Vine un moment în timpul unui meci de kumite în care gustul de sânge și aroma unor lauri devin una și aceeași culoare.

Shotokan (VIII)

 

 

 

 

 Îmi pierdusem cunoștința.
 Am recăpătat-o câteva minute mai târziu
 în brațele unui prieten
 constatând cu uimire că eram încă viu.
 Zâmbeam pe dinafară
 cu obrazul despicat pe dinăuntru
 de tăișul unui dinte canin.
 Golit de energie și cu gura plină de sânge
 m-am ridicat de pe podea și am coborât
 de pe podium ca să urc în salvare.
 Vedeam totul prin ceață și mi se făcea
 greață. Vedeam lumea cum venea pe contrasens
 claxonând o vedeam cum se rostogolea
 pe lângă mine la vale. Vedeam cum se învârteau
 în jurul meu contra acelor de ceasornic
 camera de gardă și asistentele. Îl vedeam
 pe medic cum își înmănușa mâinile în niște
 mănuși lungi de cauciuc îl vedeam cum își
 pregătea instrumentele pregătindu-se să mă
 coase. Stăteam față în față cu el și ne uitam
 atent unul în ochii celuilalt. Îl vedeam diferit
 față de cum mă vedea el pe mine îl vedeam cum
 transpiră deasupra mea și mă gândeam că aș fi putut
 la fel de bine să mă las pe mâna tatălui meu vitreg
 care terminase școala de croitorie la ruși.
 Vedeam totul prin ceață și mi se făcea greață.

 

 

de Bot Eugen

Publicitate

Vine un moment în timpul unui meci de kumite în care gustul de sânge și aroma unor lauri devin una și aceeași culoare.

Shotokan (VIII)

 

 

 

 

 

Piciorul lung și lovitura neregulamentară.

Shotokan (VII)

 

 

Derulez cu încetinitorul în minte
 ultima repriză din meciul decisiv de kumite
 când cele două echipe se aflau la egalitate
 după numărul de puncte acumulate.
 Stăteam față în față cu un tip lung și
 neîndemânatic care lovea cu picoarele în aer
 ca într-o minge de fotbal. În primele două
 reușisem cumva să ne punem unul pe celălalt
 la punct. Apoi în ultima el a pus deasupra
 mea punctul pe i cu o lovitură neregulamentară.
 Era unul din acele momente în care
 gustul sângelui și aroma unor lauri deveneau
 una și aceeași culoare.

 

 
 de Bot Eugen

 

 

Piciorul lung și lovitura neregulamentară.

 Shotokan (VII)

 

 

 

 

 

 

Piciorul lung, calusul de aur și mawashi geri.

Shotokan (VI)

 

În kumite nimic nu poate fi plănuit
 și   totul este imprevizibil
 iar succesiunea de lovituri decisive
 se epuizează într-un sfert de secundă.
 Stăteam față în față cu o brută cu burtă.
 Era înaltă. Părea neîndemânatică.
 Țin minte bine: aveam în minte mereu gândul
 să gândesc mai puțin și să acționez
 mai mult dar să nu atac primul.
 În ultimă instanță făcusem un pas
 înainte iar atacul pe care îl începusem
 cu dreptul s-a terminat subit în dreptul
 antebrațului său interpus între cap și picior.
 Contraatacul lui fulgerător cu piciorul în plex
 îl determinase pe arbitru să fluiere
 iar pe mine – să mă retrag în spatele
 liniei roșii. Stăteam față în față
 cu o brută cu burtă. Era înaltă.
 Părea neîndemânatică.Țin minte bine:
 aveam în minte mereu gândul să gândesc
 mai puțin și să acționez mai mult
 dar să nu contraatac cu pumnii.
 Într-un final făcusem un pas înainte
 iar atacul pe care îl începusem cu
 stângul a luat sfârșit cu un pocnet produs
 de lovitura ce îmi venise la îndepicior.
 Stăteam față în față cu o brută cu burtă.
 Părea scundă și era întinsă la pământ –
 cu o față pe jumătate roșie palidă pe
 jumătate.
 
 
 de Bot Eugen

 

 

Piciorul lung, calusul de aur și mawashi geri.

Shotokan (VI)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Samagon și slănină.

 

 

Piezișă

se numește strada pe care
plecam sau veneam
coborând sau urcând
cu sacoșele goale
sau cu buzunarele
pline
către cămine
ori înspre fabricile
de bere și de pâine
singur cu mine
ori alături de
ceilalți tineri
studioși
dimineața devreme
ori noaptea târziu
lustruindu-i
pietrele de pavaj
cu talpa
pantofilor mei,
proiectându-mi
pe luciul lor
umbra încă fragilă .

 
piezișă e
strada piezișă
pe care umblam
asemeni
unui nebun negru
pe o tablă de șah;
în dreapta mea
se înălțau facultățile,
iar în stanga – umbra și
tinerețile.

 

 

de Bot Eugen

 

 

Piezișă

Piezișă;
poem;
poeziile mele;
personale;
fotografiile mele;
Cluj-Napoca;
1992-1997;
București;
14.08.2014;
șos.Pantelimon 302,
sector 2;
22:11

Dus-întors

 

Era o vreme
când mă simțeam
ca acasă
numai pe drumuri,
nu conta
în ce direcție
mă purtau
gândul ori pașii;

 

știam dinainte
ce mă așteaptă
la un capăt
ori celălalt
al unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi răsărea
umbra ori soarele:

 

urări de bun venit
spuse în șoaptă
sau cu glas tare:
„Uită-te, vine rusul…”
       sau
„Hei, ce mai face
românașul nostru?!”

 

Gerul iernilor
de pe șes
mi-a întărit oasele;
răceala adusă de vânt
dinspre munții Apuseni
mi-a făcut inima
să bată mai tare;
n-am fost însă rus
niciodată,
nici „românaș”, din păcate,
n-am reușit să devin;

 

(din când în când, totuși,
sufletul
simțea nevoia
peste margini să-și tragă
pielea strâmtă a unui străin)

 

între mine și dânșii
vor rămâne
să tacă-ndelung
jumătățile de adevăruri;
urmează
fiecare din noi
singur
să și le lumineze
c-un strigăt

 

spre Selenaria –
pământul exilat în ceruri,
pământul tuturor și-al nimănui …

 

A fost mai demult o vreme
când mă simțeam ca acasă
numai pe drumuri;
aproape că nu mai conta
cât de departe am ajuns
sau
în ce direcție
continuau să mă
rostogolească
roțile de cauciuc ori
cele de fier,
pentru că,
oricum, în ăst timp,
capul meu
rostogolit se lăsa
pe rotile de gânduri
în direcția
diametral-opusă,
de câteva ori mai repede;

 

știam dinainte
ce urma
să mi se-ntâmple
la o extremă
ori celălaltă
a unei călătorii,
indiferent
de locul
unde-mi apunea
umbra ori soarele:

 

mă așteptau
plecate capete cu
urări de bun venit
spuse în șoaptă
ori cu glas tare:
„Uită-te, vine rusu`…”,
„Ce mai face
românașul nostru?!”

 

de Bot Eugen