Dus-întors

 

Era o vreme
când mă simțeam
ca acasă
numai pe drumuri,
nu conta
în ce direcție
mă purtau
gândul ori pașii;

 

știam dinainte
ce mă așteaptă
la un capăt
ori celălalt
al unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi răsărea
umbra ori soarele:

 

urări de bun venit
spuse în șoaptă
sau cu glas tare:
„Uită-te, vine rusul…”
       sau
„Hei, ce mai face
românașul nostru?!”

 

Gerul iernilor
de pe șes
mi-a întărit oasele;
răceala adusă de vânt
dinspre munții Apuseni
mi-a făcut inima
să bată mai tare;
n-am fost însă rus
niciodată,
nici „românaș”, din păcate,
n-am reușit să devin;

 

(din când în când, totuși,
sufletul
simțea nevoia
peste margini să-și tragă
pielea strâmtă a unui străin)

 

între mine și dânșii
vor rămâne
să tacă-ndelung
jumătățile de adevăruri;
urmează
fiecare din noi
singur
să și le lumineze
c-un strigăt

 

spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri,
pământul tuturor și-al nimănui …

 

A fost mai demult o vreme
când mă simțeam ca acasă
numai pe drumuri;
aproape că nu mai conta
cât de departe am ajuns
sau
în ce direcție
continuau să mă
rostogolească
roțile de cauciuc ori
cele de fier,
pentru că,
oricum, în ăst timp,
capul meu
rostogolit se lăsa
pe rotile de gânduri
în direcția
diametral-opusă,
de câteva ori mai repede;

 

știam dinainte
ce urma
să mi se-ntâmple
la o extremă
ori celălaltă
a unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi apunea
umbra ori soarele:

 

mă așteptau
plecate capete cu
urări de bun venit
spuse în șoaptă
ori cu glas tare:
„Uită-te, vine rusu`…”,
„Ce mai face
românașul nostru?!”

 

de Bot Eugen

 

 

 

Publicitate

Trecut de 35,

îți resuscitezi inima cu gândul,

(poem în proză)

până ajungi să-i pipăi pe dinăuntru
umbra pulsatilă
cu degetele prelungi ale minții.
De curând, ai devenit și tu conștient :

 

 

după o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta;
de cum încerci să te apropii de ea,
s-o netezești pe creștet ori să-i dai ceva de mâncare,
începe să mârâie și să-și arate colții.
I-ai cerut atât de multe până acum,
încât astăzi nu mai vrea să primească nimic de la tine.
De lătrat nu te mai latră, c-a obosit demult să o facă,
dar simți că te urăște cu tot sângele de care dispune mârâitul său.
Te urmează fidel ca  o umbră  oriunde te duci,
îți urmărește fiecare gest sau mișcare
pe care-ai avut la un moment dat tupeul să le comiți
sub privirile ei ,
ți-a învățat pe dinafară toate subterfugiile minții.
Nimic nu îi scapă,
nici măcar gândurile pe care încă
nu ai avut curajul sau lașitatea să le gândești.

 

 

Este intrusul care îți intră ziua în casă
pe ușa din spate și
te scoate noaptea din minți
pe fereastra deschisă din față.

 

 

Ori de câte ori grăbești pasul pe trotuar
sau la trecerea de pietoni,
simte nevoia să te trădeze și să te lase în urma sa,
numai pentru ca să ajungă ea prima
în dreptul ultimului stâlp – echidistant
față de tine și față de ceilalți.

 

 

Chiar și în momentul de față,
când înșiri aceste rânduri, o simți
cum îți scapă printre degete nevăzută.

 

 

A încetat demult să mai viseze,
iar între timp,
te-a-mbolnăvit și pe tine cu insomniile ei.

 

 

„Animalul tău gingaș și tandru”
de altădată, acum,
este o fiară în devenire, –

 

 

din ce în ce mai singură și mai sigură de sine.
Ai fi zis că așa a fost dintotdeauna:
imprevizibilă, stranie și de ne-
îndobitocit,
un fel de kamikaze contaminat
pe căi aeriene de oameni
cu virusul rabiei.

 

 

De ani de zile-i schimbi lesa roșie
o dată la două săptămâni,
o duci trimestrial
la veterinarul bipedelor care,
de fiecare dată,
după ce te consultă,
auscultându-i mârâitul,
conchide sec: nu am cum să vă ajut,
este un câine rău,
numai bun de eutanasiat.

 

 

Poftiți antibioticul local și apa oxigenată
pentru îngrijirea rănilor la domiciliu.
Sper ca de acum încolo
să nu vă mai ardă de metafore și glume.

 

 

Vă salut cordial și vă recomand
din tot sufletul:
încercați să țineți pasul,
spre binele dumneavoastră,
cu lumea de afară,
cu stăpânii mai răi decât câinii.

 

 

de Bot Eugen.

Navigând pe plumbul fluid al nourilor de ploaie,

 

inima se-nchide în triunghiul unor aripi migratoare,

 

cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…

 

* * *

Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…

 

De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…

 

Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,

 

în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…

 

când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…

 

până dincolo de marele zid ucrainean.

 

de Bot Eugen

 

 

 

Victor Felea – Eu vin de demult

 

 

Vocea ta se stinge sub paloarea zidurilor înalte
Şi va rămâne doar o poveste
Pe care nimeni n-o va mai şti
Şi iată amurgul desenează umbre
Şi o trompetă plânge
Cu o nostalgie supremă
După ceva ireversibil pierdut
Mâinile tale mă caută oarbe
Şi maşinile trec estompând amintirile
Eu încotro mă îndrept
Casa mea e departe sau poate nici nu există
Eu vin de demult şi nu mă aşteaptă nimeni
Vin fără să fi fost anunţat
Şi uşile voastre stau închise
Asemenea unor aripi înnegrite
Pe care le-a învins furtuna
Şi merg încet pe lângă marile clădiri
Şi parcă merg printre morminte.

* Reminiscenţe naive; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 1977.