În mijlocul pelicanilor cu gușile pline

 

Cuvinte alb-negre

 

 

Îmi spuneam:
nu are rost să o caut
cu lumânarea,
nici măcar cu lanterna
ori cu bricheta aprinsă,
chiar dacă văd totul prin ceață
și de nimic nu pot să fiu sigur.

 

Mă aflam la început de drum.
Afară erau minus unsprezece,
înăuntru – fumatul interzis.
Timpul ne-ncuiase-ntr-o cutie
și a aruncat cheia;
ne vânzoleam
între pereții asudați
ca niște insecte otrăvitoare,
numai bune de strivit
de un cer metalic
cu picioare de asfalt.
Ne-mpotmoleam
după fiecare sută de metri
în trafic și în zăpadă;
cei din față cădeau pe spate,
cei din urmă se aruncau(primii)
cu fruntea-nainte,
după o frână,
în golul cuvintelor;
se-nghesuiau fără jenă
unii în inimile celorlalți,
își umpleau reciproc gurile
cu vorbe alb-negre
grețos edulcorate,
asemeni unor felii de tort
cu frișcă și ciocolată,
în timp ce autocarul
pe jumătate gol
ne hurduca
(din groapă în groapă,
din frână în frână)
înspre ieșirea din capitală,
și umbrele noastre
se adânceau tot mai tare –
tăcute prăpăstii în noapte
pe buzele celorlalți
cu nume cu tot…

 

de Bot Eugen

 

 

 

Publicitate

Nevăzutule ochi, atoatevăzător,

 

– Va trebui odată şi odată să te adânceşti în uitare,-
uitat şi uitând, – pururi deschis –
de-anonime victorii/celebre înfrângeri,
şi pentru gândul meu care
va apune cu frunzele visătoare
în rugina asfinţitului rece,
trebui-va în tăcere să sângeri.

Nu, nevăzutule ochi, atotvăzător,
orbirile tale deja nu mă mai dor,

şi se îngălbeneşte irisul meu verde,
trecând pe sub stejarul ce umbra şi-o pierde,
şi se goleşte de oameni, şi se pietrifică,
stingându-se-n lumina-nserării magnifică.

– Însă, risipa aceasta de prețioase cuvinte,
îmi şopteşte ochiul,
zău, că nu-mbogăţeşte pe nimeni.
Se-mbracă-n vorbe de spirit
cei săraci cu duhul şi-asfinte
gândul tău din urmă
în noaptea orbilor ipochimeni.

de Bot Eugen

Box(I)

Cobori pustiit dintre oamenii burduşiţi cu vorbe şi râsete,
te-adânceşti în gânduri până la tâmple
și mergi prin tine însuţi în cercuri până te-ntuneci la chip.
Te opreşti în faţa inimii, saluţi solemn golul care o locuieşte,
te dezbraci pe urmă de umbre, te descalţi de noroaie
şi, însoțit de șarpele-vânt,
urci treptele singurătăţii, numărând până la infinit.
Treci apoi pragul casei cu numărul 1,
deschizi o uşă-n pământ şi o fereastră în ceruri,
străbaţi labirintul de-oglinzi reflectându-ţi nopţile albe
(una mai palidă decât alta),
îţi pui după aceea pe limbă pastila pentru tăcere
şi dai peste gât un stacan de tărie în cinstea celui care ai fost.
Te-ntinzi apoi pe canapea şi-n timp ce dormi dus,
visezi că te afli în vizită la vecinul de sus,
că asişti, de fapt, alături de câţiva îngeri lunatici
la şedinţa ta proprie de acupunctură
pentru crâncena durere de cap
şi sentimentul incurabil de greaţă.

de Bot Eugen

Copile blond,

văzut în alb și negru

Copilărie grea jucării de lemn

de un ochi străin în noaptea dintre ani,
pe tăcute ne-adâncim, până la uitare,
unul în sinele celuilalt, tot așa cum o fac
negrul și albul din simbolul Yin-Yang.
Ne aflăm în continuă mișcare
pe un teren dur și alunecos.

 

În jurul nostru nu se va schimba nimic;
nimicurile care ne înconjoară nu sunt decât
interschimbabile fațete
ale unuia și aceluiași sindrom de futing în masă,
neantul perpetuat din patru în patru ani,
pe marginea căruia facem schimb de umbre cu lumea;
urmele ei de bocanci ne iau cu asalt periferia,
pașii noștri rătăcesc nestingeriți prin centrul său, pe buza de piatră
a hăului care ne tace ostentativ strigătele
cu tăceri sâsâite de viperă ; între noi și stele,
întunericul cască de plictiseală și din când în când
ne soarbe din priviri,
ca pe un pahar cu vin negru,
focul ochilor înnebuniți după viață,
după chipul său palid în fața căruia pălesc
toate măștile sorții,
palorile apropiaților noștri stinși de curând,
albul zăpezilor pictate cu gânduri albastre
de mâna mea prin care, de ani și ani,
cerneala nopților de insomnie visează
la soarele zilei de mâine …

 

Mâine dimineața te vei trezi
abandonat de îngeri
în carnea mea mahmură,
ca într-o garsonieră-sicriu confort7
cu pereții plini de igrasie;
captiv între coastele mele, te vei trezi,
încercând să-ți strecori capul dureros de mare
prin urechea unui ac cu gămălie,
să peticești sacul de nedormit al unui străin;
te vei trezi bolborosind blesteme către mine
și cerul gurii îți va mirosi a țărână,
în timp ce marele vinovat cu inima cât un purice
își va mușca limba violent, redescoperind
strigătul sângelui tatuat cu arătătorul pe foaie,
precum și gustul său metalic spintecând
tăcerea unei limbi de viperă în două :

 

picioare
brațe
nări
urechi
orbite
buze
emisfere târâtoare

 

de Bot Eugen

Navigând pe plumbul fluid al nourilor de ploaie,

 

inima se-nchide în triunghiul unor aripi migratoare,

 

cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…

 

* * *

Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…

 

De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…

 

Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,

 

în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…

 

când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…

 

până dincolo de marele zid ucrainean.

 

de Bot Eugen

 

 

 

Puls (II)

 

 

 

Te-adânceşti în tine însuţi, până ajungi
să-ţi pipăi pulsul pe dinăuntru
cu degetele prelungi ale tăcerii.

Faţă-n faţă cu umbra,
stai şi asculţi trecerea clipelor,
pregătit s-o înfrunţi cu braţele goale.

 

Deasupra capului tău,
în chip de liber arbitru,
albul orbitor al lunii, muşcat
pe jumătate de întuneric.

 

…şi vântul şlefuind, ca pe un rubin,
feţele sângelui îngheţat în aşteptare…

 

Între tine şi semeni s-au risipit
într-o singură zi
rezervele de cuvinte
pentru câţiva ani de acum înainte.

 

Te-adânceşti tot mai tare până ajungi
să-ţi asculţi pulsul ca pe o poveste,
ca pe-o rostire şoptită-a cuvintelor
izvorând din adâncul inimii.

 

Acum, însă, cineva îşi zboară creierii
ca pe o pasăre ţipând în deşert,

 

şi devii deodată contemporan
în inima acestei nopţi pustii de noiembrie
cu toţi morţii tineri ai zilei de mâine.

 

Stai spate-n spate
cu albul orbitor al lunii,
pregătit să înfrunţi umbrele aurorei.

 

Pentru că tu ştii
şi ai ştiut-o dintotdeauna:
Sub fiecare răsărit de soare
în tine se mai stinge câte o constelaţie
de celule gânditoare.

 

de Bot Eugen