Pe zi ce trece,
tot mai abitir,
îmi grăbesc pasul
pe sub lumini
ascuțite,
îmi subțiez umbra,
o strecor între
mână și piept,
ca pe o
foaie neagră de hârtie,
o lungesc apoi –
înălbită cu hieroglife –
până la
următorul răsărit,
ca-ntrun târziu
s-apară nimeni
de nicăieri
și să mă întrebe:
La ce bun
să o lungești
până la un
alt început,
oricum, toate au
același sfârșit,
iar nopțile tale
devin
tot mai scurte?
de Bot Eugen
Uneori te trezești în brațele mele
cu o senzaţie vagă de sufocare
și-mi relatezi pe nerăsuflate
povestea neliniștii,
istoria aceluiași coşmar neînvins:
În inima nopţii,la mine în piept,
cei doi fraţi siamezi se încleștează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.
Alteori, visezi cum pe mine
o umbră în somn încearcă să mă sugrume
și-atunci deschizi instantaneu ochii,
te ridici din pat să închizi geamul
și-ncepi să pipăi febril întunericul,
în căutarea unui întrerupător;
aprinzi pe urmă lumina
și-ncerci cu mâinile amândouă
să mă smulgi din brațele acestui coșmar,
implorându-mă după aceea, până în zori,
să nu mai dorm strâns în nopţile de noiembrie.
Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr
și te liniştesc, spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,agonizând,
se mai stinge câte un visător;
urmează fratele său îndoliat
să-și reîntregească
inima neagră cu gândul
pe albul foilor de hârtie.
Din când în când,noaptea,la tine în piept,
cei doi frați siamezi se încleştează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt…
Tu te trezești din somn cu răsuflarea tăiată
și mă lași în ochii tăi să citesc
neliniștea ca pe o poveste cu un sfârșit care
se scrie sub mâna mea singur pe sine
de-o viață.
de Bot Eugen
Era una din nopțile-acelea
fără de somn și ea îmi venea
de departe cu apropouri,
călare pe-un ton convingător,
venea să mă-ntrebe
dacă nu vreau să mă alătur
cauzei sale,
împreună să batem
pasul pe loc.
Cum sa nu, i-am răspuns,
cu o condiție, totuși,
să nu fie una
pe de-a-ntregul pierdută.
Și ea începuse să-și
râdă de mine,
vorbind despre toate,
fără să-mi spună nimic,
fără să-mi lase o gură
de aer, în tăcere
să-mi termin
gândurile de fumat
până la prima ninsoare de scrum.
Asta se ia in serios,nu glumă,
trăgeam în interiorul meu
de mânecă o concluzie,
în timp ce-i contemplam
logoreea cum se întuneca/
țiganiza la chip pe măsură
ce-afară de ziuă
se lumina și de iarnă.
Era una din acele nopți
albe de noiembrie
când eu – cu laptopu-n față
stăteam răstignit
pe un scaun și-o ascultam
cum mă vorbea
cu cineva nevăzut
pe la spate,
fără să-mi lase o gură
de aer,
atât de necesară
pentru un strigăt:
mai lasă-mă-n pace,
în tăcerea mea!! –
să-mi termin
gândurile de fumat,
sub acest frig
care mă arde la tâmplă
și-mi tremură mâinile
pe hârtia
cuprinsă de flăcări
până la ultimul pumn
de cenușă
preschimbându-se în cuvinte.
Hai lasă-mă odată în pace,
băi, drac de poezie ce ești!
de Bot Eugen
Dimineața devreme stau țeapăn la o răspântie –
un pieton tras pe linie moartă;
într-o mână-mi fumegă o țigară,
în cealaltă – cafeaua din paharul de plastic;
adulmec aburii și gândurile-ncep să mi se miște alene,
aidoma șarpelui abia trezit din hibernare.
Stau la cheremul pustiului,
pe o margine de pământ, sub cerul-clepsidră,
sprijin umbra unui arbore dezfrunzit și petrec
cu privirea torentul de oameni-mașini
care sună metalic din inimă
pe toate arterele ceasul deșteptării.
Din când în când se oprește din gâfâit
în dreptul tâmplei mele stângi, nu zice nimic,
doar se uită prin mine, cumva straniu, la tot ce gândesc
despre el, după
își vede de drumul lui,
bătând pasul pe loc pe o bandă rulantă.
Stau între două stații-beton ce se privesc față în față
cu ochi de sticlă și văd
totul din mine, până ajung să mă doară în paișpe
de mașinile lor: 14 și 104, aflate mereu în întârziere,
de mașinile lor pline de oameni și de oamenii plini de sinele
lor mașinal.
Dimineața devreme timpul zboară asemeni săgeții albastre;
eu mă târăsc din urma lui, spânzurat de o bară,
pe niște roți ruginite care nu se grăbesc nicăieri, niciodată.
Mă opresc din rostogolire la o intersecție și aștept
să mi se facă roșu în fața ochilor.
Cu ghearele-nfipte în glezne,
o neagră felină mă trage de umbră-napoi,
să lucidizăm în tăcere nimicul
preț de încă vreo două nopți albe;
cățelul galben din față începe să bată
către portocaliu, mă îndeamnă să mă arunc,
beat de lumină, cu inima-nainte-n
ploaia de raze X,
tot așa cum se aruncase cândva Alexandr Matrosov
cu pieptul său larg deschis către lume peste ambrazură.
(În astfel de momente, spunea George,
aduci mult din profil cu unul
care tocmai băuse pe nerăsuflate
o cană zdravănă de ceai negru
amestecat cu stalinskaya)
Cobor scârbit din tramvai, urc într-un taxi,
telefonul sună a pagubă, șoferul răspunde
cu-njurături la apeluri ratate;
primesc o înștiințare prin sms: ai de efectuat
o ecografie-fulger întregii lumi,
trebuie să-i scanezi de urgență
trupul dezgolit pe jumătate,
jumătatea de suflet azvârlită la ghenă;
așa că vezi, fii atent ce faci cu arcașul ăla albastru, da?
Taxiul fuge în continuare pe străzi,
din urmă să prindă-o săgeată pulsând –
când negru pe alb, când roșu pe negru,
închid ochii și văd
cum se derulează-n mine imagini
cu viteza celor 512 nuanțe de gri pe secundă-
umbre ce se aleargă prin nesfârșite tuneluri,
umbre de sânge amestecat cu noroi
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.
Seara târziu trec pe lângă-o răscruce,
printre cele două stații-beton ce se privesc
față în față cu ochi de sticlă și văd golul din mine –
dejunul de care-am uitat
să mă apuc ca de o bară-n transport
pentru mai multă siguranță de sine
atunci când mă aflu-ntre semeni.
Sunt doar în trecere,
le răspund,și fac bine;
așa că nu vă mai obosiți
să mă-ntrebați ce și cum…
Noapte bună!
de Bot Eugen
Dimineața devreme stau țeapăn la o răspântie;
într-o mână îmi fumegă o țigară, în cealaltă – paharul din plastic;
adulmec aburii de cafea și gândurile-ncep să se miște
aidoma șarpelui abia trezit din hibernare.
Stau pe o margine de trotuar, la umbra unui copac
și-i petrec pe ceilalți cu privirea.
Ei se opresc, se uită cumva straniu la mine,
nu zic nimic, după aceea își văd de drumul lor.
Stau între două stații ce se privesc față în față și văd
totul din mine, prin mine, până ajung să mă doară în paișpe
de mașinile lor: 14 și 104, aflate mereu în întârziere.
Dimineața devreme timpul zboară asemeni săgeții albastre,
pe când eu mă târăsc din urma lui, spânzurat de o bară,
pe niște roți de metal care nu se grăbesc nicăieri, niciodată.
Mă opresc din rostogolire la o intersecție și aștept
să mi se facă roșu în fața ochilor.
Cu ghearele înfipte în glezne,
o neagră felină mă trage de umbră-napoi,
să lucidizăm în tăcere nimicul
preț de încă vreo două nopți albe;
cățelul galben din față începe să bată
către portocaliu, mă îndeamnă să mă arunc,
beat de lumină, cu inima înainte
sub ploaia de raze X,
tot așa cum se aruncase cândva Alexandr Matrosov
cu pieptul peste ambrazură.
(În astfel de momente, spunea George,
aduci mult din profil cu unul
care tocmai băuse pe nerăsuflate
o cană de ceai negru amestecat cu stalinskaya)
Cobor scârbit din tramvai, urc într-un taxi,
telefonul sună a pagubă, șoferul răspunde
cu-njurături la apeluri ratate, între timp, primesc
o înștiințare prin sms: ai de efectuat
o ecografie-fulger întregii lumi:
trupulului său dezgolit pe jumătate,
jumătății sale de suflet azvârlită la ghenă;
așa că vezi, fii atent ce faci cu arcașul ăla albastru, da?
Taxiul fuge în continuare pe străzi,
din urmă să prindă o săgeată pulsând –
când negru pe alb, când roșu pe negru,
închid ochii și văd
cum se derulează în minte imagini
cu viteza celor 512 nuanțe de gri –
umbre ce se aleargă prin nesfârșite tuneluri
unele pe altele,
umbre de sânge amestecat cu noroi
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.
Seara târziu, trec pe lângă răscruce,
printre cele două stații ce se privesc
față în față și văd golul din mine –
dejunul de care-am uitat
să mă apuc ca de o bară-n transport
pentru mai multă siguranță de sine
atunci când mă aflu între semeni.
Sunt doar în trecere,
le răspund,și fac bine;
așa că nu vă mai obosiți
să mă-ntrebați ce și cum…
Noapte bună!
de Bot Eugen
Îi plăcea să se audă meditând
cu glas tare
asupra problemelor existențiale,
mie – doar să-i ascult vocea
cum trepidează între
bolta metalică
și pantofii mei negri din piele
cu scârț;
ardea intens printre cuvinte,
vorbea despre toate și
despre nimc.
Într-un târziu, mă întrebase:
-Nu vrei să…?
-Păi, nu ,
i-am răspuns,
chiar nu e momentul
s-o cauți cu lumânarea
prin camerele pieptului meu
pe umbra aceea
de spațiu nelocuit
de oamenii-camere de luat vederi;
nici cu lanterna măcar
ori cu bricheta aprinsă
nu vei reuși s-o găsești –
nu vezi c-afară
se face dimineață,
iar înăuntru – salon
de sforăit
pe mai multe octave,
în timp ce
intrarea în capitală
se-apropie de noi, asemeni
războiului psihologic
(dintre mine și ceilalți)
și-autocarul
pe jumătate gol,
roșu pe jumătate
stă gata să intre-n pământ
de rușine
după câteva frâne,
tot ascultându-te cum
vorbești despre toate
și despre nimic,
cu gândul la ce va spune
igrec ori ics
despre reflecțiile tale idioate ;
în acest timp
zeta se va holba la noi
cu niște ochi
bine-nșurubați în monitor
și se va distra rău de tot
pe seama reflexiilor noastre
palide de nesomn.
de Bot Eugen
Cineva se uita la monitor
și monitorul se uita negru la mine.
* * *
Ne priveam unul
în ochii celuilalt
fețele palide de nesomn
și ne vedeam
orbirile pasagere:
câteva beții
și partide de sex
fără preludiu,
țigara de după,
trezitul cu noaptea în cap și
căderea liberă-n lume –
un salt mortal
efectuat zilnic cu detașarea
unui jucător de ruletă rusească,
obișnuit numai din asta să trăiască
și totuși,
la ce bun să ne mai vedem?
mă întrebam fără ca tu
să poți citi
în ochii mei vreun răspuns.
* * *
În acest timp, cineva
se zgâia la noi cu niște ochi
bine-nșurubați în monitor
și îmi fuma gândurile cu nepăsare.
Cât despre moarte, numai de bine .
de Bot Eugen
Îmi spuneam
că nu are rost să o sun,
chiar dacă la Crasna,
în timp ce ne
fumam cafeaua,
reușise cumva, pe nesimțite
să își strecoare
în buzunarul meu de la piept
cartea de vizită,
de care
întâmplător mă tăiasem
la unul din degete,
atunci când mă căutam
suspicios ca un vameș
de lucruri ascunse
și nu izbuteam,
nici în ruptul capului,
să îmi găsesc
cartea de identitate.
de Bot Eugen
Mă întorc astăzi de la serviciu
(de ani în șir practic același viciu),
trec pragul blocului, deschid cutia poștală,
de-acolo cade un plic. Îl ridic , pe el –
două ștampile cu inscripție roșie:
București și Posta Romana.
Sub ele – scris negru pe alb:
Destinatar Bot Eugen,
adresa mea din Pantelimon și
o felicitare,
conținând următoarele :
Să ai înțelepciunea de-a nu rata
nici una dintre ocaziile ivite
da a pleca din țară,
puterea de-a uita
cât mai repede posibil
tot ce ți s-a putut
întâmpla aici,
precum și cea de a te stinge-n apus,
gustând
din micile otrăvuri ale
vieții,
la o distanță apreciabilă
de ai tăi și de casă
în deplină uitare
fie-ți vinul negru, iar nopțile – albe,
pâinea – amară, umbra – de-ocară
La mulți ani
și să ne urâm cu bine
Urmează rânjetul, apoi –
un hohot de râs,
după – întrebarea:
Ei, ia zi, bătrâne,
cum te-am fentat
eu la faza asta pe tine?!
Dedesubt data de 05.07.2011 și
semnătura președintelui județelor unite…
de Bot Eugen
de-un vifor negru de-ntrebări şi gânduri asaltat,
la ora când soarele trecea către amiază,
îşi împletea din febra nopţilor lui albe pat,
în timp ce umbra inimii, fierbinte şi trează,
cu demiurgul de lumină selenară beat,
dialoga-n tăcere, însângerând o rază.
de Bot Eugen
Cobori pustiit dintre oamenii burduşiţi cu vorbe şi râsete,
te-adânceşti în gânduri până la tâmple
și mergi prin tine însuţi în cercuri până te-ntuneci la chip.
Te opreşti în faţa inimii, saluţi solemn golul care o locuieşte,
te dezbraci pe urmă de umbre, te descalţi de noroaie
şi, însoțit de șarpele-vânt,
urci treptele singurătăţii, numărând până la infinit.
Treci apoi pragul casei cu numărul 1,
deschizi o uşă-n pământ şi o fereastră în ceruri,
străbaţi labirintul de-oglinzi reflectându-ţi nopţile albe
(una mai palidă decât alta),
îţi pui după aceea pe limbă pastila pentru tăcere
şi dai peste gât un stacan de tărie în cinstea celui care ai fost.
Te-ntinzi apoi pe canapea şi-n timp ce dormi dus,
visezi că te afli în vizită la vecinul de sus,
că asişti, de fapt, alături de câţiva îngeri lunatici
la şedinţa ta proprie de acupunctură
pentru crâncena durere de cap
şi sentimentul incurabil de greaţă.
de Bot Eugen
Depravatul de ieri
suferă azi de blenoragie orală.
asudă rău sub limbă săracul
de când cu moartea subită a sexului,
vorbeşte mult şi mă plictiseşte,
narează banale poveşti
despre beţiile şi partidele de amor
de care chipurile avusese el parte
pe vremea strălucitei sale cariere
de prestidigitator
al armelor reci şi de foc,
vocabula pixul şi multă,
foarte multă muniţie de la nenoroc.
însuşisem abecedarul seducţiei-
bătea câmpii inima lui-
cu mult înainte de-a învăţa să imit
urletul unui lup către Lună
pe o alee pustie.
dând din limbă uneori,
alteori-din coadă,
ştiam agil să mă strecor
pe sub pielea victimei simpatice,
de inimă cu vorbele-o muşcam,
ca să-i ling pe urmă sarea de pe rană,
făceam sex cu ea în cinstea zeiţei libertăţii.
după terminarea orelor de română,
seară de seară, cu frica în sân,
muza mea se grăbea să ajungă acasă
să prepare o ciorbă de burtă sau o friptură,
să nu crape cumva parazitul de foame,
pe când eu muşcam de gât cu sete
sticla de-alcool Dracula,
cum muşcă alţii din franzelă
din mers, în grabă, pe stomacul gol…
plumbul tristeţilor zadarnic
încercam într-un poem de aur
să-l preschimb, căci din nou,
din nou se revolta în mine
urletul trist al pierderii de timp
şi mă lăsam atunci pe buze sărutat
de berea blondă ca de o femeie,
în capul oaselor apoi mă ridicam
şi îmi scoteam dulăul la plimbare
să latre la căţele…
uneori când mă scârbeau peste măsură
prea multele trădări, intrigi şi farse,
trăgeam aerul adânc în piept
şi îmi scuipam flegmatic lira-nsângerată
în „imaculaţii” sori ai lumii,
tuşind spasmodic ca un canceros în plină agonie.
din când în când totuşi
mă simţeam capabil să desfid
marea de idoli
de pe aisbergurile imperfecţiunii.
erau nopţi albe în care ningea
cu-ntunecate astre
peste azurul venelor mele,
eram un gigolo clandestin,
o umbră-nflăcărată
care păşea marţial
peste trotuarele gri ale zilelor sale.
+ + +
au trecut ani.
şancrul dur se ramolise.
alte constelaţii de bube
înfloresc astăzi
pe cerul negru al gurii,
supurează banale istorii,
pe urmă
se cicatrizează şi se usucă.
cotcodăcind în ritm de manea,
înserarea-şi adună de pe străzi puişorii-
umbre seduse
de mângâierile aripii sale materne.
se văd deja roind
în jurul bordelului
câteva zeci de şubrede suflete
cu inima crudă şi tunse chilug.
se-apropie unul din ele de sifiliticul tată
şi despică istoricul bolii în patru
pe buza murdară de sânge-nchegat:
Povestea ta e răsuflată…
de Bot Eugen
Casă suspendată în aer
cu ziduri care foșnesc noaptea asemeni
unor aripi împietrite în zbor vertical …
Echidistant față de pietre și față de păsări,
cu scaun la cap,
în capul oaselor pe un scaun,
închid ochii și derulez
cu-ncetinitorul imagini alb-negru
din filmul developat
în obscuritatea albelor nopți.
Pe măsură ce imaginile se succed,
începe să cadă tencuiala
de pe un perete fragil
în fragilitatea unui alt fel de perete.
Devin conștient de existența lui
și el – tot mai plin de sine, tot mai greu –
se rostogolește-ncet ca o bilă metalică
dinspre o tâmplă către cealaltă,
în timp ce chipul meu se oglindește,
trecând prin fața ferestrei,
tot mai palid, mai depărtat;
dincolo de reflexia lui,
de la stânga la dreapta –
spitalul, biserica, cimitirul …
Pe măsură ce îl retrăiesc în tăcere,
ca pe un regret nemărturisit,
(că nu am avut tăria să îl sugrum din fașă),
undeva în apropiere, dincolo de ziduri,
o voce străină dă glas poemului meu pe care
eu nu-l voi mai scrie niciodată.
de Bot Eugen
Uneori te trezești în brațele mele
cu o senzaţie vagă de sufocare
și-mi relatezi pe nerăsuflate
povestea neliniștii,
istoria aceluiași coşmar neînvins:
În inima nopţii,la mine în piept,
cei doi fraţi siamezi se încleștează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.
Alteori, visezi cum pe mine
o umbră în somn încearcă să mă sugrume
și-atunci mă trezești din somn
şi mă implori să nu mai dorm strâns
în nopţile lungi de noiembrie.
Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr
și te liniştesc, spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,agonizând,
se mai stinge câte un visător;
urmează singurătatea fratelui său îndoliat
să-și zidească infarctul într-o inimă neagră
pe albul foilor de hârtie.
Din când în când,noaptea,la tine în piept,
cei doi frați siamezi se încleştează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt…
Tu te trezești zilnic din somn cu răsuflarea tăiată
și mă lași în ochii tăi să citesc povestea neliniștii,
istoria aceluiași coșmar, de neînvins, care
se scrie sub mâna mea chiar acum singur pe sine.
de Bot Eugen
În subsolul pieptului tău, azi-noapte,
şi-au dat în secret întâlnire
carnivorele mâini.
Se cuprindeau una pe alta,
se gândeau pe şoptite, se-nţelegeau
prin gesturi cu care
îi vor putea zidi inimii
deasupra capului
un cer de piatră cu strâmte hotare…
Deşi abia se cunoscuseră,
părea că se ştiu, totuşi,
de-o viaţă,
ca nişte surori siameze.
La un moment dat, una din ele,
chiar te rugase politicos,
să te ridici din pat
şi să le aduci o scară,
să poată mai lesne
să ţi se urce în cap.
Pe umerii tăi, azi-noapte,
o pereche de palme
înmănușată în negru
încălecaseră un visător,
unul albit la tâmple,
plutind printre neguri și umbre,
călare pe un cal alb.
Au obţinut dreptul să viseze
cum se vor desfăşura
la el în sânge, -naripate,
himerele-kamikaze cu zborul lor
pururea amânat.
Deasupra creştetului tău întârziau
mâini obișnuite
să spele creiere și să jongleze cu ele,
se spălau apoi una pe alta, se cuprindeau,
se mângâiau lasciv şi se gâdilau,
se-ncolăceau în jurul tâmplelor tale
aidoma unor vampirice buruieni,
îţi devorau din priviri
lumina ochilor, sufletul,
se întrepătrundeau,
preschimbându-se după aceea
în penumbra pumnului binevoitor.
Astfel, ai deschis vama,
v-ați îmbrăţișat cordial
și-ai încheiat într-un târziu
pactul păcii cu-nstrăinarea,
în inima unui pustiu,
sub ploaia de sare…
de Bot Eugen
Copilărie grea jucării de lemn
de un ochi străin în noaptea dintre ani,
pe tăcute ne-adâncim, până la uitare,
unul în sinele celuilalt, tot așa cum o fac
negrul și albul din simbolul Yin-Yang.
Ne aflăm în continuă mișcare
pe un teren dur și alunecos.
În jurul nostru nu se va schimba nimic;
nimicurile care ne înconjoară nu sunt decât
interschimbabile fațete
ale unuia și aceluiași sindrom de futing în masă,
neantul perpetuat din patru în patru ani,
pe marginea căruia facem schimb de umbre cu lumea;
urmele ei de bocanci ne iau cu asalt periferia,
pașii noștri rătăcesc nestingeriți prin centrul său, pe buza de piatră
a hăului care ne tace ostentativ strigătele
cu tăceri sâsâite de viperă ; între noi și stele,
întunericul cască de plictiseală și din când în când
ne soarbe din priviri,
ca pe un pahar cu vin negru,
focul ochilor înnebuniți după viață,
după chipul său palid în fața căruia pălesc
toate măștile sorții,
palorile apropiaților noștri stinși de curând,
albul zăpezilor pictate cu gânduri albastre
de mâna mea prin care, de ani și ani,
cerneala nopților de insomnie visează
la soarele zilei de mâine …
Mâine dimineața te vei trezi
abandonat de îngeri
în carnea mea mahmură,
ca într-o garsonieră-sicriu confort7
cu pereții plini de igrasie;
captiv între coastele mele, te vei trezi,
încercând să-ți strecori capul dureros de mare
prin urechea unui ac cu gămălie,
să peticești sacul de nedormit al unui străin;
te vei trezi bolborosind blesteme către mine
și cerul gurii îți va mirosi a țărână,
în timp ce marele vinovat cu inima cât un purice
își va mușca limba violent, redescoperind
strigătul sângelui tatuat cu arătătorul pe foaie,
precum și gustul său metalic spintecând
tăcerea unei limbi de viperă în două :
picioare
brațe
nări
urechi
orbite
buze
emisfere târâtoare
de Bot Eugen
Negru de cioară şi sur de hulub,
ninge afară cu pene de plumb.
Albă ca moartea cade peste oraş
zăpada, pe gheaţă – un sinucigaş.
Funebră, sub soare, noapte de mut,
sub măşti şi grimase canini se-ascut.
Cristal amar de lacrimă-n ceaţă,
în ochi numeroşi plânsete-ngheaţă.
Setoşi de sânge, c-o foame de lup,
profanii atacă, muşcă şi rup…
Negură de ciori, ninsoare de hulubi,
se-nnoptează cerul cu pasari de plumb.
de Bot Eugen
*ianuarie 2000; Chişinău;
după o discuţie cu Arcadie Suceveanu
“Foaie verde şi-o sipică
A dracului noapte mică.”
(Cântec popular)
Mai daţi-o-ncolo de lună! zicea unul,
o s-ajungem şi la ea în curând,
o să ne plimbăm şi pe ea în pantofi cu şenile…
– Are dreptate! zicea al doilea,
mai lăsaţi-le naibii de lună şi stele! …
Să mai umblăm niţel şi pe pământ,
că şi la noi, zilele trecute,
pământul a devenit rotund…
– Să vedem ce facem cu nopţile! …
a mai strigat unul.
Şi aşa apăru deodată pe ordinea de zi,
ca un lucru urgent, ce nu mai poate suferi amânare,
problema spinoasă a nopţilor…
(Căci era acolo o adunare a poeţilor,
o şedinţă de lucru, cam aşa ceva –
sau poate mă nimerisem din întâmplare
în fluxul obişnuit – un fel de ultrasunete –
prin care comunică îndeobşte poeţii între ei.)
Fapt e că discuţia izbucnise
ca o furtună de primăvară şi, deodată,
prin valuri torenţiale şi descărcări electrice,
m-am pomenit însumi strigând:
– Cer cuvântul! – ziceam – daţi-mi voie,
am studiat problema, vă pot prezenta un raport
cam lung, dar, în schimb, foarte amănunţit…
– Dă-i drumul! săriră glasuri, iar un tânăr
căruia îi scăpăra părul la ceafă(pe unde
în chip vădit pierdea mult fosfor),
rosti solemn, acoperind vuietul adunării:
– Are cuvântul cetăţeanul de la marginea oraşului!
Se făcu linişte.
– Fraţilor! – strigai, sugrumat de emoţie –
trebuie să găsim o soluţie – aşa nu mai merge!
Nopţile sînt prea mici, tot mai mici –
înguste vâlcele între munţii înalţi ai zilelor,
între munţii înalţi, puternici,
plini de grele păduri, ai zilelor.
Trebuie să fie o cale, la naiba! –
nopţile sînt prea mici, prea puţine,
nu ne mai ajung –
scurte fulgere de beznă între două coloane albe,
între două coloane albe, înalte, fără sfârşit.
Trebuie să fie o ieşire – nu mai e chip!
Văzduhul fermentează,
ochii sînt plini, urechile, inima –
ziua lasă pe noi o rouă bogată, fecundă,
lumini şi vorbe, amintiri, grele dâre adânci.
Oamenii lasă în adâncul nostru
urme de foc, valuri, lacrima frunţii,
zâmbete şi mâini în mişcare, mâini,
sute de mii de mâini ce flutură pe strunele zilei…
Iată amurgul. Încet, nervii zilei se liniştesc,
unul câte unul, se sting ca nişte filamente,
devenind roşii, mov, cenuşii, negri…
Ca o femeie în putere, ştergându-şi mâinile,
lepădând şorţul, ziua
se lasă somnului, uşor, ostenit-zâmbitoare,
mirosind a lapte… Tu îţi mâi spre casă
bătrânul car solid, trosnind de povară,
bătrânul car al zilei, încărcat cu vârf,
îl mâi spre casă plin de roade, grăbit să-l descarci –
o, peste măsură de grăbit, însetat
să-l descarci, să-l cântăreşti, să-l numeri,
să-l treci în condică…
Ah, dar vă spun, la dracu!, noaptea
ne-a rămas mică, strâmtă, caraghioasă,
ca o căciulă din copilărie!
Nici n-apuci să-ţi descarci carul pe jumătate –
şi cântă cocoşii şi nu ştiu cine naiba azvârle
un afurisit de dovleac aprins deasupra casei,
sculând lumea din somn…
În zadar te zbaţi, furnică, târând poveri
de-o sută de ori cât tine, să le tragi de-a buşilea
pe gura îngustă a bordeiului – bordeiul nopţii
nu le mai încape… Şi-atunci, oh, ce ciudă,
ce deznădejde te-apucă atunci,
ce mânie crâncenă, soră cu moartea,
şi strigăte grele de neputinţă
se zbat bolborosind în coşul pieptului:
– Unde, unde sînt nopţile? Ce se-ntâmplă?
Poate sînt pe undeva stocuri supranormative?
Poate le-adună unii avar şi le-ngroapă
în grădini, la rădăcina pomilor, crezând
că le vor putea lua cu ei în mormânt,
ca să le trăiască pe îndelete dincolo, ca şi cum
n-ar fi acolo destule nopţi, prea destule…
Poate e pe undeva o scăpare din vedere,
o greşeală de planificare, de vreme ce am ajuns
să producem mii şi mii de tractoare pe an
şi, mai mare ruşinea!, abia 365 de nopţi! …
Trebuie să fie o soluţie, aşa nu mai merge!
Ne trebuie nopţi ca lumea, întregi,
duble, dacă se poate, da, duble,
câte două nopţi pentru fiecare zi,
ca să putem măsura şi socoti
toată avuţia şi toată puterea fiecărei zile,
ca să putem prelucra polenul îmbelşugat –
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…
Ştiu, cineva o să-ntrebe, fireşte:
o, iubiţi agricultori ai nopţii, dar ziua ce faceţi?
Cum aşa, ziua? Ziua? – Dumnezeule mare! –
cum să pierzi vremea, ziua, cu capul în palme
în faţa hârtiei – ziua! – calculând
cântecul probabil de mâine?!…
Cine-ţi mai dă înapoi
ce-a scăpat ochiul, urechea, bătaia inimii?
Cine-ţi restituie tremurul risipit al zilei,
cine-ţi întoarce culorile ce fug
pe obrazul oţelului fierbinte, clipa
când aluatul devine pâine, când sămânţa devine holdă,
cine, o cine-ţi mai dă înapoi
glasurile, paşii, sângele alergând, încordarea:
ţuica tare a fiecărei zile?…
Şi-apoi, nu vă supăraţi, versul, fraţilor,
e o floare de noapte…
Îl semeni în zori, îl stropeşti
cu toate apele zilei, dar el
înfloreşte târziu, după miezul nopţii,
în bătaia lunii.
El creşte noaptea – noaptea e-a lui,
noaptea ard mai puternic, mai luminos,
şi cuptoarele oţelarilor şi condeiele.
Noaptea ard condeiele, ascultând
vârtejul înstelat al turbinelor din munţi,
şoapta câmpurilor întinse,
grumazul liniştit al pompelor de sondă,
ce se leagănă tăcut, egal, cufundând ciocul adânc
în călimările lor nevăzute, de sub pământ…
Da, noaptea ard mai puternic condeiele
lăsând dâre aprinse, luminoase,
pe coala neagră a nopţii.
Dar nopţile ne-au rămas mici
ca un cupeu de altădată, cu perdeluţe de dantelă,
un cupeu decolorat, strâmt, în care
nu mai e loc să desfăşuri, întreagă,
harta zilei, harta sufletului…
Avem nevoie de nopţi adânci, încăpătoare,
duble, dacă se poate, de nopţi mari, frumoase,
ca mintea românului de pe urmă.
Trebuie să se ia măsuri, aşa nu mai merge!
E timpul să trecem la fapte,
să-naintăm o petiţie(“avem onoarea de a vă ruga
să binevoiţi a dispune…”), să mergem în delegaţie
la Ministerul Nopţilor, la Ambasada Lunii,
să cerem nopţi mai mari, nopţi înalte, nopţi-turn,
să cerem drepturi egale pentru zile şi nopţi,
pentru lucrătorii de noapte, să cerem
o mai justă repartizare a nopţilor
pe cap de locuitor… Să se ia măsuri drastice
împotriva celor ce irosesc materialul nopţii
(au fost văzuţi indivizi, ce susţineau
că sînt călugări – şi poate că erau chiar călugări –
croind cu nemiloase foarfeci cucernice,
din postavul scump al nopţii,
sutane, tot felul de sutane
şi de stindarde ale întunericului!). Mai sînt unii
care le speculează la Talcioc, le vând la negru –
nopţi din pachete, nopţi false, imitaţii,
simple petice de beznă,
pe care, dacă le duci la ureche,
auzi împuşcături şi gemete, de departe,
din toate colţurile lumii…
Alţii prăpădesc materialul nopţii tăind din el
mânecuţe de satin(cu care-mbracă de altfel
şi nesuferitele ciori), şi-aşa le vine mai uşor
să moţăie prin birouri,
tolăniţi pe registre şi dosare pline de oameni vii…
Ajunge! Aşa nu mai merge! Să se ia măsuri!
Să se confişte nopţile de la cei ce dorm ziua
zugrăvind-o în culoarea întunecată a nepăsării
şi zicând că e noapte,
de la cei ce-şi plimbă aghioase melancolii
prin birouri şi ateliere, pe lângă unelte,
dormind în post, în ghereta de gardă a zilei,
de la cei ce trăiesc dormind, într-un somn perpetuu,
de la cei ce cufundă nopţile-n spirt,
scoţându-le albe, străvezii, împleticite,
de la cei ce se tem de noapte, fugind
de oglinda liniştită a somnului,
de la cei ce fug de somn ca de moarte,
de frica viselor,
de frica necruţătoarei sincerităţi a viselor,
(căci visele scot uneori ridicând deasupra,
precum apele din adânc,
azvârlind la ţărmul conştiinţei,
cadavre de gânduri, îngropate pe furiş, dosite,
la a căror vedere pălesc de groază acei
ce se ştiu vinovaţi…) Dar noi,
noi nu ne temem de vise, nu ne temem de nopţi,
noi visăm cu condeiul în mână,
cu ochii larg deschişi,
ridicând făţiş din adâncul călimării
trupul rumen, însufleţit al zilei,
seva puternică, vie,
ce leagă una de alta clipele spre viitor,
ca o arteră de sânge esenţială.
Dar daţi-ne nopţi, pentru Dumnezeu, nopţi
mai multe, mai mari – trebuie să fie o soluţie,
daţi-ne nopţi mai multe, înalte, de tip nou,
să ne putem sui
până la umărul înalt, luminos, al zilei,
să putem preamări, cum se cuvine,
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…
********************************
O, zadarnic ne rugăm, ştiu prea bine,
zadarnic ne batem ca apa de maluri…
Voi, dragii mei arcaşi ai peniţei,
voi, viteji dorobanţi de gardă ai nopţii,
să vă spun drept: nopţile nu vor creşte de la sine,
să vă spun între noi: după câte-am aflat,
altele-n plus nu vom primi, e-aproape sigur.
Rămâne să ne gospodărim cum om putea,
să ne gândim bine: trebuie să fie o cale.
Să facem economii, să-nlăturăm risipa
(poate vom fi nevoiţi să suprimăm şi cota
rezervată pentru redingotele pinguinilor),
să vorbim cu minerii, să ne rugăm de ei frăţeşte
– doar şi ei umblă cu stele prin întuneric –
poate ne scot pentru noi un filon întreg,
un filon mai mare, mai negru,
să ne-ajungă mai multă vreme… Şi-apoi,
Unde sînt inovaţiile noastre, tehnica nouă,
metodele îndrăzneţe, înaintate?
Dar vastele noastre resurse interne, resurse uitate?:
nopţile pierdute în somnul adânc al veacurilor,
în drumul nesfârşit al istoriei,
nopţile ucise în lungii ani de robie,
în lungii ani pierduţi, ai războaielor,
sfintele nopţi de veghe
la căpătâiul răniţilor, bolnavilor, pruncilor,
sfintele nopţi de sânge şi speranţă,
nopţile zăbrelite ale puşcăriilor,
toate nopţile netrăite, strivite, interzise,
ale omenirii, nopţile cu dinţii încleştaţi,
frânte pe roată, împuşcate…
Toate ne aparţin, pe bună dreptate –
să le-adunăm cu grijă, migălos,
să le topim cu furnalele călimărilor
şi să-ngrăşăm cu amintirea lor fecundă
pământul nopţilor noastre de azi…
Aşa trebuie să facem, sporind,
în fel şi chip, puterea ogoarelor noastre,
dar mai cu seamă, ar trebui poate să lucrăm
cu cerneală fierbinte…
Asta v-o spun, nu de la mine – de fapt, e o taină.
Am furat-o trăgând cu ochiul
la oamenii care fac pâine, care fac oţel…
Vă spun pe cinstea mea,
era vorba de flacără, de dogoare –
de-asta se umfla pâinea, rumenindu-se,
de-asta fierbea scânteind oţelul…
Aşadar, vezi bine, aici e secretul:
să lucrăm cu cerneală fierbinte,
să stropim pomul nopţii cu cerneală fierbinte –
ca să crească-n el, mari, pline,
orele,
să se umfle-n el, grele, rotunde,
ca nişte portocale negre, zemoase,
cu miezul albastru, înstelat cu seminţe de aur…
Să lucrăm cu cerneală fierbinte!
* Aventuri lirice; Cele mai frumoase poezii; Editura Albatros; Bucureşti; 1978
* Prefaţă de Eugen Simion
Înecat de iubire, prea plin, întinzând mâinile
după fluturii șovăitori ai bucuriei,
neîncetat mă gândeam la un dar nemaipomenit,
la un dar uriaș, fără egal, mai de preț chiar
decât inima mea, în care zornăie acum alandala,
ca două pietricele sprintene, proaspete, nestatornice,
cele două silabe ale numelui tău, oră de aur.
Să-ți fac un dar măreț, mă gândeam,
cum nu s-a mai văzut. Cere-mi,
aș fi vrut să-ți spun, cere-mi
ce e mai scump, mai rar,
ce e unic și fără asemănare, cere-mi orice –
toate ți se cuvin, și încă n-ar fi
decât prea puțin, din cale-afară de puțin.
Ai putea să-mi ceri viața, firește.
Nu mi-o cere –
dăruită de mult, treaptă e sub tălpile
celor ce urcă. Dar cere-mi
mâna dreaptă, cu care semăn și culeg
și cu care-ți mângâi părul
și-ntristatul, preafrumosul obraz,
și care, mișcată mult în umbletul vieții,
rămâne adesea îndreptată în sus.
Cere-mi stânga, cu care-ți deschid ușa,
când nu te țin cuprinsă de mijloc,
cere-mi stânga, cu care-mi port steagul albastru,
și pe-amândoi fluturând vă voi sui
deasupra lumii. Ori primește
aceste flăcări negre ale ochilor mei,
adumbriți de neînțelese mâhniri,
și care oricum nu mai sînt de folos nimănui
de când chipul tău
a rămas pe veci înecat în apele lor …
O, e puțin, știu, e atât de puțin,
ție ți se cuvine tot – răvășit
de chemări, cu fruntea plină de ceață,
pentru tine întind mâinile lacom
după toate comorile lumii …
Ah, sărac sînt, puțină mi-a fost partea,
averi n-am strâns, nepriceput și fără prevedere –
n-am strâns decât bucurii întoarse din drum,
nevăzute miresme amare,
ca florile stranii, nevăzute, ale nucului.
Sărac sînt, ca arborele din pădure –
doar umbră dau și veștede frunze
și-un braț de lemne albe, uscate …
Dar ia acest lemn, e drept și e trainic,
și fă catarg corăbiei tale viteze.
Ia umbra mea, întinsă, sub lună,
și fă-ți pânze și flamuri …
O, sărac sînt, puțină mi-e partea:
îți dăruiesc un fir de protoplasmă,
îți dăruiesc un fir de veșnicie.
Primește-l, păstrează-l
în mările tale lăuntrice, calde,
și născocind, ivește din el
o seminție nouă de oameni albaștri, curați,
cu câte două inimi.
Oricum ar fi, îngropată
în lacrima mea de rășină
te voi păstra cristalin prin milenii.
* din volumul Nevoia de cercuri(1966);Cele mai frumoase poezii; Editura Albatros; București; 1978.
Te-adânceşti în tine însuţi, până ajungi
să-ţi pipăi pulsul pe dinăuntru
cu degetele prelungi ale tăcerii.
Faţă-n faţă cu umbra,
stai şi asculţi trecerea clipelor,
pregătit s-o înfrunţi cu braţele goale.
Deasupra capului tău,
în chip de liber arbitru,
albul orbitor al lunii, muşcat
pe jumătate de întuneric.
…şi vântul şlefuind, ca pe un rubin,
feţele sângelui îngheţat în aşteptare…
Între tine şi semeni s-au risipit
într-o singură zi
rezervele de cuvinte
pentru câţiva ani de acum înainte.
Te-adânceşti tot mai tare până ajungi
să-ţi asculţi pulsul ca pe o poveste,
ca pe-o rostire şoptită-a cuvintelor
izvorând din adâncul inimii.
Acum, însă, cineva îşi zboară creierii
ca pe o pasăre ţipând în deşert,
şi devii deodată contemporan
în inima acestei nopţi pustii de noiembrie
cu toţi morţii tineri ai zilei de mâine.
Stai spate-n spate
cu albul orbitor al lunii,
pregătit să înfrunţi umbrele aurorei.
Pentru că tu ştii
şi ai ştiut-o dintotdeauna:
Sub fiecare răsărit de soare
în tine se mai stinge câte o constelaţie
de celule gânditoare.
de Bot Eugen
Paşi pe trepte-aud, zăngănit de verbe şi de chei,
scrâşnete punând lacăt la gura ce ascunde
dialogări dintre femei şi şerpi cu clopoţei,
dulcele delir al unor patimi muribunde.
Cancanuri la parter, manele, cocote şi peşti prin beznă preumblă…
Bravează clica de poltroni, pentru bani mecena se prostituează…
Mă-nfiază, tu, stea singuratică, să strălucesc cu a ta umbră
pe un munte de lumină şi, lucid, să-mi curm zilele cu o rază.
E noapte şi sub tăişul alb al Lunii lira bardului păleşte.
E anarhie, cu alcoolici şi satrapi benchetuind pe-un piedestal.
E întuneric şi deasupra mea un înger priveghează lupeşte.
Îmi scrutează demonul lacrimile cu ochiul treziei chirurgical.
Mai palid pare iarna, pe o arteră sângerând,
prădătorul ce-a căzut în ghearele nimfei de pradă.
Melancolia-l escortează pe marele înfrânt
cu o mare de făclii prin labirintul de zăpadă…
Privind la eclipsă, costelivul sihastru
aude carnea fremătând sub sorii cu pete,
şi simte-năuntru cum deşertul albastru
îl sărută cu foc, îl devorează cu sete.
Ghilotinează-i, Doamne, strigătele în apus,
ca noaptea târziu, de pe eşafodul Lunii,
să-şi audă geamătul rostogolindu-se în gol,
pe treptele înalte ale rugăciunii.
Dezleagă-i zilele, bunule Domn,
de noaptea celor bolnavi de nesomn.
de Bot Eugen
boteugen74
BotEugen's Blog 
