Nu privi înapoi.

Cade noaptea,
clandestinul corb care mă plouă
pe umbra inimii vânând
cu arma sa de foc
sfera vânătă a Lunii…
* * *

În dreptul părţii mele stângi şi mute
te văd din nou cum frica ţi-o petreci
la războiul meu cu tine,
cu stolul tău de întunecate feţe
şi-aud sub paşii ei coborâtori
din palmele tale albastre şi reci
cum sufletele celor duşi suspină
după adânca mea tristeţe.

O, stradă pavată cu inimi de piatră
de vagabonzii memoriei violente…
stradă pe care se aud, nopţi la rând,
îngerii şi gunoierii conversând
despre naivitatea primelor iubiri
ce şi-au frânt coastele fragile-n accidente:

” Ce năstruşnică metamorfoză! –
Dragostele noastre călcate în picioare
s-au transformat până la urmă în asfalt”.

Răsare soarele şi cască plictisit
deasupra tâmplei mele arse
de nopţile de veghe,
pe urmă se duce să tragă un somn
pe canapeaua lui căptuşită cu nori.

trec optimiştii, triştii;
vin umbrele, sumbrele.

Şi, iată, păşesc
făr-să mă-mpiedic de lătratul de câine,
amintindu-mi în treacăt de dezastrele
zilei de mâine, şi-alături de mine
merg semenii mei.
Amurgul îi îmbracă solemn
în straiele lui purpurii de paradă.
Eu îi privesc şi-mi pare că văd
o prezentare de modă pe stradă.
Văd umbrele cum merg călări
pe umerii celor slabi de îngeri,
văd cavalerii cum cresc,încălecând pe ispite,
cum zale îşi făuresc din coarne şi din copite,
văd muze trecătoare pe stradă
şi-animale fluturând din coadă,
lirosofi, din zburătoarea clipă,
fabricând versuri şchioape în pripă,
spectrele unor optimişti
orbecăind prin ceaţă,
circul saltimbancilor trişti,
necruţătoarea viaţă
măturându-i de pe scenă pe idolii de ieri,
pe muribunzii în etate
cu generaţiile x ce vin de nicăieri,
ce pleacă în pustietate…
Probabil, aseară, îmi spun,
plouase peste oraş
cu milioane de pietricele,
ce s-au preschimbat peste noapte-ntr-un nor
de gigantice stele…
şi eu trec, vai, ca un halucinat printre ele
la braţ cu frica ta orbită de lumină
care-şi iese din piele…
Îmi închid ochii şi văd sinucigaşi,
două aripi zdrobite între doi paşi,
mii de păstori văd şi o singură turmă,
milioane de paşi orbiţi de o urmă.
Starea de-aşteptare
creşte-n fiecare,
cei tineri murind,
tot tineri rămân.

Atât de mult îţi place ţie, o,
publicule idolatru,
la chipuri cioplite noaptea te închini
şi ziua joci teatru…
Herghelia umbrelor deja
ne călăreşte spre apus
oasele triste de visători.

Imortalizate de retina ochiului neadormit,
singurătăţi luându-şi zilele în nocturnul infinit,
întârzie pe foaia-ţi maculată, printre cârduri de roşii verbe.
Se-aud pe ea bolborosind graiurile sângelui proaspăt ce fierbe…

În dreptul părţii mele stângi şi mute,
profil din stânga luminat de meteoriţi,
în pas cu un stol de întunecate feţe
mai treci arareori, iubita mea, tristeţe,
pe sub arborii în flăcări de fulger pustiiţi,
pe o stradă pavată cu inimi de piatră
de salahorii memoriei violente,
stradă pe care se aud, nopţi la rând,
îngerii şi gunoierii conversând
despre naivitatea primelor iubiri
ce şi-au frânt coastele fragile-n accidente…

Îşi lasă umbra pe căi sute şi sute,
dă din aripile amândouă,
pe sub ploaia de lebede mute
clandestinul corb care mă plouă

Plouă în anotimpul arid,
plouă cu îngeri de piatră.
Pe-obrazul meu, aprins de vânt,
arde tăcerea egolatră,

în timp ce inima bate din limba ei de foc
ceasul agoniei în clopotul de lemn al lumii.

***
Spectacolul se apropia de sfârşit.
Izbindu-se de umbra mea în cădere,
câţiva aştri sonori explodase
astă seară în mine,
pe urmă s-au stins unul câte unul
în venele mele albastre.
Liniştea îmi lua cu asalt sângele
devastat de focurile de artificii.
În pauza dintre penultimul cântec
şi cel din urmă,
ghilotina fumului de ţigară
îşi decapitase-n tăcere artistul.
Nu mai desluşeam din fundul sălii
decât o siluetă fragilă
agitându-se neliniştită pe scenă,
în timp ce ţeasta vedetei plutea
nepăsătoare printre nouri de ceaţă,
precum Luna plină pe bolta-nstelată,
fixându-l din zborul său halucinant cu privirea
pe nefericitul acesta de suflet
înveşmântat
în hainele lui ponosite de doliu.
Şi-am văzut deodată
o umbră în flăcări navigând prin întuneric.
Purtată de valul nebuniei,
umbra-naripată plutea
pe o mare de brichete aprinse.
În zborul său cel mut
de condor planând pe deasupra
pădurii de-admiratori fremătânde,
ochii ei negri, prietene, ardeau
cu o flacără vie
pe chipul tău rece,
de culoarea varului stins.

Fredonează-mi, vântule insomniac,
melodia nopţilor polare
din fluierele naiul tău,
tăcut fuma-voi, sorbind încet
cafeaua rece, fără caimac,
îndelung te voi asculta
între pereţii unei lăptării
ce se va numi „probabil”,
un plutitor prin ceaţă grea
eden beţiv şi sociabil.

Şi dintr-un colţ de rai-subsol
va privi absent îngerul-mască
cum frânte aripi de-alcool
vor râvni să nu mai crească

Cântă-mi şi fă-mă să uit
de asfinţitul soarelui sub lună…

Am mai avut eu amurguri negre,
sub care
ochii mei nu voiau să vadă pe nimeni,
amurguri sub care
mă bucuram de întuneric,
butonam
tastele telefonului meu,
căutam refrenele la modă ,
seri plictisitoare la culme
în care, frânt de oboseală,
mă-ntindeam în pat
şi ascultam cu ochii închişi
ştirile de la ora cinci,
seri în care sufletul,
de lume sastisit,
îi întorcea spatele
şi ras în cap
practica zazen
cu faţa la perete.
Vine o vreme,
îmi spunea o
voce anonimă,
când se dă o luptă
pe viaţă şi pe moarte
cu haremul de ispite al lui M.
şi cu prinţul indian.
Totul e să scoţi din teacă
sabia la timp
şi să-i spinteci pe-amândoi
dintr-o lovitură,
croindu-ţi calea solitar
după aceea
printre zidirile cetăţii.
Nu mi-a trecut prin gând,
îi mărturiseam, niciodată,
să-mi fac tatuaje roşii pe antebraţ
nici cu vârful acului de seringă,
nici cu tăişul lamei de briceag,
nu mi-am tatuat pe umeri,
pe piept ori pe spate
nici trandafiri negri,
nici vulturi, nici zvastici,
nici măcar numele fostei mele consoarte
care, sărmana de ea, suferise atât de mult,
în timp ce parazitul de mine
îşi fuma indifernt anii petrecuţi
în preajma cenuşăresei absente…
Mi-au rămas în schimb ca amintire
câteva cicatrici de la prieteni,
sunt norocosul posesor
al unui anotimp ploios
şi al câtorva ani de secetă…
cu-nfrigurare astăzi mi-adun
urmele de paşi costelivi
de pe cărările-nzăpezite ale înţelepciunii,
le adăpostesc în căuşul palmelor
şi le las să ierneze acolo,
pe linia roşie a vieţii,
uneori se strecoară
în sângele meu pe înnoptate
clandestinul corb care mă plouă
şi-i zvârle inimii câte ceva de-ale gurii
(un pumn de negre deziluzii şi niscaiva firimituri
de pâine neagră de secară),
să aibă şi ea ce să mestece între dinţi
în timp ce visează;
apoi consemnează faptul
în registrul de memorii al cărnii
pe care-l port cu mine
oriunde mă duc
cu tot cu hergelia lui de umbre
şi de hieroglife,
pe dinăuntru scrijelită cu o gheară
de febrele îndelungatei agonii,
de frigul toamnelor petrecute
sub anarhia oarbelor vântoase

Cântă-mi şi fă-mă să uit
de discursurile unei femei
de care n-am fost îndrăgostit niciodată:
Maturizează-te, copile,
din pragul uşii îmi striga,
aruncându-mi verigheta în faţă,
coboară grabnic
treptele de aer ale poeziei
şi-nşurubează-te cât mai vârtos
în maşinăria de făcut bani a societăţii,
să ai şi tu ca tot muritorul:
casă, maşină, cont în bancă…
Măcar o dată-n viaţă
fii şi tu un pic mai hâtru
şi pune cruce la preocupările absurde.
Prefă-te că-ţi plac
mesele frugale în oraş,
muzica turcească şi fast-foodurile,
prefă-te-n faţa mea
că eşti altcineva,
că tu eşti celălalt,
că tu eşti eu.
Vei vedea atunci cât de savuroasă poate fi
vremea petrecută în preajma găştii mele
de prieteni.
Comercializează-ţi talentele de actor
în ţara asta cu legi strâmbe,
amanetează-ţi idealul
şi lasă dracului odată
chitara şi ţigara,
că o să pieri de foame
înainte de termen
cu tot cu nenorocitele tale de cântece şi de poezele…
Tu chiar nu vezi?
Copilul nostru visător
se uită deja la tine de sus,
de pe-acoperişurile abrupte ale unor zgârâie-nori,
cu nişte ochi plini de compasiune
se uită la tine,
cum s-ar uita de pildă Poetul
la arhitectura bizară
a oraşului tău construit pe hârtie
şi la populaţia lui de cuvinte profund neomogenă,
la fel de neomogenă
precum e textura ficatului îmbibat cu alcool
la care se uită din bezna încăperii
ochiul sticlos al treziei
prin fereastra aparatului cu ultrasunete.

Îngână-mi, aşadar, vântule insomniac
motivele tristeţii mele
din fluierele naiului tău,
tăcut fuma-voi, bând
cafeaua rece, fără caimac,
îndelung te voi asculta

între pereţii unei lăptării
ce se va numi ” probabil”,
un plutitor prin ceaţă grea
eden beţiv şi sociabil.

cântă-mi şi fă-mă să uit
de fâlfâitul aripilor nebune
al asfinţitului de soare şi de lună,
care mă scoate astăzi din minţi
cu ploaia sa caldă de păsări muribunde,
cu-afurisitele lui de privighetori
ce-mi aterizează ostenite pe umeri
şi-mi ciugulesc sângele-nchegat
de pe limbă
al unor cuvinte încă nerostite…

***
Visul doamnei secretare
e s-ajungă directoare.
Şi cum scopul scuză mijloacele…
vine secretarul general
şi o numeşte general pe secretară
în fruntea unei armate de liber-cugetători…

Dintr-un capăt în celalt al străzii,
se-aud copitele scorpiei
izbind cu furie în caldarâm…
(tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm)

Secretând flegmă veninoasă,
susură mieros în telefon
limba despicată:
mai vorbim, mai vorbim, mai vorbim…

Se retrage-n camera obscură
un scârţa-scârţa pe tastatură
şi-ţi monitorizează
numărul de gânduri
şi de respiraţii pe minut.
Cu-nverşunare se apără
de-ntrebările babetei,
ca de-un roi de-albine ucigaşe,
inima ta ce bate în retragere
către himerele zilei de mâine,
inima ta fluturând
din aripi de purpură
ca o pasăre rănită,
săgetată-n zboru-i strâmt

de trupul arcuit al scorpiei,
de efemera strălucire
a stelelor cu coadă.

***

Stai aşezat pe podeaua de beton
cu picioarele încrucişate sub tine
şi depeni în amintire
întâmplările unui sfârşit de noiembrie.

Prea multă cunoaştere strică,
te învăţa un străin într-o seară
la o cafea cu vorbe de ocară,
la fel precum şi umbrele
cunoştinţelor sus-puse
îţi pot pietrifica obrazul
cu un rânjet de lepădătură…
Pun pariu că nu eşti curios să afli
cum e să-ţi circule prin nervi şi prin vase
celestele lumini făcute ţăndări
la braţ cu umbrele lor colţuroase…
Rişti, astfel,
să-ţi pierzi
la şcoala vieţii,
una câte una,
toate facultăţile mintale…
Însufleţind spiritul de haită,
hienele instinctului
aflate la putere
îşi vor susţine în continuare
sclifositele putori,
ce vor strâmba din nas neliniştite
că, iată, unii lucrează mult prea puţin…
Iar în pragul garsonierei tale
cu pereţi foşnitori
te va-ntâmpina într-o zi de iarnă cu soare
idiotul blocului cu nume de floare
şi îţi va spune:
Astăzi este zi de curăţenie
şi trebuie măturat
odată şi odată
gunoiul ăsta de aici.

***
Cerul te plouă pe inimă
şi-ţi umple coşul pieptului cu pietre.
Se opresc nourii din zbor
să-ţi ţină de urât,
te apasă pe tâmple.
Apare o pasăre de undeva
şi desenează cercuri întunecate
deasupra capului tău.
aripa ei, o eclipsă de soare,
îţi inundă
creerul cu
negre gânduri.
Picioarele tale devin
din ce în ce mai grele
pe ultima sută de metri,
mâinile-ţi caută sprijin
dar nu găsesc decât piază rea.
Şi fraţii tăi siamezi
de la răspântia celor opt străzi
ghidându-ţi paşii înspre crucea
sub care să poţi să visezi..
Încetul cu încetul,
se face noapte în sângele tău.
Oglindindu-se în el
precum într-un fluviu negru,
stelele luminează pe cer
al naibii de frumos
şi straşnic de rece,
aidoma fosforescenţilor ochi ai lupilor hăituind
un animal de pradă în alergare.
Umbra se-mpuţinează, se alungeşte,
devine din ce în ce
mai ascuţită şi mai subţire,
o katana despicând
drumul iluminat
în două părţi simetrice.
Prin labirintul oraşului rătăceşti,
cauţi un loc unde
să-ţi odihneşti
oasele care te dor,
dar închisă demult e braseria de pe corso,
niciun vers la îndemână,
nicun drum la îndepicior
şi nocturnele păsări ce bat trotuarul,
văzându-te cum te strecori
prin inima unei nopţi
de noiembrie
scrâşnitoare din dinţi,
îşi mărturisesc una celeilalte în şoaptă
bucuria secretă:
-Uită-te şi tu la nenorocitul ăsta!
O altă victimă a singurătăţii…
S-a-ntors lepra din străinătate
cu un rucsac plin de nestemate.
-Ei, pe naiba!
De la cules de ciuperci nenorocitul s-a întors
din pădurea ţicniţilor, după un weekend ploios.

Tu, însă, nu te enerva,
ci pune punct în gândul tău
la frazele genunii.

Ziua de luni îşi va susţine
în continuare
gravidele putori,
ce vor strâmba din nas neobrăzate
că, iată, unii lucrează mult prea puţin
şi auzi-vei din nou copitele scorpiei
izbind cu furie în caldarâm,
curiozitatea morbidă
a babetei de vis-a-vis…
Secretând flegmă veninoasă,
mieros va susura în telefon
limba despicată: Hei, garson,
tu ştii ce vreau eu să se întâmple…
Buuuun, mai vorbim atunci,
mai vorbim, mai vorbim, mai vorbim?!
tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm…

Tu, însă, nu te enerva,
ci ia-o de la capăt.
Încălţat mereu de mahări
în perechea de bocanci murdari,
nu vei fi în stare,
să te resemnezi nicicând,
ci o vei lua pururi de la capăt…
Adu-ţi aminte
că tu nu incarnezi
în rătăcirile tale decât
umbra punctului negru
pusă în mişcare
de mâna unui zeu neserios
sub semnele de întrebare ale lumii.
Umblă zvonuri prin labirinturi stradale
despre motivele-nsingurării tale
(gurile rele spun că tu suferi
de uranism)
…şi hămăitul scârbei care te împroaşcă
în piept cu flegma spărgătorului de gaşcă,
pe dinăuntru sfâşiată de un dulău fără stăpân…
Fumegând, se retrage încet umbra ta în cochilie,
să-şi bronzeze aripile pe albul foii de hârtie
sub soarele palid al celui ce tace şi tace,
sub soarele celui ce noaptea în zi o preface.
Fulgeră peste surâsul tăcutei palori
luminile reci ale ploii de meteori.

Într-o zi de iarnă cu eclipsă, însă,
cercul se va închide.
Îcolăci-mă-voi atunci în jurul tău
ca o plantă carnivoră şi te voi înghite
cu tot cu hârtiile tale mototolite…

Aşa de tare-mi place mie
publicul meu idolatru,
la chipuri cioplite noaptea mă închin
şi ziua joc teatru…

Mişcătoare în zigzag, otreapă,
neînfrântă pururi va rămâne,
limba mea inteligentă de şarpe,
târfa capilor de azi şi mâine.

Tu, însă, nu te enerva,
ci pune punct în gândul tău
la toate frazele genunii.

de Bot Eugen

Publicitate

Călăuza.

Pe deasupra drumului nins,
pe urmele paşilor tăi repezi,
pluteşte Luna nouă-n derivă
pe fluviul Căii Lactee,
plimbându-şi razele şi noctambulii
prin sângele tău,prin parcuri şi prin cimitire…
Cu cea din oglinda lui Cronos,batrâne,
porţi un dialog anost,
hamletizând în neştire,hamletizând fără rost:
„Poate că a fost cu mai mulţi ani în urmă
o adevărată iubire
sau poate că noi doi,
călăuză a umbrei mele,
acolo n-am fost…”

 

…şi tragi din ţigară cu poftă,bătrâne,şi aiurezi
ca un adolescent captiv în mrejele unui eres…

 

Reaprins de-o stea pe buzele-ţi pale,
rugul înalt al tăcerilor tale
se regăseşte iar pe sine
la ora cea târzie
în palma unei mâini străine
care scrie şi scrie…
Asasin plictisit,tu ucizi timpul,
înnobilând paloarea hârtiei
cu sângele ei albastru de regină a nopţii…
ţi-ai zdrenţuit carnea în toate plăcerile vieţii,
aşternând-ţi peste răni după aceea sarea credinţei,
ai străbătut în lung şi-n lat labirinturile de poteci
de la poalele muntelui apusean de iluzii,
ţi-ai risipit floarea cuvintelor
pe buzele anonimului visător,înnebunit
după cafeaua cea de toate nopţile băută
prin braseriile unui oraş de provincie
numit melancolie.
Fantomele dragostelor demult în tine apuse, te mai bântuie uneori,
când rătăceşti de mână cu singurătatea
pe-aleile purpurii ale acestui asfinţit de lume,
lume în care te stingi încet dar sigur
de cancer cardiac.

 
Primul tramvai şi ultima ţigară
Apune soarele în cana de ceai negru
uitată pe pervazul ferestrei.
Pe marginea înnegrită a scrumierei
de pe aragaz
o ultimă ţigară agonizează,
închipuind aureole de îngeri
în aerul negru al serii.
Păşind tiptil ca o panteră,
emisarul saturnian se strecoară
în turnul de veghe al bardului elegiac
cu nefaste vestiri,anunţând cataclisme,
pe muza de argint a unui valet de verde
se face stăpân şi în beznă urmele-şi pierde,
fredonând cântecul dedicat unei schisme:
Hei,tu,bastardule conceput
pe sub zidurile chinezeşti,
în ziua aia ternă,la ceasu ăl barbar,
întoarce-te-napoi de unde ai venit,
în pustietatea bărăganului fără de nume,
în istoria lui călărită de Hoardele de Aur…
evadând din cercul celor fără crez,
răzleţit de haită, în ochii ei verzi,
bătrâne, un tânăr straniu erai,
un năuc umblând hai-hui noaptea pe străzi,
când cealaltă faţă(cea neagră)a Lunii
pe cer răsărea, eclipsându-şi nebunii…
şi zideai în juru-ţi neguri, în cuvinte te zideai…
bând tutunul cu o cană de negru ceai,
pe marginea unei prăpăstii te zideai…”
Delatorii alcătuiesc bisericuţe,
scrijelesc cu unghiile morţilor
zeităţi false într-o piaţă murdară.
cuvântul se vinde pentru lei puţini
(zeflemeaua e gratis)
la orice colţ de stradă.
Limba se prostituează cu toţi străinii.
copleşit de scârbă şi-ndoială,
Dumnezeu se retrage din oameni
şi pleacă în concediu de boală.
vorbele nu se mai rostesc,ci se latră
ori se aruncă cu lopata-n urechile gloatei prostite.
îţi simţi mărul lui Adam ros pe dinăuntru
de viermele tăcutelor strigări,
ştii totul,dar nu poţi face nimic,
nimic altceva decât să-ţi îngesui un pumn în gură
şi să taci,să taci,să taci…
Rumegă-ţi,deci, pe-ndelete
urletele de indignare,
îngroapă-ţi sufletul de viu
într-un deşert
şi ascultă cum foşnesc de târâtoare
pereţii fragili ai arterelor tale.
Veni-va apoi şi nesomnul,
prietenul tău cel mai bun,
chirurg de meserie,dar cu suflet de poet,
îţi va da ochii peste cap şi capul pe spate,
(vei simţi braţele lui grele de plumb
cum îţi spintecă pieptul c-un bisturiu ),
îţi va întoarce inima pe toate feţele,
îţi va cerceta amănunţit nervii,limfa,
umbrele sângelui tău compatibil
cu Rh-ul stelei căzatoare,
apoi îţi va contabiliza fără grabă
întârzierile de la servici,
toate-njurăturile şi trecerile pe roşu
din ultima lună…
într-un târziu, îţi va şopti-n ureche:
-să nu-mi spui că nu ştiai, bătrâne?!
-ce? îl vei întreba iritat
-Pai, e sfârşit de toamnă,
a început sezonul cazon al vânătorilor care latră,
şi mâine dimineaţă,într-o piaţă murdară,
scos va fi efebul claustrat într-o muţenie de piatră,
cel tânăr care-i singur şi prădător şi pradă,
şi asta de aceea ca toată lumea să-l vadă…
şi în acest timp, din ungherul întunecat al odăii,
se va uita cineva şi sardonic va râde
de evenimentul ce se derulează sub privirile sale de gheaţă:
tu stai la taifas singur cu tine
răstignit pe un scaun de fier,
cu tâmpla rezemată de peretele rece
şi degetele îngândurate pe tastatură
în aşteptarea momentului când zorii îţi vor reaprinde
dureroase ruguri sub piele,
vei auzi atunci(cam pe la cinci dimineaţa)
scrâşnetul unor roţi de metal rostogolindu-se
pe un drum presărat cu cioburi de vise.
acum, însă, e abia miezul nopţii
şi arcul semilunii îţi săgetează pieptul
sub care porţi, ca pe un blestem,
o inimă neagră, o inimă bolnavă de cancer…
Îmi golesc…
Îmi golesc urnele de-amurguri,de părerile de rău deşarte,
de aripile negre ale îngerilor aflaţi pe patul de moarte,
de cenuşa caldă încă a cuvintelor arse noapte de noapte,
de tăcerea mea adâncă,stăpână peste regatul tău de şoapte…

 

Mătur din mine scrumul anilor nebuni,
scrum al luminii risipite-mpreună
în umbrosul eden, de vineri până luni,
lângă un azur răcoros de lagună.

 

De negura zilei de ieri, până la lacrimi,eu mâine,iubito, voi râde,
cu hohot de moarte voi râde,de poezie şi de plictis,
de arderi,de întomnări şi de speranţa subţire,
de crematorii,de parcuri şi de cimitire,
de solilocviile mele aride
(nişte gânduri înnegrite de fum
asezonate
cu amarul de lacrimi neplânse)
de înmormântări şi de naştere,
de munţi,de izvoare,de tine,
de foaie,de alb şi de scris
şi de poezelele astea deja fumate…
draga mea,
mi s-au terminat ţigările,
e timpul să ne despărţim…

 

Pe sub brazii înalţi trecând fără nimeni într-o seară de mai călduroasă,
desluşi-voi în mine un viscol de anonime suspine,
ecoul paşilor rătăcitori ce-au obosit
să-şi caute drumu-napoi către casă…

 

Mă ning aripile îngerilor trecători prin asfinţire,
stoluri de-nzăpezite gânduri se perindă prin amintire
şi-mi populează cu triluri pasărea anilor mei tineri
nopţile albe de luni până vineri,de luni până vineri…
Îşi trece inelele dureros de încet pustiitorul Saturn prin inima împietrită-n visare a solitarului taciturn
şi trec umbrele lui prin sângele-ţi decolorat de nesomn în neştire,
ciracii frivolei elite îl alfabetizează contra cost
(timpul înseamnă bani, nu-i aşa?)
pe cel care stăruie cu braţu-i nevrotic pe fila subţire:
„Iubirea n-a existat decât în naiva ta-nchipuire,
călăuza umbrei tale, poete, o iluzie a fost…
iată,cuvintele pe care le-ai curtat cândva ca un îndrăgostit,
te stigmatizează acum şi-ţi întorc spatele,
inima lor freamătă din toate arterele cu torente
de oameni grăbiţi să-şi arunce
umbrele pe asfaltul murdar…
inima ta obstinează să rămână propriul său adept
şi se bate cu pumnii în piept,se tot bate cu pumnii în piept…
Ai fost,eşti şi vei rămâne
un romantic incurabil,
porţi în pieptul tău,ca pe un blestem,
o inimă neagră,o inimă bolnavă de cancer
şi vai de capul celui care va-ncerca să ţi-o reeduce…

 

Bot Eugen

 
19:11 28.08.2013

Pereți-stetoscoape

 

vocea-cuțit din inima nopții

 

 

Casă suspendată în aer
cu ziduri care foșnesc
seară de seară din aripi
împietrite în zbor vertical …

 

echidistant față de pietre
și față de păsări,
cu scaun la cap,
în capul oaselor pe un scaun,

 

 

îmi închid ochii și derulez
cu-ncetinitorul imagini alb-negru
din filmul developat
în obscuritatea albelor nopți.

 

pe măsură ce imaginile se succed,
începe să cadă tencuiala
de pe un perete fragil
în fragilitatea unui altfel de perete.

 

devin conștient de existența lui
și el de a sa –
tot mai plin de sine, tot mai greu –
se rostogolește ca o bilă metalică
dinspre o tâmplă către cealaltă,

 

în timp ce chipul meu se oglindește,
trecând prin fața ferestrei,
tot mai palid, mai depărtat…
dincolo de reflexia lui,
de la stânga la dreapta –
spitalul, biserica, cimitirul …

 

pe măsură ce îl retrăiesc în tăcere,
ca pe un regret nemărturisit,
(că n-am avut tăria să îl sugrum din fașă),
undeva în apropiere, dincolo de ziduri,
o voce străină dă glas poemului meu pe care
eu nu-l voi mai scrie niciodată.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Copile blond,

văzut în alb și negru

Copilărie grea jucării de lemn

de un ochi străin în noaptea dintre ani,
pe tăcute ne-adâncim, până la uitare,
unul în sinele celuilalt, tot așa cum o fac
negrul și albul din simbolul Yin-Yang.
Ne aflăm în continuă mișcare
pe un teren dur și alunecos.

 

În jurul nostru nu se va schimba nimic;
nimicurile care ne înconjoară nu sunt decât
interschimbabile fațete
ale unuia și aceluiași sindrom de futing în masă,
neantul perpetuat din patru în patru ani,
pe marginea căruia facem schimb de umbre cu lumea;
urmele ei de bocanci ne iau cu asalt periferia,
pașii noștri rătăcesc nestingeriți prin centrul său, pe buza de piatră
a hăului care ne tace ostentativ strigătele
cu tăceri sâsâite de viperă ; între noi și stele,
întunericul cască de plictiseală și din când în când
ne soarbe din priviri,
ca pe un pahar cu vin negru,
focul ochilor înnebuniți după viață,
după chipul său palid în fața căruia pălesc
toate măștile sorții,
palorile apropiaților noștri stinși de curând,
albul zăpezilor pictate cu gânduri albastre
de mâna mea prin care, de ani și ani,
cerneala nopților de insomnie visează
la soarele zilei de mâine …

 

Mâine dimineața te vei trezi
abandonat de îngeri
în carnea mea mahmură,
ca într-o garsonieră-sicriu confort7
cu pereții plini de igrasie;
captiv între coastele mele, te vei trezi,
încercând să-ți strecori capul dureros de mare
prin urechea unui ac cu gămălie,
să peticești sacul de nedormit al unui străin;
te vei trezi bolborosind blesteme către mine
și cerul gurii îți va mirosi a țărână,
în timp ce marele vinovat cu inima cât un purice
își va mușca limba violent, redescoperind
strigătul sângelui tatuat cu arătătorul pe foaie,
precum și gustul său metalic spintecând
tăcerea unei limbi de viperă în două :

 

picioare
brațe
nări
urechi
orbite
buze
emisfere târâtoare

 

de Bot Eugen

Trecut de 35,

îți resuscitezi inima cu gândul,

(poem în proză)

până ajungi să-i pipăi pe dinăuntru
umbra pulsatilă
cu degetele prelungi ale minții.
De curând, ai devenit și tu conștient :

 

 

după o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta;
de cum încerci să te apropii de ea,
s-o netezești pe creștet ori să-i dai ceva de mâncare,
începe să mârâie și să-și arate colții.
I-ai cerut atât de multe până acum,
încât astăzi nu mai vrea să primească nimic de la tine.
De lătrat nu te mai latră, c-a obosit demult să o facă,
dar simți că te urăște cu tot sângele de care dispune mârâitul său.
Te urmează fidel ca  o umbră  oriunde te duci,
îți urmărește fiecare gest sau mișcare
pe care-ai avut la un moment dat tupeul să le comiți
sub privirile ei ,
ți-a învățat pe dinafară toate subterfugiile minții.
Nimic nu îi scapă,
nici măcar gândurile pe care încă
nu ai avut curajul sau lașitatea să le gândești.

 

 

Este intrusul care îți intră ziua în casă
pe ușa din spate și
te scoate noaptea din minți
pe fereastra deschisă din față.

 

 

Ori de câte ori grăbești pasul pe trotuar
sau la trecerea de pietoni,
simte nevoia să te trădeze și să te lase în urma sa,
numai pentru ca să ajungă ea prima
în dreptul ultimului stâlp – echidistant
față de tine și față de ceilalți.

 

 

Chiar și în momentul de față,
când înșiri aceste rânduri, o simți
cum îți scapă printre degete nevăzută.

 

 

A încetat demult să mai viseze,
iar între timp,
te-a-mbolnăvit și pe tine cu insomniile ei.

 

 

„Animalul tău gingaș și tandru”
de altădată, acum,
este o fiară în devenire, –

 

 

din ce în ce mai singură și mai sigură de sine.
Ai fi zis că așa a fost dintotdeauna:
imprevizibilă, stranie și de ne-
îndobitocit,
un fel de kamikaze contaminat
pe căi aeriene de oameni
cu virusul rabiei.

 

 

De ani de zile-i schimbi lesa roșie
o dată la două săptămâni,
o duci trimestrial
la veterinarul bipedelor care,
de fiecare dată,
după ce te consultă,
auscultându-i mârâitul,
conchide sec: nu am cum să vă ajut,
este un câine rău,
numai bun de eutanasiat.

 

 

Poftiți antibioticul local și apa oxigenată
pentru îngrijirea rănilor la domiciliu.
Sper ca de acum încolo
să nu vă mai ardă de metafore și glume.

 

 

Vă salut cordial și vă recomand
din tot sufletul:
încercați să țineți pasul,
spre binele dumneavoastră,
cu lumea de afară,
cu stăpânii mai răi decât câinii.

 

 

de Bot Eugen.

Încotro

 

 

Flori intermediare; Asfaltații;

 

 

Vârful inimii,
aidoma unui ac defect de busolă
care indică numai direcția vest-est,
e deviat mereu înspre dreapta
pe electrocardiogramă și către nord,
acolo unde termometrul
nu coboară nicicând
sub treizeci și opt de grade Celsius.

* * *

Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de întoarcere către casă,

 

ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruiește scutul de țurțuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne șterge la ochi
și ne îndeamnă
să privim numai și numai înainte.

 

Legați de mâini și de picioare,
stăm nemișcați, spate în spate,
și ascultăm cum suflarea lui
ne buzunărește venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal

 

roșu cu-albastre irizații.

 

Respirația lui tot mai amplă
și moartea noastră
din ce în ce mai pitică și mai calică

 

purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe niște epoleți,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniți undeva,
între cer și pământ,
pe o cruce de carne înghețată.

 

Stăm nemișcați, spate în spate,
și nălucim cu ochii închiși
povești de adormit copiii durerii,
istorii cu sfârșituri fericite,
în timp ce vântul ne răsfoiește anii
ca pe un roman cu finalul înghețat în așteptare.
Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm(odată sau pe rând)
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai și numai înainte.

 

Ce mai contează că ne uităm, în același timp,
în două direcții diametral-opuse
și că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul și cu totul altceva?!

 

Importantă e așteptarea. Ea este totul.
Așteptăm cu răbdare momentul prielnic pentru
înmugurirea și creșterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.

 

Ostatici ai uraganului,
la răscruce de vânturi,
degerați din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit/părăsit,

 

nu mai găsim nici drumul de întoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă cu fața către străini.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Navigând pe plumbul fluid al nourilor de ploaie,

 

inima se-nchide în triunghiul unor aripi migratoare,

 

cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…

 

* * *

Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…

 

De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…

 

Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,

 

în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…

 

când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…

 

până dincolo de marele zid ucrainean.

 

de Bot Eugen