Takashi Arima – Arta de a ucide

 

N-ar fi putut să treacă prin altă parte, nu Decât pe sub nasul MEU? Acest
plictis ce fuge ca o zebră. Simţurile mele aflate la pândă ţintesc. Butelia de bere ce zăcea pe
covor A fost culeasă rapid.
îmi înarmez braţul Şi zvârr! către nesimţitul intrus

 

Să nu credeţi că-mi închipui c-aş fi războinicul
Din vremea Războaielor civile
Ce doboară c-o piatră păsările din zbor.
Oboseala de după o zi de muncă
O adorm cu unul sau două pahare de bere
Ce mă fac să cad într-o stare de dulce euforie.
Să trăieşti ca un celibatar în fiecare zi nu e deloc uşor, Să-ţi umpli vremea după ce dejunul e gata,
Timpul e lung şi te apasă greu.

 

Despre cele sfinte, s-avem iertare.
Şi-apoi n-am nici un chef să-mi împart viaţa cu una din acele
animale de casă
Şi mai mult, să fiu generos şi să iert Când se îndoapă cu micile mele economii.
încep să lansez din nou aceeaşi butelie.

 

Celălalt, perfidul
Tocmai dispare într-un colţ mai întunecat
Al camerei ignorând ce e menajul
Când nu ştiu al câtelea tir
Şi-atinge ţinta, lovitura a fost norocoasă
Şi adversarul e terminat, dat peste cap.
S-a zbătut, a dat din picoare
Dar acum e imobilizat.

 

E terminat
Mizerabil sfârşit
Pe care-l constat pe viu, apropiindu-mă.
Cu adevărat
A meritat-o, pare a spune
Zâmbetul crud ce-mi răsare pe buze
Şi murmur încet, cântărindu-mi silabele:
-E bine pentru tine.

 

* Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997;

*Prefață, traducere și note de Ion Cristofor;

 

 

 

Publicitate

La mulți ani, bătrâne,

 

și să ne urâm cu bine!

 

 

 

Mă întorc astăzi de la serviciu
(de ani în șir practic  același viciu),
trec pragul blocului, deschid cutia poștală,
de-acolo cade un plic. Îl ridic , pe el –
două ștampile cu inscripție roșie:
București și Posta Romana.
Sub ele – scris negru pe alb:
Destinatar Bot Eugen,
adresa mea din Pantelimon și
o felicitare,
conținând următoarele :

 

Să ai înțelepciunea de-a nu rata
nici una dintre ocaziile ivite
da a pleca din țară,
puterea de-a uita
cât mai repede posibil
tot ce ți s-a putut
întâmpla aici,
precum și cea de a te stinge-n apus,
gustând
din micile otrăvuri ale
vieții,
la o distanță apreciabilă
de ai tăi și de casă
în deplină uitare

 

fie-ți vinul negru, iar nopțile – albe,
pâinea – amară, umbra – de-ocară

 

La mulți ani
și să ne urâm cu bine

 

Urmează rânjetul, apoi –
un hohot de râs,
după – întrebarea:

 

Ei, ia zi, bătrâne,
cum te-am fentat
eu la faza asta pe tine?!

 

Dedesubt data de 05.07.2011 și
semnătura președintelui județelor unite…

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

 

Box(I)

Cobori pustiit dintre oamenii burduşiţi cu vorbe şi râsete,
te-adânceşti în gânduri până la tâmple
și mergi prin tine însuţi în cercuri până te-ntuneci la chip.
Te opreşti în faţa inimii, saluţi solemn golul care o locuieşte,
te dezbraci pe urmă de umbre, te descalţi de noroaie
şi, însoțit de șarpele-vânt,
urci treptele singurătăţii, numărând până la infinit.
Treci apoi pragul casei cu numărul 1,
deschizi o uşă-n pământ şi o fereastră în ceruri,
străbaţi labirintul de-oglinzi reflectându-ţi nopţile albe
(una mai palidă decât alta),
îţi pui după aceea pe limbă pastila pentru tăcere
şi dai peste gât un stacan de tărie în cinstea celui care ai fost.
Te-ntinzi apoi pe canapea şi-n timp ce dormi dus,
visezi că te afli în vizită la vecinul de sus,
că asişti, de fapt, alături de câţiva îngeri lunatici
la şedinţa ta proprie de acupunctură
pentru crâncena durere de cap
şi sentimentul incurabil de greaţă.

de Bot Eugen

Alter ego

 

Mi-a bătut azi-noapte la uşă,
cu o suflare grea în prag,
înveşmântat duh în cenuşă,
un călător prin ceaţă vag,

 

 

ce îmi şoptea: Nu te mai teme,
ci dă-mi secretul în vileag-
spre care zări, de la o vreme,
mă tot avânt ca un pribeag?!

 

Răsucind în lacăt cheia lent,
cu mâna-mi încă somnoroasă,
m-am trezit vorbind incoerent
cu-o umbră de străin în casă

 

şi-ntrebată: De fapt cine eşti?
îmi răspunse: Tinereţe,
un suflet bătrân eu sunt şi veşti
ţi-am adus de la tristeţe.

 

Spre zori de ziuă mi-a mai zis,
cu un glas de om cuminte,
că şi-a pierdut nebunu-n vis
şi că el mă ţine minte.

 

Eu mă gândeam la lumi străine,
către el privind cu spaimă:
Cât de mult seamănă cu mine
ăst nebun ce n-are teamă!

 

de Bot Eugen

 

 

 

Pereți-stetoscoape

vocea-cuțit; pe măsură ce îl gândesc, altcineva îl recită …

varianta 2

 

Casă suspendată în aer
cu ziduri care foșnesc noaptea asemeni
unor aripi împietrite în zbor vertical …

 

Echidistant față de pietre și față de păsări,
cu scaun la cap,
în capul oaselor pe un scaun,

 

închid ochii și derulez
cu-ncetinitorul imagini alb-negru
din filmul developat
în obscuritatea albelor nopți.

 

Pe măsură ce imaginile se succed,
începe să cadă tencuiala
de pe un perete fragil
în fragilitatea unui alt fel de perete.

 

Devin conștient de existența lui
și el – tot mai plin de sine, tot mai greu –
se rostogolește-ncet ca o bilă metalică
dinspre o tâmplă către cealaltă,

 

în timp ce chipul meu se oglindește,
trecând prin fața ferestrei,
tot mai palid, mai depărtat;
dincolo de reflexia lui,
de la stânga la dreapta –
spitalul, biserica, cimitirul …

 

Pe măsură ce îl retrăiesc în tăcere,
ca pe un regret nemărturisit,
(că nu am avut tăria să îl sugrum din fașă),
undeva în apropiere, dincolo de ziduri,
o voce străină dă glas poemului meu pe care
eu nu-l voi mai scrie niciodată.

 

de Bot Eugen

 

 

 

Pereți-stetoscoape

 

vocea-cuțit din inima nopții

 

 

Casă suspendată în aer
cu ziduri care foșnesc
seară de seară din aripi
împietrite în zbor vertical …

 

echidistant față de pietre
și față de păsări,
cu scaun la cap,
în capul oaselor pe un scaun,

 

 

îmi închid ochii și derulez
cu-ncetinitorul imagini alb-negru
din filmul developat
în obscuritatea albelor nopți.

 

pe măsură ce imaginile se succed,
începe să cadă tencuiala
de pe un perete fragil
în fragilitatea unui altfel de perete.

 

devin conștient de existența lui
și el de a sa –
tot mai plin de sine, tot mai greu –
se rostogolește ca o bilă metalică
dinspre o tâmplă către cealaltă,

 

în timp ce chipul meu se oglindește,
trecând prin fața ferestrei,
tot mai palid, mai depărtat…
dincolo de reflexia lui,
de la stânga la dreapta –
spitalul, biserica, cimitirul …

 

pe măsură ce îl retrăiesc în tăcere,
ca pe un regret nemărturisit,
(că n-am avut tăria să îl sugrum din fașă),
undeva în apropiere, dincolo de ziduri,
o voce străină dă glas poemului meu pe care
eu nu-l voi mai scrie niciodată.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Încotro(II)

 

Flori intermediare; Asfaltații;

 

 

Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de-ntoarcere către casă,

ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruiește scutul de țurțuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne șterge la ochi
și ne îndeamnă
să privim numai și numai înainte.

 

Legați de mâini și de picioare,
stăm nemișcați, spate în spate,
și ascultăm cum suflarea lui
ne buzunărește venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal

 

roșu cu-albastre irizații.

 

Respirația lui tot mai amplă
și moartea noastră
din ce în ce mai pitică și mai calică

 

purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe niște epoleți,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniți undeva,
între cer și pământ,
pe o cruce de carne înghețată.

 

Ostatici ai uraganului,
la răscruce de drumuri,
stăm nemișcați, spate în spate,
și nălucim cu ochii deschiși
povești de adormit copiii durerii,
istorioare cu fericite sfârșituri,
în timp ce vântul ne răsfoiește anii
ca pe un roman
cu finalul înghețat în așteptare.

 

Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai și numai înainte.

 

Ce mai contează că ne uităm, în același timp,
în două direcții diametral-opuse
și că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul și cu totul altceva?!

 

Importantă e așteptarea. Ea este totul.
Așteptăm cu răbdare momentul prielnic
pentru-nmugurirea și creșterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.

 

Degerați din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit,

 

nu mai găsim drumul de-ntoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă cu fața către străini.

 

de  Bot Eugen

 

 

 

Încotro

 

 

Flori intermediare; Asfaltații;

 

 

Vârful inimii,
aidoma unui ac defect de busolă
care indică numai direcția vest-est,
e deviat mereu înspre dreapta
pe electrocardiogramă și către nord,
acolo unde termometrul
nu coboară nicicând
sub treizeci și opt de grade Celsius.

* * *

Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de întoarcere către casă,

 

ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruiește scutul de țurțuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne șterge la ochi
și ne îndeamnă
să privim numai și numai înainte.

 

Legați de mâini și de picioare,
stăm nemișcați, spate în spate,
și ascultăm cum suflarea lui
ne buzunărește venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal

 

roșu cu-albastre irizații.

 

Respirația lui tot mai amplă
și moartea noastră
din ce în ce mai pitică și mai calică

 

purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe niște epoleți,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniți undeva,
între cer și pământ,
pe o cruce de carne înghețată.

 

Stăm nemișcați, spate în spate,
și nălucim cu ochii închiși
povești de adormit copiii durerii,
istorii cu sfârșituri fericite,
în timp ce vântul ne răsfoiește anii
ca pe un roman cu finalul înghețat în așteptare.
Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm(odată sau pe rând)
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai și numai înainte.

 

Ce mai contează că ne uităm, în același timp,
în două direcții diametral-opuse
și că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul și cu totul altceva?!

 

Importantă e așteptarea. Ea este totul.
Așteptăm cu răbdare momentul prielnic pentru
înmugurirea și creșterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.

 

Ostatici ai uraganului,
la răscruce de vânturi,
degerați din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit/părăsit,

 

nu mai găsim nici drumul de întoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă cu fața către străini.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Geo Dumitrescu – Problema spinoasă a nopților

 

 

“Foaie verde şi-o sipică
A dracului noapte mică.”
(Cântec popular)

 

Mai daţi-o-ncolo de lună! zicea unul,
o s-ajungem şi la ea în curând,
o să ne plimbăm şi pe ea în pantofi cu şenile…
– Are dreptate! zicea al doilea,
mai lăsaţi-le naibii de lună şi stele! …

Să mai umblăm niţel şi pe pământ,
că şi la noi, zilele trecute,
pământul a devenit rotund…
– Să vedem ce facem cu nopţile! …
a mai strigat unul.
Şi aşa apăru deodată pe ordinea de zi,
ca un lucru urgent, ce nu mai poate suferi amânare,
problema spinoasă a nopţilor…
(Căci era acolo o adunare a poeţilor,
o şedinţă de lucru, cam aşa ceva –
sau poate mă nimerisem din întâmplare
în fluxul obişnuit – un fel de ultrasunete –
prin care comunică îndeobşte poeţii între ei.)
Fapt e că discuţia izbucnise
ca o furtună de primăvară şi, deodată,
prin valuri torenţiale şi descărcări electrice,
m-am pomenit însumi strigând:

– Cer cuvântul! – ziceam – daţi-mi voie,
am studiat problema, vă pot prezenta un raport
cam lung, dar, în schimb, foarte amănunţit…
– Dă-i drumul! săriră glasuri, iar un tânăr
căruia îi scăpăra părul la ceafă(pe unde
în chip vădit pierdea mult fosfor),
rosti solemn, acoperind vuietul adunării:
– Are cuvântul cetăţeanul de la marginea oraşului!

Se făcu linişte.
– Fraţilor! – strigai, sugrumat de emoţie –
trebuie să găsim o soluţie – aşa nu mai merge!
Nopţile sînt prea mici, tot mai mici –
înguste vâlcele între munţii înalţi ai zilelor,
între munţii înalţi, puternici,
plini de grele păduri, ai zilelor.
Trebuie să fie o cale, la naiba! –
nopţile sînt prea mici, prea puţine,
nu ne mai ajung –
scurte fulgere de beznă între două coloane albe,
între două coloane albe, înalte, fără sfârşit.
Trebuie să fie o ieşire – nu mai e chip!
Văzduhul fermentează,
ochii sînt plini, urechile, inima –
ziua lasă pe noi o rouă bogată, fecundă,
lumini şi vorbe, amintiri, grele dâre adânci.
Oamenii lasă în adâncul nostru
urme de foc, valuri, lacrima frunţii,
zâmbete şi mâini în mişcare, mâini,
sute de mii de mâini ce flutură pe strunele zilei…

Iată amurgul. Încet, nervii zilei se liniştesc,
unul câte unul, se sting ca nişte filamente,
devenind roşii, mov, cenuşii, negri…
Ca o femeie în putere, ştergându-şi mâinile,
lepădând şorţul, ziua
se lasă somnului, uşor, ostenit-zâmbitoare,
mirosind a lapte… Tu îţi mâi spre casă
bătrânul car solid, trosnind de povară,
bătrânul car al zilei, încărcat cu vârf,
îl mâi spre casă plin de roade, grăbit să-l descarci –
o, peste măsură de grăbit, însetat
să-l descarci, să-l cântăreşti, să-l numeri,
să-l treci în condică…
Ah, dar vă spun, la dracu!, noaptea
ne-a rămas mică, strâmtă, caraghioasă,
ca o căciulă din copilărie!
Nici n-apuci să-ţi descarci carul pe jumătate –
şi cântă cocoşii şi nu ştiu cine naiba azvârle
un afurisit de dovleac aprins deasupra casei,
sculând lumea din somn…
În zadar te zbaţi, furnică, târând poveri
de-o sută de ori cât tine, să le tragi de-a buşilea
pe gura îngustă a bordeiului – bordeiul nopţii
nu le mai încape… Şi-atunci, oh, ce ciudă,
ce deznădejde te-apucă atunci,
ce mânie crâncenă, soră cu moartea,
şi strigăte grele de neputinţă
se zbat bolborosind în coşul pieptului:
– Unde, unde sînt nopţile? Ce se-ntâmplă?
Poate sînt pe undeva stocuri supranormative?
Poate le-adună unii avar şi le-ngroapă
în grădini, la rădăcina pomilor, crezând
că le vor putea lua cu ei în mormânt,
ca să le trăiască pe îndelete dincolo, ca şi cum
n-ar fi acolo destule nopţi, prea destule…
Poate e pe undeva o scăpare din vedere,
o greşeală de planificare, de vreme ce am ajuns
să producem mii şi mii de tractoare pe an
şi, mai mare ruşinea!, abia 365 de nopţi! …
Trebuie să fie o soluţie, aşa nu mai merge!
Ne trebuie nopţi ca lumea, întregi,
duble, dacă se poate, da, duble,
câte două nopţi pentru fiecare zi,
ca să putem măsura şi socoti
toată avuţia şi toată puterea fiecărei zile,
ca să putem prelucra polenul îmbelşugat –
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…

Ştiu, cineva o să-ntrebe, fireşte:
o, iubiţi agricultori ai nopţii, dar ziua ce faceţi?
Cum aşa, ziua? Ziua? – Dumnezeule mare! –
cum să pierzi vremea, ziua, cu capul în palme
în faţa hârtiei – ziua! – calculând
cântecul probabil de mâine?!…
Cine-ţi mai dă înapoi
ce-a scăpat ochiul, urechea, bătaia inimii?
Cine-ţi restituie tremurul risipit al zilei,
cine-ţi întoarce culorile ce fug
pe obrazul oţelului fierbinte, clipa
când aluatul devine pâine, când sămânţa devine holdă,
cine, o cine-ţi mai dă înapoi
glasurile, paşii, sângele alergând, încordarea:
ţuica tare a fiecărei zile?…
Şi-apoi, nu vă supăraţi, versul, fraţilor,
e o floare de noapte…
Îl semeni în zori, îl stropeşti
cu toate apele zilei, dar el
înfloreşte târziu, după miezul nopţii,
în bătaia lunii.
El creşte noaptea – noaptea e-a lui,
noaptea ard mai puternic, mai luminos,
şi cuptoarele oţelarilor şi condeiele.
Noaptea ard condeiele, ascultând
vârtejul înstelat al turbinelor din munţi,
şoapta câmpurilor întinse,
grumazul liniştit al pompelor de sondă,
ce se leagănă tăcut, egal, cufundând ciocul adânc
în călimările lor nevăzute, de sub pământ…
Da, noaptea ard mai puternic condeiele
lăsând dâre aprinse, luminoase,
pe coala neagră a nopţii.
Dar nopţile ne-au rămas mici
ca un cupeu de altădată, cu perdeluţe de dantelă,
un cupeu decolorat, strâmt, în care
nu mai e loc să desfăşuri, întreagă,
harta zilei, harta sufletului…
Avem nevoie de nopţi adânci, încăpătoare,
duble, dacă se poate, de nopţi mari, frumoase,
ca mintea românului de pe urmă.
Trebuie să se ia măsuri, aşa nu mai merge!
E timpul să trecem la fapte,
să-naintăm o petiţie(“avem onoarea de a vă ruga
să binevoiţi a dispune…”), să mergem în delegaţie
la Ministerul Nopţilor, la Ambasada Lunii,
să cerem nopţi mai mari, nopţi înalte, nopţi-turn,
să cerem drepturi egale pentru zile şi nopţi,
pentru lucrătorii de noapte, să cerem
o mai justă repartizare a nopţilor
pe cap de locuitor… Să se ia măsuri drastice
împotriva celor ce irosesc materialul nopţii
(au fost văzuţi indivizi, ce susţineau
că sînt călugări – şi poate că erau chiar călugări –
croind cu nemiloase foarfeci cucernice,
din postavul scump al nopţii,
sutane, tot felul de sutane
şi de stindarde ale întunericului!). Mai sînt unii
care le speculează la Talcioc, le vând la negru –
nopţi din pachete, nopţi false, imitaţii,
simple petice de beznă,
pe care, dacă le duci la ureche,
auzi împuşcături şi gemete, de departe,
din toate colţurile lumii…
Alţii prăpădesc materialul nopţii tăind din el
mânecuţe de satin(cu care-mbracă de altfel
şi nesuferitele ciori), şi-aşa le vine mai uşor
să moţăie prin birouri,
tolăniţi pe registre şi dosare pline de oameni vii…

Ajunge! Aşa nu mai merge! Să se ia măsuri!
Să se confişte nopţile de la cei ce dorm ziua
zugrăvind-o în culoarea întunecată a nepăsării
şi zicând că e noapte,
de la cei ce-şi plimbă aghioase melancolii
prin birouri şi ateliere, pe lângă unelte,
dormind în post, în ghereta de gardă a zilei,
de la cei ce trăiesc dormind, într-un somn perpetuu,
de la cei ce cufundă nopţile-n spirt,
scoţându-le albe, străvezii, împleticite,
de la cei ce se tem de noapte, fugind
de oglinda liniştită a somnului,
de la cei ce fug de somn ca de moarte,
de frica viselor,
de frica necruţătoarei sincerităţi a viselor,
(căci visele scot uneori ridicând deasupra,
precum apele din adânc,
azvârlind la ţărmul conştiinţei,
cadavre de gânduri, îngropate pe furiş, dosite,
la a căror vedere pălesc de groază acei
ce se ştiu vinovaţi…) Dar noi,
noi nu ne temem de vise, nu ne temem de nopţi,
noi visăm cu condeiul în mână,
cu ochii larg deschişi,
ridicând făţiş din adâncul călimării
trupul rumen, însufleţit al zilei,
seva puternică, vie,
ce leagă una de alta clipele spre viitor,
ca o arteră de sânge esenţială.
Dar daţi-ne nopţi, pentru Dumnezeu, nopţi
mai multe, mai mari – trebuie să fie o soluţie,
daţi-ne nopţi mai multe, înalte, de tip nou,
să ne putem sui
până la umărul înalt, luminos, al zilei,
să putem preamări, cum se cuvine,
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…

********************************

O, zadarnic ne rugăm, ştiu prea bine,
zadarnic ne batem ca apa de maluri…
Voi, dragii mei arcaşi ai peniţei,
voi, viteji dorobanţi de gardă ai nopţii,
să vă spun drept: nopţile nu vor creşte de la sine,
să vă spun între noi: după câte-am aflat,
altele-n plus nu vom primi, e-aproape sigur.
Rămâne să ne gospodărim cum om putea,
să ne gândim bine: trebuie să fie o cale.
Să facem economii, să-nlăturăm risipa
(poate vom fi nevoiţi să suprimăm şi cota
rezervată pentru redingotele pinguinilor),
să vorbim cu minerii, să ne rugăm de ei frăţeşte
– doar şi ei umblă cu stele prin întuneric –
poate ne scot pentru noi un filon întreg,
un filon mai mare, mai negru,
să ne-ajungă mai multă vreme… Şi-apoi,
Unde sînt inovaţiile noastre, tehnica nouă,
metodele îndrăzneţe, înaintate?
Dar vastele noastre resurse interne, resurse uitate?:
nopţile pierdute în somnul adânc al veacurilor,
în drumul nesfârşit al istoriei,
nopţile ucise în lungii ani de robie,
în lungii ani pierduţi, ai războaielor,
sfintele nopţi de veghe
la căpătâiul răniţilor, bolnavilor, pruncilor,
sfintele nopţi de sânge şi speranţă,
nopţile zăbrelite ale puşcăriilor,
toate nopţile netrăite, strivite, interzise,
ale omenirii, nopţile cu dinţii încleştaţi,
frânte pe roată, împuşcate…
Toate ne aparţin, pe bună dreptate –
să le-adunăm cu grijă, migălos,
să le topim cu furnalele călimărilor
şi să-ngrăşăm cu amintirea lor fecundă
pământul nopţilor noastre de azi…

Aşa trebuie să facem, sporind,
în fel şi chip, puterea ogoarelor noastre,
dar mai cu seamă, ar trebui poate să lucrăm
cu cerneală fierbinte…
Asta v-o spun, nu de la mine – de fapt, e o taină.
Am furat-o trăgând cu ochiul
la oamenii care fac pâine, care fac oţel…
Vă spun pe cinstea mea,
era vorba de flacără, de dogoare –
de-asta se umfla pâinea, rumenindu-se,
de-asta fierbea scânteind oţelul…
Aşadar, vezi bine, aici e secretul:
să lucrăm cu cerneală fierbinte,
să stropim pomul nopţii cu cerneală fierbinte –
ca să crească-n el, mari, pline,
orele,
să se umfle-n el, grele, rotunde,
ca nişte portocale negre, zemoase,
cu miezul albastru, înstelat cu seminţe de aur…

Să lucrăm cu cerneală fierbinte!

* Aventuri lirice; Cele mai frumoase poezii; Editura Albatros; Bucureşti; 1978
* Prefaţă de Eugen Simion

Dinu Flămând – Poem

 

 

cu o risipă de gesturi tragice
toată noaptea copacii și-au smuls crengile

forțele vorbeau în întuneric un dialect de
sibile bete
fumurile de coastă
schimbau macazul vânturilor
mierea se otrăvea în faguri

se simțea că lui Dumnezeu nu îi mai era
destul că există

oamenii începeau să înnebunească prin case
iar vulpile să șuiere-n sobe stinse

totdeauna se întâmplă ceva când întrebarea este
prea mare pentru răspuns

vântul

* Umbre și faleze; Editura Brumar; Timișoara; 2010.

 

 

 

Virgil Mihaiu – Citat

 

intram în casa lui gellu naum
giulgiul dictaturii
fusese aruncat peste bucurești

plecam spre casă de la gellu naum

răspunsese lapidar
plângerilor mele:

„ răul e`n lume! ”

* Lusoromână punte de vânt; Editura Brumar; Timișoara; 2010.

Victor Felea – Eu vin de demult

 

 

Vocea ta se stinge sub paloarea zidurilor înalte
Şi va rămâne doar o poveste
Pe care nimeni n-o va mai şti
Şi iată amurgul desenează umbre
Şi o trompetă plânge
Cu o nostalgie supremă
După ceva ireversibil pierdut
Mâinile tale mă caută oarbe
Şi maşinile trec estompând amintirile
Eu încotro mă îndrept
Casa mea e departe sau poate nici nu există
Eu vin de demult şi nu mă aşteaptă nimeni
Vin fără să fi fost anunţat
Şi uşile voastre stau închise
Asemenea unor aripi înnegrite
Pe care le-a învins furtuna
Şi merg încet pe lângă marile clădiri
Şi parcă merg printre morminte.

* Reminiscenţe naive; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 1977.

Aurel Rău – Sarcofag

 

Au dat de el, cum săpau.
Cum implantau rădăcinile de beton
în locul casei medievale.
Și-acum se-așteaptă să vină de la muzeu,
să deschidă,
să preia.
Un sarcofag de copil.
Lucrătorii se miră cât de mult a
urcat pământul
în numai două mii de ani.

* din volumul Micropoeme și alte poezii; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 1975