, nu o pot depăşi prin contemplaţie.
Există în folclorul şi în obiceiurile româneşti rurale o sumă de amănunte care ne îndrituiesc să credem că noi sântem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat contemplaţia în suferinţă. Nu este vorba numai de o rezistenţă pasivă în faţa suferinţei;
de o acceptare a durerii şi a calamităţilor. Se pot remarca şi atitudini cu adevărat contemplative; adică o perfectă linişte interioară, semn al depăşirii criteriilor individuale. Aşa e, bunăoară, moartea ciobanului din Mioriţa, care nu numai că nu încearcă să scape de moarte, să evite suferinţa, dar e cu desăvârşire „împăcat”, senin.
Nimic nu dovedeşte mai precis lipsa de stil şi de substanţă a mahalagiului român(adică a imensei majorităţi a românilor de la oraşe) decât spaima lui de suferinţă, incapacitatea lui de contemplare în durere. Mahalagiul(burghezul, intelectualul etc.) îşi îneacă durerea în vin; după o dragoste nefericită, se îmbată şi se duce la dame. Nu ucide, ca tovarăşii săi ruşi. Dar face un fel de filozofie reconfortantă, în care zeflemeaua balcanică se amestecă cu scepticismul vulgar occidental. „Las` că trece!” „Toate(femeile) sânt la fel!”
După cum, în faţa morţii, după ce marea mirare a trecut şi ritualurile sânt pe sfârşite- mahalagiul caută o formulă prin care să rezolve şi durerea , şi neînţelegerea lui, şi care să evite totuşi contemplaţia… „Aşa e viaţa, ca oul!”
exclamă el, începând să se resemneze, alungând şi durerea, şi ignoranţa, şi spaima.
Dacă s-ar bănui măcar ce profunde, ce „contemplative” sânt tainele acestea- a morţii, a dragostei- în comunităţile rurale româneşti.
MIRCEA ELIADE
„Nici un om nu atrage mai mult mulţimile decât acel care trăieşte singuratic”, scrie Papini în „Sant` Agostino”. Şi aminteşte de Sf. Antonie- pe care îl căutau oamenii în deşert, numai pentru că îi mersese faima că e cel mai aspru pustnic- şi de J.J.Rousseau, acest laic, a cărui solitudine i-o sfărâmau adesea admiratorii şi admiratoarele atrase de zvonul izolării sale.
Omul singuratic rupe atât de violent cu legea fundamentală a condiţiei umane- trăirea laolaltă, dragostea pentru cineva, dacă nu pentru aproapele- încât atrage ca o forţă magică. Asceza- singurătatea, înfrânarea instinctelor şi mai cu seamă a instinctului esenţial: sexualitatea- era considerată, în ea însăşi, ca o imensă forţă magică. A te împotrivi „firii omeneşti” înseamnă a o depăşi, a te apropia deci de zei, de acele rezervoare de energie fizică şi spirituală. Singurătatea e cea dintâi şi cea mai dificil de dobândit detaşare de omenesc. O asemenea detaşare presupune o forţă supraumană: fie că această forţă este magică, asimilată direct prin simpla practică a singurătăţii şi ascezei(cum cred indienii), fie că este o forţă religioasă dăruită de Dumnezeu călugărului din pustietate(cum cred creştinii), ea este, în orice caz, o forţă care înmărmureşte pe oameni şi îi atrage. Alături de acest izvor supraomenesc, în contact direct cu ascetul care îl stăpâneşte, oamenii nădăjduiesc că vor câştiga şi ei ceva: putere, sănătate, mântuire. Sau, în cazul unui singuratic laic, ca Rousseau, nădăjduiesc că vor avea de învăţat o metodă de viaţă, sau poate chiar fericirea.
Un ascet indian se lupta cu zeii: care, înfricoşaţi de forţele magice pe care le dobândea prin tehnicile lui solitare, îi ridicau în faţă neînchipuite obstacole, ispitindu-l cu femei frumoase, cântece şi dansuri. Un ascet creştin se lupta cu dracii; tot atât de mult înspăimântaţi şi ei de puterea pe care o căpătase călugărul. (Putere care îl ducea la mântuire, deci îl scotea de sub influenţa lor; sau înrâurirea asupra întregii comunităţi, slăbind stăpânirea demonică în lume.)
Un ascet laic se lupta cu el însuşi, cu tristeţea, zădărnicia sau febrele lui interioare. Dar, oricum, era şi el un victorios. Un om care poate rămâne singur-însemnă că e un magician asemenea zeilor, spuneau indienii; înseamnă că a descoperit taina fericirii, spuneau contemporanii lui Rousseau…
Numai când observi cu ce pasiune aleargă oamenii după singuratici- îţi dai seama cât de însetată de fericire este lumea modernă…
Cu greu înţeleg nevoia unor scriitori- câteodată, scriitori foarte mari- de a compune prin comparaţii şi metafore. Dar ce înţeleg mai greu este chiar tehnica lor, jocul lor mental. Cum poţi oare surprinde un lucru, cum îl poţi delimita şi evoca concret, dacă, în chiar clipa când îl „aşterni pe hârtie”, simţi nevoia de a pleca de lângă el, de a-l compara cu altceva, de a-l transfigura?
Nu înţeleg ce se poate petrece în mintea unui scriitor atunci când el scrie: „mâinile sale ca lămpile culeg tresărirea păsării, trup de întuneric risipit…” Să presupunem că fraza aceasta e pastişată, nu e construită după anumite şi obositoare modele. Să presupunem că ea exprimă ceva- gândit, intuit, văzut mental de scriitor în chiar clipa compunerii. Prin ce miracol s-a fărâmiţat elementul concret(gest, stare sufletească, fapt, întâmplare, episod, „atmosferă”- spuneţi-i oricum aţi voi) pe care intenţiona să-l realizeze scriitorul?
Îmi este foarte greu să refac un asemenea proces. Fără îndoială, este vorba de structuri mentale diferite- şi cineva care n-a izbutit o singură metaforă în viaţa lui(cum e, bunăoară, cazul meu)nu poate intui asemenea procese. Totuşi, mă întreb cum poate domina metafora spiritul unui scriitor, cum îi poate impune tehnica aceasta atât de automată. Mă întreb, mai ales, cum de nu ameţeşte un asemenea scriitor asistând la dislocarea obiectelor sale mentale(în timpul compunerii). Nu poate fi chiar aşa simplu să vezi, „sub ochii tăi”, transformându-se totul, macerându-se, lichefiindu-se, vaporizându-se; obiectele apărând şi dispărând, chemate de altele şi exprimate prin altceva decât concretul lor; un fluviu înspăimântător în care totul se pierde printre evocări, alegorii, metafore. Această libertate pe care o capătă toate lucrurile de a se lăţi la infinit, de a deborda, de a ieşi din graniţele lor şi a alerga în sus, în jos, pretutindeni, căutându-şi „om în loc”, căutând un semn care „să le exprime”- mi se pare halucinantă. E foarte greu să scrii tot ce „vezi” în câmpul tău mental, în clipa compunerii. Dar dacă mai ai de a face şi cu această „libertate” a obiectelor de a se deghiza şi înlocui după propria lor fantezie, după magia lor obscură? Termenul de „magie” este oarecum impropriu. Pentru că ceea ce se numeşte „corespondenţă magică” are o cu totul altă funcţie decât metafora şi, în general, „comparaţia”. Există între toate ordinele realului, între toate planurile realităţii anumite „corespondenţe”- dar ele nu se găsesc nici prin fantezie, nici prin libertatea imaginilor. De altfel, asemenea „corespondenţe” nu au nimic surprinzător, nimic spontan şi încântător în ele. Dimpotrivă, de cele mai multe ori par banale şi neinteresante. Metaforele, după câte ştiu, ţintesc înainte de toate la originalitate, la surpriză, la uimire.
Poate fi totuşi vorba de „magie obscură”; adică, de o anumită frenezie pe care o capătă cuvintele, sensurile, imaginile- dezlănţuirea lor împotriva normelor, împotriva concretului; actul demoniac al descompunerii, al dislocării, al anulării de sine. Şi în ritualurile orgiastice poate fi vorba de o „magie obscură”. Orgia nu înseamnă numai senzualitatea violentă şi sângeroasă- ci şi ieşirea din norme, din legi; depăşirea personalităţii, pierderea în mulţime, anularea identităţii. Gestul „schimbului”, al înlocuirii „identităţii” este foarte frecvent în orgie: femeile sânt atunci ale tutrora; şi nu se întâmplă atunci numai adultere, ci şi incest. Într-o orgie, fiecare poate fi altcineva, altceva; poate ţine locul altuia, îi poate însuşi identitatea, înlocuindu-l.
Oare nu se întâmplă acelaşi lucru cu metafora, cu abuzul de comparaţii? Când orice obiect poate fi exprimat prin alt obiect?..
Un prieten de la ţară mă roagă să-l lămuresc ce înseamnă „Originalitate, original şi originali”. Iată o problemă la care nu m-am mai gândit din adolescenţă. Mi se pare, chiar, că este o pseudoproblemă, că cel ce şi-o pune nu are nimic de câştigat de pe urma acestei dezbateri; că, în definitiv, a fi sau a nu fi original este ceva de o secundară importanţă. Cunosc o sumă de autori minori, originali de la început până la sfârşit; şi care rămân totuşi autori minori; te amuză, te surprind, te încântă şi atâta tot. Este ceva „făcut”, silit, exterior şi oarecum ostil în orice originalitate. Şi dacă recitim operele autorilor originali(sau care s-au impus publicului prin originalitate)- înţelegem că alte calităţi decât această originalitate le susţin creaţia. Bunăoară Papini, Andre Gide, Unamuno, James Joyce; toţi aceştia ascund alte gesturi şi altă substanţă sub atitudinea lor de originalitate, care frapează la început, dar care până la urmă ar fi obosit dacă s-ar fi manifestat singură.
Ceea ce îmi repugnă în originalitate este faptul că de cele mai multe ori mistifică. Fireşte că orice mistificare răspândeşte un farmec al ei, căruia cu greu îi poţi rezista.
Dar când ai citit câteva cărţi bune şi ai întâlnit câţiva oameni vii, autentici- farmecul acesta al originalităţii nu mai are nici o putere. Ghiceşti îndată sub gesturile ei o voinţă de a fi altfel, un bovarism filozofic sau magic, care te pune pe gânduri. Mă rog, stai şi te întrebi d-ta, de ce-o fi vrând omul ăsta să fie, să vorbească şi să scrie „altfel” decât îi este măsura? De ce o fi având nevoia să se impună, să se verifice prin intimidarea celorlalţi, să iasă din comun? Există ceva dubios şi nefertil în orice dorinţă de originalitate. Pentru că creaţia artistică sau gândirea filozofică, asemenea celorlalte fapte vii din lumea noastră, nu-ţi cer decât să fii tu însuţi, să surprinzi perfect şi total viziunea ta lăuntrică, să exprimi dsăvârşit experienţa ta, trăirea ta. Orice efort de exagerare, de tipizare, de automatizare a acestui act autentic- cu alte cuvinte, orice încercare de voită originalitate- este un act ratat. Ceea ce puteai spune frumos şi simplu, ai spus retoric şi emfatic, sau ipocrit şi hermetic; l-ai spus, în orice caz, cu un ceremonial oarecare, de pe o înălţime şi la o temperatură silită.
În ceea ce mă priveşte, mi-e peste putinţă să citesc pe un om care caută cu orice preţ să spună lucrurile „frumos” sau „adânc”. Mai ales dacă acest „frumos” şi acest „adânc” nu fac parte dintr-un canon clasic şi sânt propria descoperire a autorului, „originalitatea” sa, marca sa personală. Mi se pare că îl aud ascultându-se în timp ce gândeşte, minunându-se în timp ce scrie- şi jocul acesta retează orice posibilitate de comunicare directă a gândului. Orice efort de a crea „atmosferă”, atunci când nu e vorba de epică, dovedeşte o pseudospiritualitate. Cunosc atâţia tineri eseişti, gânditori şi cronicari români care scriu cu „atmosferă”; fie ea hermetică, fie voit vulgară, fie agonică(ştiţi refrenul:”din sângele meu, din carnea mea!”).
De aceea, singura atitudine faţă de aceşti gânditori cu „atmosferă” este expectativa. Nu-i poţi neglija sau ignora pentru simplul motiv al fervorii şi altitudinilor de la care îşi proclamă gândirea. Nu poţi face aceasta, pentru că un Unamuno a putut crea şi un Papini a putut creşte, deşi au debutat cu un astfel de scris. Dar, oricum, tendinţa aceasta către „original” cu orice preţ nu îngăduie prea multe speranţe…
În faţa originalităţii eu propun autenticitatea. Care, de fapt, înseamnă acelaşi lucru, în afară de ceremonialul, de tehnica şi fonetica inerentă în orice „originalitate”. A trăi tu însuţi, a cunoaşte prin tine, a te exprima pe tine.
Nu există nici un „individualism” în aceasta, pentru că o floare care se exprimă pe sine în existenţa ei deplină, nealterată, neoriginală- nu poate fi acuzată de individualism. Aici nu mai e vorba de persoane, ci de fapte.
A povesti o experienţă proprie- nu înseamnă „individualism”, „egocentrism” sau mai ştiu eu ce formulă.
Înseamnă că exprimi şi gândeşti pe fapte.
Cu cât eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu atât eşti mai puţin personal, cu atât exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală. Un jurnal intim are, pentru mine, o mai universală valoare omenească decât un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni.
„Faptele” celui dintâi, fiind cu desăvârşire autentice şi atât de „personal” exprimate, încât depăşesc personalitatea experimentatorului şi se alătură celorlalte fapte decisive ale existenţei, reprezintă o substanţă peste care se poate trece. Dimpotrivă, un roman cu zece mii de oameni este o simplă carte „făcută”, cu personaje, cu originalitate.
Nu ştiu dacă se înţeleg bine cele ce vreau să spun. Mi se pare că universalitatea autentică- singura care poate înălţa o operă literară alături de celelalte opere ale geniului omenesc- nu se întâlneşte decât în creaţii strict personale.Lumea este astfel făcută, încât un simplu fragment o poate reprezenta esenţial; după cum viaţa este reprezentată esenţial într-o picătură de sânge sau una de sevă. O experienţă autentică, adică nealterată şi neliteraturizată, poate reprezenta întreaga conştiinţă umană a acelui ceas. În timp ce o carte „făcută”, cât de vaste i-ar fi bazele şi de universale tendinţele, nu izbuteşte să surprindă această conştiinţă, după cum un muzeu nu surprinde viaţa, oricâte animale ar cuprinde împăiate.
Toată problema stă în acea picătură de sânge…
Îmi place să revin mereu la probleme banale sau insolubile(ceea ce poate să însemne acelaşi lucru) şi găsesc în meditarea lor o hrană pe care nici actualitatea, nici problematica de avangardă nu mi-o pun la îndemână. Meditez adesea, de pildă, la foarte vechea şi foarte complicata problemă a tinereţii. Tinereţea, în sine, rămâne pentru mine o enigmă; căci ea are „întotdeauna dreptate”, şi totuşi este întotdeauna mediocră, plată, impotentă. Înfiorătoarea impotenţă a tinereţii! Cât eşti tânăr, eşti ursit parcă unei inconsistenţe funciare; nu poţi „realiza” nimic, adică nu poţi naşte din tine nimic organic, ci numai fragmente(chiar de geniu, dar numai fragmente) de viaţă, discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbaţi, inutil gândeşti; nu înţelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realităţile, nu respiri viaţa. Greşit se spune că tinereţea este mai aproape de viaţă, căci între ea şi viaţă nu intervin decepţiile, experienţele, construcţiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinereţea aduce cu sine un milion de superstiţii, de idei bine mistuite, de sugestii şi iluzii- pe care le interpune întotdeauna între ea şi viaţă. Un contact direct cu viaţa nu-l poate da decât maturitatea, şi perfect numai bătrâneţea. Nu începi să trăieşti real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci, nu trăieşti decât în gesturi, în intenţii, în nostalgia viitorului şi amintirea trecutului.
Este ciudat că tinerii au mai precis simţul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăieşte mult mai mult cu amintirile decât trăieşte un om de cincizeci-şaizeci de ani.
Nu numai atât; la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, cât de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată, de amintirile lui. Nu le „vede”, încă, aşa cum le poate vedea un om matur. Nu s-a detaşat încă de ele.
Ceea ce este deprimant în spectacolul tinereţii manifestate este totala ei lipsă de originalitate. E absurd să se spună că „tinerii” sânt originali, personali, noi. Originalitatea lor constă în faptul că „nu înţeleg” bine anumite lucruri pe care mai târziu le vor înţelege precis, şi atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. Tinerii sânt un soi de lăutari, care trag cu urechea şi apoi reproduc „adevărurile” după ureche, dând impresia de originalitate.
Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu şi de timp.
Obişnuiesc tinerii să-şi bată joc de frica de moarte a bătrânilor şi să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timp să preţuieşti. Ce-ar pute pierde un tânăr, murind? Ce cunoaşte el din viaţă ca s-o iubească?
Dar mai este ceva; este definitiva opacitate a tinereţii faţă de sentimentul morţii, faţă de agonie, de trecere.
Şi această opacitate trădează mediocritatea; căci o conştiinţă în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morţii mai are încă de crescut până să atingă acel minim de elevaţie indispensabil contemplaţiei şi înţelegerii vieţii.
Cineva îmi spunea că tinereţea este mediocră pentru lipsa ei de experienţe sau pentru puţinătatea acestor experienţe.
Poate să fie aşa. Dar, judecând după propria mea observaţie, nu experienţele lipsesc unui tânăr, ci înţelegerea lor. Tinerii nu ştiu ce să facă şi cum să scape de experienţă. De aceea, chir întâmplările cele mai extraordinare le rămân oarecum exterioare, le poartă după ei ca un lest, nu le transformă în hrană şi în înţelegere.
Am cunoscut un tânăr gazetar cehoslovac care a făcut de trei ori înconjurul lumii, a cunoscut toate mizeriile şi toate aventurile, a străbătut oraşe de vis şi de coşmar- şi când s-a întors, după patru sau cinci ani, era tot atât de mediocru, de opac, de grosolan sufleteşte ca şi mai înainte. Fericitul acela rămăsese un perfect tânăr, adică un perfect mediocru.
… Şi cu toate acestea, tinereţea are întotdeauna dreptate.
Să te împotriveşti unei mediocrităţi tinereşti pentru a susţine o perfecţiune bătrânească- e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii creatori sânt maturii şi bătrânii, desigur, şi adevăraţii impotenţi sunt tinerii; totuşi, cei dintâi nu interesează, iar cei din urmă „trebuie” întotdeauna să ne intereseze. Nu pentru că ei sânt viitorul culturii etcetera, etcetera. Ci pur şi simplu pentru că nu-i cunoaştem, încă, pe când pe maturi şi bătrâni îi cunoaştem. Nu mă interesează perfecţiunea oprită pe loc; mă interesează însă întotdeauna o serie de eşuări, de bâjbâieli, de căderi. Într-o perfecţiune, într-o certitudine- gestul vieţii s-a împlinit; prin însuşi faptul că e „perfectă” şi „certă”, a murit, a îngheţat; ceva nou nu se mai poate naşte de acolo. Şi prefer să asist şi să ajut la naşterea umilă şi mediocră a unei forme pasagere, imperfecte- decât să contemplu la nesfârşit o formă magnifică, dar moartă, desăvârşită. Cine ştie, acea naştere mediocră îmi va putea aduce într-o zi şi o naştere care să revoluţioneze lumea( şi atunci, funcţia ei fiind desăvârşită, se va opri, va pieri)- pe când momentul perfect rămâne mereu acelaşi monument perfect, şi nimic mai mult.
În fond, preţuim tinereţea tocmai pentru că ştim că într-o zi va ajunge bătrâneţe. Şi e paradoxal aceasta;pentru că, o dată bătrâneţea ajunsă, ea nu ne mai interesează. E paradoxal să te străduieşti, să lauzi şi să ţii în braţe un ideal, nu pentru că e „ideal”, ci pentru că va ajunge într-o zi astfel. Iar când a ajuns, nu ne mai interesează…
S-ar putea totuşi ca şi tinereţea şi bătrâneţea să fie numai nişte destine ale vieţii noastre, din care unii oameni pot evada. De pildă, acei pe care boala sau suferinţa şi simţul morţii i-au întinerit la bătrâneţe. Mi se pare că tinereţea ca şi bătrâneţea aparţin mai mult spiritului decât trupului. Nu spun aceasta în sensul că sânt tineri bătrâni şi bătrâni tineri.
Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înţelept, sau un bătrân zurbagiu, „băiat de viaţă”, afemeiat, nebunatec sau tandru.
Spun că bătrâneţea ca şi tinereţea aparţin mai mult spiritului în sensul că ele pot fi- foarte rareori, e drept- sintetizate sau armonizate. Dacă ar rămâne numai destine trupşti- orice încercare de apropiere şi unire între ele ar eşua. Şi pot fi apropiate, unite, numai atunci când renunţi la amândouă, când nu te mai interesează nici una, nici alta, când nu te mai obsedează „istoria”. Există anotimpuri tinere şi anotimpuri bătrâne, şi totuşi pe pământ este o permanentă palingeneză, o admirabilă şi continuă renaştere. Dacă ştii să faci dintr-un singur ceas şi tinereţe, şi bătrâneţe, apoi nu mai ai nici o teamă de nici una din ele. Când nici mediocritatea, nici perfecţiunea, nici eroarea, nici certitudinea nu te mai interesează- te-ai eliberat de aceste destine, pentru că ai rămas numai tu însuţi, fără bătrâneţe şi fără de moarte. Mă gândesc adesea la acel basm al nostru cu „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Oare miturile acestea nu reprezintă ele înseşi drama centrală a unei civilizaţii?
De ce nu încearcă nimeni să le înţeleagă?
Fragmentarium – 1932-1939
Izolarea geniilor și a eroilor în lume este numai o iluzie.
Au existat întotdeauna mijloace de a omologa aceste prezențe excepționale cu eterna mediocritate.
Tendința generală a societății este să omologheze, să aducă la același numitor, să suprime „unicitatea”.
Geniul sau eroul nu trebuie lăsat singur și nici măcar nu trebuie înconjurat cu cei de seama lui.
Trebuie dovedit că apariția lui nu e excepțională, că ideile sau faptele lui „aparțin” și altora,
că există „aderențe”.
Mecena era înălțat alături de Vergiliu pentru că îi „înțelegea” arta.
Barbusse era alături de Maxim Gorki pentru că amândoi „aderaseră” la literatura proletară.
Popescu este astăzi citat alături de Lucian Blaga, pentru că amândoi vorbesc despre „sufletul românesc”.
Alt Popescu este egal lui Aron Cotruș, pentru că și el a cântat „eroic”.
Un al treilea este pus în rând cu Nae Ionescu pentru că cercetează aceleași „probleme”.
Au existat întotdeauna mijloace de a omologa valorile cu nonvalorile.
Oamenii care luptă pentru aceleași „idei”, care folosesc aceleași formule.
Ureche și Hașdeu erau egali – pentru că amândoi erau „patrioți”
Eminescu și Bodnărescu erau citați împreună – pentru că erau amândoi „triști” și colaborau la Convorbiri literare.
Este o adevărată nenorocire pentru un creator genial să fie înțeles din timpul vieții.
Fragmentarium 1932-1939
În literatura europeană nu există discontinuitate, salturi, revoluţii. De la Ovidiu la trubaduri, de la poezia medievală la Dante şi Petrarca, de la „Princesse de Cleves” la Stendhal şi Proust- fluviul inspiraţiei literare rămâne acelaşi: femeia şi drama sufletului uman provocată de femeie. Ovidiu, ca şi Proust, s-au ridicat la contemplaţia lumii prin femeie,
prin dragoste, prin gelozie. Bătrânul Homer e dominat şi el, în mare măsură, de acelaşi „demon teoretic”. Drama, istoria, mântuirea se petrec în jurul unei femei; fie ea Elena a Troiei, Nausicaa sau Penelope. Fireşte că alta e „femeia” crescută sub semnul Athenei- şi alta cea dezlănţuită în orgiile lui Dionysos. Dar funcţia centrală „dramatică” a femeii rămâne aceeaşi în aproape toată literatura europeană.
Uneori, continuiitatea tipului literar feminin este uluitoare: Ovidiu, trubadurii, Petrarca, Dante. Alteori, femeia este numai agentul dramei: Cervantes, Shakespeare, Calderon, Goethe.
Începând cu romanticii, Europa cade din nou într-o fervoare „ovidiană”; cazuistica erotică, gelozia, drama- până la literatura detestabilă, afrodisiacă, a autorilor contemporani de mâna a treia. Toţi, dar absolut toţi, cred că sufletul uman cunoaşte stările extreme(damnare, mântuire) prin femeie.
Nu apare atunci excepţională apariţia lui Dostoievski, ruperea lui titanică de această tradiţie europeană, curajul lui de a crea oameni care suferă, speră, se prăbuşesc sau se mântuiesc „fără” femeie? Sânt mai puţine femei în opera lui Dostoievski decât în opera oricărui mare autor european. Şi marii eroi dostoievskieni există şi trăiesc dramatic prin propriul lor destin, „autonomi”. Această autonomie a omului, această luptă a lui cu destinul, Europa a întrevăzut-o doar o singură dată: în anumite tragedii ale lui Shakespeare. În Dostoievski, însă, omul ajunge pentru întâia oară victima propriului său destin, fără drama dragostei, fără agentul de suferinţă şi de beatitudine care a fost întotdeauna, în literatura europeană, femeia. De aceea, dintr-un anumit punct de vedere, Dostoievski poate fi considerat ca făcând parte din literatura extralaică, din literatura „ascetică” europeană. Personajele lui: oameni care suferă direct, nemijlocit; care cunosc neantul sau abisurile existenţei prin simpla lor trăire, nu prin dragoste, prin trăirea împreună. Dacă dragostea a provocat, în literatura europeană, atâtea dezastre şi atâtea cruzimi- lucrul se explică prin maxima lui Goethe: orice om este pentru femeia cu care trăieşte alături un demon. Drama şi suferinţa se năşteau din incapacitatea omului de a suporta o dragoste absolută; din demonia creată prin prezenţa laolaltă a „doi oameni”. Femeia şi dragostea jucau aici rolul de catalizator al eternei drame ummane. Dostoievski are curajul să rezolve problema plecând de la datele ei iniţiale: omul singur, faţă în faţă cu destinul, cu neantul.
boteugen74
BotEugen's Blog 