Ne-am cunoscut unul celuilalt
umbrele până la înstrăinare.
Decolorate pe la margini, păreau
lipite cu scotch în mijlocul încăperii
când de pat, când de masă, când de un perete.
Încercam să mă smulg din brațele tale,
să-mi înfig pixul în inimă,
cu sângele meu să te scriu,
bronzându-mi apoi rănile rupte la lună –
trist măcelar ce-și vinde nopții
carnea de porc la un preț rezonabil.
de Bot Eugen
Nu privi înapoi, îmi spuneam
în timp ce-mi luam rămas bun
de la ai mei.
M-așterneam la drum după aceea
înspre celălalt capăt de noapte,
străbăteam orașul pustiu,
el își croia cale prin deșertul din mine,
fiecare din noi fiind însoțit de
rătăciții și-ntârziații săi de elită.
Din când în când,
ne cercetam reciproc
fața nevăzută până-ajungeam
să ne repetăm
unul celuilalt până la saturație:
Nu privi înapoi,
vine o vreme când
nu mai avem ochi să ne vedem,
nici urechi să ne-ascultăm,
vine o vreme, prietene, când
nu mai avem
nimic să ne spunem.
În ăst timp troleibuzul vuia,
tăcerea își ascuțea colții în mine
și o femeie cu bube-mi surâdea
de sub masca de farduri,
cu mâna întinsă implorându-mă
să-i plătesc,
în numele umanității,
prețul unui bilet pentru
călătoria mea sprâncenată.
* * *
Coboram treptele unui pasaj,
urcam după o scară din subteran către ceruri,
treceam de mână cu amintirea
pe sub luminițele lui Moș Crăciun;
mă lăsam pe sub ele purtat de propria umbră-n spinare,
tot așa cum odinioară un copil printre vise purtat se lăsa
de propriul său tată pe umeri;
mă uitam înainte și vedeam cum sclipesc
printre fulgii de nea, în întuneric,
ochii unui demon – cât lumea de vechi.
M-apropiam de răscruce, atunci când l-am zărit.
Se zbătea pe trotuar într-o baltă de sânge.
Nu era decât un pui de cățea. Pe cealaltă parte
se agita, nerăbdătoare să traverseze strada, o haită.
Între mine și ea zburau mașini încolo și-ncoace, vuiau
ape tulburi, în timp ce tăcerea – un lup bătrân –
își ascuțea în pieptul meu ghearele, gata de bătaie.
Ajuns în dreptul gării, o cotisem la dreapta,
în spatele meu semaforul se făcuse verde,
haita o rupse la goană,
pregătită să rupă din țânc,
pregătită să rupă din propriul său trup;
eu treceam netulburat cu geanta pe umăr
printre țipete de carne sfâșiată,
printre ecouri de sărbătoare,
pe sub luminițele lui Moș Crăciun,
pe sub felinare;
umbra se-apropia cu pași repezi de mine,
gata să mă ajungă din urmă, să mă depășească
și să mă doboare
cu ușurința vântoasei care smulge
frunzele din crengi, crengile din arbori,
arborii din rădăcini, rădăcinile din pământ,
pământul de sub picioare…
Nu privi înapoi, îmi spuneam, s-o vezi pe moarte
cum te înghite cu ochii, pleoape cu dinți
scrâșnesc de foame și frig
în inima acestei nopți de ianuarie…
de Bot Eugen
În locul lui Bukowski, n-aș fi ezitat nici o clipă.
I-aș fi tăiat brațele „curvei care mi-a furat poemele”,
aș fi silit-o pe urmă să-nvețe a scrie cuvântul „curvă”
cu picăturile de sânge prelinse printre jedetele de la picioare…
În locul meu, însă, noapte de noapte,
târfa asta de cruce cu picioarele rupte
se zbate sub mâna mea să imite o pereche de aripi în zbor
și mâna mea se-ndepărtează de mine – tot mai grea,
îmi devine din ce în ce mai străină pe măsură ce mă descrie…
de Bot Eugen
Negru de cioară şi sur de hulub,
ninge afară cu pene de plumb.
Albă ca moartea cade peste oraş
zăpada, pe gheaţă – un sinucigaş.
Funebră, sub soare, noapte de mut,
sub măşti şi grimase canini se-ascut.
Cristal amar de lacrimă-n ceaţă,
în ochi numeroşi plânsete-ngheaţă.
Setoşi de sânge, c-o foame de lup,
profanii atacă, muşcă şi rup…
Negură de ciori, ninsoare de hulubi,
se-nnoptează cerul cu pasari de plumb.
de Bot Eugen
*ianuarie 2000; Chişinău;
după o discuţie cu Arcadie Suceveanu
boteugen74
BotEugen's Blog 