Solilocvii aride

 

Varianta 5

 

 

 

Febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

Convoiul anilor străbate
desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare
cu numele de societăți comerciale.
Pribeagă ceată de sinistrați,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine-n cuget rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
fața unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti
o ploaie de urări de bine la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii peste parada
tâmplelor de-onoare-ale prostiei …

 

Scârbit
de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi
decât de glasul tău înjurând în pustiu,
dumnezeind în neştire:
Tăcerea ta, bătrâne, este extrem de grăitoare…

 

Chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

Muribundule cu porniri literare,
cimitir ambulant de hârtii și brichete,
între pereții tăi de carne înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbra care te fumează
până la ultimul chiștoc
de insomnie.

 

Singurătatea-ți locuită
de-amurguri şi-aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind
stiletul lirei cu mâna-nsângerată.

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Publicitate

Ultrasonografie

 

Și dacă vezicula biliară e nelocuită,
de ce stăpânul ei, ca un bezmetic,
rătăcește noaptea pe străzi,
pe străzi pavate cu vise ce urcă,
treaptă cu treaptă, spre ceruri
o scară de câteva sute de nuanțe de gri? –

 

se-ntrebă la un moment dat
insomniacul trecut prin sita unor trăiri
matinale profund neomogene.

 

Așa se-ntâmplă atunci când îți permiți
luxul de a răci în mijlocul verii:

 

ajungi să trăiești la temperaturi foarte joase,
aidoma celor care te înconjoară;

 

37 de grade-năuntru,
37 de grade afară …

 

Abrutizat în ultimul hal,
ieși să-ți încălzești sângele la soare.
Umbra ta sub razele lui
strălucește
în toată splendoarea ei neagră,
asemeni ficatului mut de beat
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.

 

Pentru că
așa se-ntâmplă atunci când îți permiți
luxul de a răci în mijlocul vieții,
în mijlocul verii, în mijlocul lunii iulie …

 

Te-ntuneci la chip, ți-e greață, transpiri
și-asemeni ficatului îmbibat în grăsimi,
strălucești în negreață,
pe când tot alte și alte perechi vesele de rinichi
încropesc șezători pe la terase,
ciocnesc halbe cu zgomot, închină libații
și se pișă pe cele câteva sute de nuanțe de gri
care alcătuiesc o viață.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Copile blond,

văzut în alb și negru

Copilărie grea jucării de lemn

de un ochi străin în noaptea dintre ani,
pe tăcute ne-adâncim, până la uitare,
unul în sinele celuilalt, tot așa cum o fac
negrul și albul din simbolul Yin-Yang.
Ne aflăm în continuă mișcare
pe un teren dur și alunecos.

 

În jurul nostru nu se va schimba nimic;
nimicurile care ne înconjoară nu sunt decât
interschimbabile fațete
ale unuia și aceluiași sindrom de futing în masă,
neantul perpetuat din patru în patru ani,
pe marginea căruia facem schimb de umbre cu lumea;
urmele ei de bocanci ne iau cu asalt periferia,
pașii noștri rătăcesc nestingeriți prin centrul său, pe buza de piatră
a hăului care ne tace ostentativ strigătele
cu tăceri sâsâite de viperă ; între noi și stele,
întunericul cască de plictiseală și din când în când
ne soarbe din priviri,
ca pe un pahar cu vin negru,
focul ochilor înnebuniți după viață,
după chipul său palid în fața căruia pălesc
toate măștile sorții,
palorile apropiaților noștri stinși de curând,
albul zăpezilor pictate cu gânduri albastre
de mâna mea prin care, de ani și ani,
cerneala nopților de insomnie visează
la soarele zilei de mâine …

 

Mâine dimineața te vei trezi
abandonat de îngeri
în carnea mea mahmură,
ca într-o garsonieră-sicriu confort7
cu pereții plini de igrasie;
captiv între coastele mele, te vei trezi,
încercând să-ți strecori capul dureros de mare
prin urechea unui ac cu gămălie,
să peticești sacul de nedormit al unui străin;
te vei trezi bolborosind blesteme către mine
și cerul gurii îți va mirosi a țărână,
în timp ce marele vinovat cu inima cât un purice
își va mușca limba violent, redescoperind
strigătul sângelui tatuat cu arătătorul pe foaie,
precum și gustul său metalic spintecând
tăcerea unei limbi de viperă în două :

 

picioare
brațe
nări
urechi
orbite
buze
emisfere târâtoare

 

de Bot Eugen

Navigând pe plumbul fluid al nourilor de ploaie,

 

inima se-nchide în triunghiul unor aripi migratoare,

 

cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…

 

* * *

Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…

 

De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…

 

Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,

 

în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…

 

când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:

 

Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…

 

până dincolo de marele zid ucrainean.

 

de Bot Eugen

 

 

 

… șlefuind stiletul lirei cu mâna-nsângerată …

 

 

Penumbre celeste de ploaie treceau
peste parada cetăţenilor de-onoare-ai lumii…
şi febre fără patrii ca nourii treceau
prin înserări cu-arome grele de cenuşă…

 

 

Convoiul anilor străbate desculţ
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare.
Asemenea unei cete pribege de sinistraţi,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine în suflet rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
chipul unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti o ploaie de urări de bine
la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Scârbit de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi decât de glasul tău
murmurând în pustiu,
murmurând în neştire:
Tăcerea ta, o, Doamne
este extrem de grăitoare…

 

Ah, chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

O, muribundule, cu porniri pătimaşe,
cimitir ambulant de regrete,
în grădina ta acuma înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbre ce nechează.

 

Singurătatea poetului locuită
de amurguri şi aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind stiletul lirei
cu mâna-nsângerată.

 

de Bot Eugen