2 poeme reconsiderate şi republicate
I
– Nu vrei să facem schimb? –
mă trezi deodată din somn
măcănitul unei păsări
domestice cu visări
de mare
sălbăticiune zburătoare.
– Haide, să-l facem ,
încerca să mă convingă,
tu mie – aripa,
eu ţie – ghilotina de aur;
vei străluci deasupra ei
aidoma unui semizeu deasupra celorlalţi;
indiscutabil,
cuvântul tău o să atârne greu
pe cântarele lor
înţepenite-n nămolul
unei tăceri milenare;
le vei împărţi
pedepsele şi dreptatea
cum te va tăia capul,
haide,nu te mai încăpăţâna atâta …
– Eu zic s-o tai de-aici,
mă răstisem deodată la ea,
cât încă mai poţi să te târăşti
pe burdihanul tău de gravidă cenuşie
şi să-ţi intre-n inimă vârtos
(da` vârtos de tot, nu așa)
tăişul unui adevăr
irefutabil:
singurătatea nu e o
monedă de schimb;
ea nu se-nmulţeşte cu nimeni
şi nici nu se-mparte la nimic.
Ea este
pur şi simplu
o unitate indivizibilă,
tu – nu.
Aşa că tai-o de-aici!
Şi-a-nceput să se
îndepărteze umbra de mine,
pe jumătate zburătoare,
târâtoare pe jumătate,
în timp ce eu,
ca prin vis,
încă mai auzeam
cum spintecă lemne
o lamă boantă de topor
pe limba ei despicată:
Nu vrei să facem schimb?
Haide să-l facem!
Nu te mai încăpăţâna atâta!
Tu – cu aripa,
eu – cu ghilotina de aur …
II
Era mijloc de toamnă,
trăiam intens singurătatea,
când mi-ai cerut prietenia,
iar eu ţi-am dat-o, fără să stau
prea mult pe gânduri, deşi nu ştiam
nimic despre tine, până nu am văzut
filmul cu desene animate în care
o aripată mică şi fără zbor
se-ndrăgostea, rând pe rând,
de toţi şi de toate;
mă uitam la ea cum fugea
cu paşi mărunţi
când încolo, când încoace,
apăsând pe butonul albastru
îmi place, îmi place, îmi place,
mă uitam la ea şi mă minunam
de tot ceea ce i se întâmplă …
În ăst timp,
dincolo de ecranul de sticlă,
umbra ei,
înzestrată la cap cu o ventuză,
se lungea nevăzută
spre pieptul aproapelui său,
se lungea cu gândul
să i se lipească visătoare
de inimă
într-un sărut franţuzesc,
se lungea nefiresc de mult,
ca o târâtoare, preocupată
să-i sterilizeze la timp
toate rănile,
să i le distribuie apoi pentru nimic
pe câmpul de pixeli prin lume,
să socializeze pe marginea lor
până îşi aude ecoul…
Era sfârşit de an,
trăiam intens singurătatea,
în timp ce tu alergai prin oraş
după prieteni, notari şi avocaţi
să te rezolve cu documentele
necesare pentru divorţ
(cel puţin asta îmi spuneai mie),
apoi te întorceai ,
însoţită de umbrele lor ,
habar nu am pentru ce,
eu te-aşteptam în prag,
gata de plecare,
mă uitam la voi şi mă minunam
de tot ceea ce ţi se întâmplă
dincolo de vizorul transparent
şi rece de sticlă;
până la urmă, ţi-am întredeschis uşa,
iar tu ai dat cu ea de perete
şi mi-ai intrat cu spatele în casă,
trăgând
după tine tot circul tău ambulant.
Cele câteva zile şi nopţi de decembrie
s-au făcut ţăndări într-o clipită.
Tu zâmbeai – goală pe dinăuntru – şi
păreai fericită.
Eu am rămas în prag să sprijin
peretele, să nu cadă,
mă uitam la tine şi mă minunam
de tot ceea ce mi se întâmplă
dincoace de vizorul transparent
şi rece de sticlă;
urma să plec în concediu
din piesa ta ieftină de teatru
şi să-mi petrec sărbătorile
alături de-ai mei;
oricum, cererea era deja
depusă demult.
de Bot Eugen
boteugen74
BotEugen's Blog 