Umbre căzute din lună

eu și cu tavi(III)

 

Eram prea obosiți
și nu mai reușeam
să le ținem sub control,
iar ele simțeau asta
și profitau de astenia
noastră din plin:
se zbenguiau călări
pe biciclete,
cât e noaptea de lungă,
între scaunul de pe
tavan și masa de scris.
Alteori, în plină amiază,
când erau nevoite activ
să participe
la pauzele de țigară,
coborau, amețite de fum,
și se încolăceau încet
ca niște pitoni
în jurul tâmplelor noastre,
neavând de gând să se lase
de capul meu și al lui tavi
până nu storceau din ele
ultimele picături
de rațiune.
Și-atunci, eram gata
să ne smulgem din piepturi
stiletele
și să le decapităm
una câte una
pe toate,
înnobilând după aceea
paloarea
foilor de hârtie
cu-albastrul acestor
umbre căzute din lună.
Lucrurile reveneau
apoi la normal,
dar asta numai
până în ziua în care
le creșteau la loc
alte capete. Aidoma unor
ipochimeni contaminați
de filozofie, ca de un
virus necunoscut,
am stat și ne-am gândit
întrun cap și
am ajuns la concluzia
că nu are rost
să le tot lichidăm,
că neliniștea lor e
de fapt una
exterioară nouă,
aflate cum sunt
mai mereu
în căutarea
ungherului potrivit din odaie
prin care să își croiască,
până dincolo de ziduri,
drumul de-ntoarcere
către astrul nocturn.

de Bot Eugen

 

 

Publicitate

Mica țigariadă

Era una din nopțile-acelea
fără de somn și ea îmi venea
de departe cu apropouri,
călare pe-un ton convingător,
venea să mă-ntrebe
dacă nu vreau să mă alătur
cauzei sale,
împreună să batem
pasul pe loc.
Cum sa nu, i-am răspuns,
cu o condiție, totuși,
să nu fie una
pe de-a-ntregul pierdută.
Și ea începuse să-și
râdă de mine,
vorbind despre toate,
fără să-mi spună nimic,
fără să-mi lase o gură
de aer, în tăcere
să-mi termin
gândurile de fumat
până la prima ninsoare de scrum.
Asta se ia in serios,nu glumă,
trăgeam în interiorul meu
de mânecă o concluzie,
în timp ce-i contemplam
logoreea cum se întuneca/
țiganiza la chip pe măsură
ce-afară de ziuă
se lumina și de iarnă.
Era una din acele nopți
albe de noiembrie
când eu – cu laptopu-n față
stăteam răstignit
pe un scaun și-o ascultam
cum mă vorbea
cu cineva nevăzut
pe la spate,
fără să-mi lase o gură
de aer,
atât de necesară
pentru un strigăt:
mai lasă-mă-n pace,
în tăcerea mea!! –
să-mi termin
gândurile de fumat,
sub acest frig
care mă arde la tâmplă
și-mi tremură mâinile
pe hârtia
cuprinsă de flăcări
până la ultimul pumn
de cenușă
preschimbându-se în cuvinte.
Hai lasă-mă odată în pace,
băi, drac de poezie ce ești!

 

de Bot Eugen

 

 

Abecedar al melancoliei,

 

Visătorul sugrumat în somn

 

la ore târzii, mă las răsfoit
de la o tâmplă la cealaltă
de o mână de gânduri.

 

Mă ascultă cum tac
și-mi vei auzi
inima silabisind între
amurguri și aurore:

 

sin-gu-ră-ta-te,

 

sângeroasa istorie
despre o mână de gânduri
care spintecă piepturi,
scoțând la lumina
lunii neomul din om,
umbra de pasăre
înalt  cuvântătoare.

 

de Bot Eugen

 

 

 

Îndemn cu masaj cardiac extern

Dimineața devreme timpul
o face cu mine
când pe mortul ațipit în ciment,
când pe deșteptul
gata să-mi spargă timpanele:
Trezește-te, hei,
culcatule pe-o ureche,
n-auzi cum îți sforăie
deșteptătorul
cu tâmpla lipită de piept?!
Doarme strâns
în brațele tale,
visează
cum gândurile-ți pun
inima la zid
și o forțează
să-și bată pulsu-n pereții
altor colivii pentru păsări
în treacăt atinse
de aripa somnului ca de o boală:
Treziți-vă, hei, întârziaților!

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

 

 

 

Ultrasonografie(II) – varianta a doua

Naufragiul din marea de asfalt

 

Dimineața devreme stau țeapăn la o răspântie –
un pieton tras pe linie moartă;
într-o mână-mi fumegă o țigară,
în cealaltă –  cafeaua din paharul de plastic;
adulmec aburii și gândurile-ncep să mi se miște alene,
aidoma șarpelui abia trezit din hibernare.
Stau la cheremul pustiului,
pe o margine de pământ, sub cerul-clepsidră,
sprijin umbra unui arbore dezfrunzit și petrec
cu privirea torentul de oameni-mașini
care sună metalic din inimă
pe toate arterele ceasul deșteptării.
Din când în când se oprește din gâfâit
în dreptul tâmplei mele stângi, nu zice nimic,
doar se uită prin mine, cumva straniu, la tot ce gândesc
despre el, după
își vede de drumul lui,
bătând pasul pe loc pe o bandă rulantă.
Stau între două stații-beton ce se privesc față în față
cu ochi de sticlă și văd
totul din mine, până ajung să mă doară în paișpe
de mașinile lor: 14 și 104, aflate mereu în întârziere,
de mașinile lor pline de oameni și de oamenii plini de sinele
lor mașinal.

 

Dimineața devreme timpul zboară asemeni săgeții albastre;
eu mă târăsc din urma lui, spânzurat de o bară,
pe niște roți ruginite care nu se grăbesc nicăieri, niciodată.
Mă opresc din rostogolire la o intersecție și aștept
să mi se facă roșu în fața ochilor.

 

Cu ghearele-nfipte în glezne,
o neagră felină mă trage de umbră-napoi,
să lucidizăm în tăcere nimicul
preț de încă vreo două nopți albe;
cățelul galben din față începe să bată
către portocaliu, mă îndeamnă să mă arunc,
beat de lumină, cu inima-nainte-n
ploaia de raze X,
tot așa cum se aruncase cândva Alexandr Matrosov
cu pieptul său larg deschis către lume peste ambrazură.

 

(În astfel de momente, spunea George,
aduci mult din profil cu unul
care tocmai băuse pe nerăsuflate
o cană zdravănă de ceai negru
amestecat cu stalinskaya)

 

Cobor scârbit din tramvai, urc într-un taxi,
telefonul sună a pagubă, șoferul răspunde
cu-njurături la apeluri ratate;
primesc o înștiințare prin sms: ai de efectuat
o ecografie-fulger întregii lumi,
trebuie să-i scanezi de urgență
trupul dezgolit pe jumătate,
jumătatea de suflet azvârlită la ghenă;
așa că vezi, fii atent ce faci cu arcașul ăla albastru, da?

 

Taxiul fuge în continuare pe străzi,
din urmă să prindă-o săgeată pulsând –
când negru pe alb, când roșu pe negru,
închid ochii și văd
cum se derulează-n mine imagini
cu viteza celor 512 nuanțe de gri pe secundă-
umbre ce se aleargă prin nesfârșite tuneluri,
umbre de sânge amestecat cu noroi
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.

 

Seara târziu trec pe lângă-o răscruce,
printre cele două stații-beton ce se privesc
față în față cu ochi de sticlă și văd golul din mine –
dejunul de care-am uitat
să mă apuc ca de o bară-n transport
pentru mai multă siguranță de sine
atunci când mă aflu-ntre semeni.

 

Sunt doar în trecere,
le răspund,și fac bine;
așa că nu vă mai obosiți
să mă-ntrebați ce și cum…
Noapte bună!

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Solilocvii aride

 

Varianta 5

 

 

 

Febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

Convoiul anilor străbate
desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare
cu numele de societăți comerciale.
Pribeagă ceată de sinistrați,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine-n cuget rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
fața unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti
o ploaie de urări de bine la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii peste parada
tâmplelor de-onoare-ale prostiei …

 

Scârbit
de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi
decât de glasul tău înjurând în pustiu,
dumnezeind în neştire:
Tăcerea ta, bătrâne, este extrem de grăitoare…

 

Chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

Muribundule cu porniri literare,
cimitir ambulant de hârtii și brichete,
între pereții tăi de carne înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbra care te fumează
până la ultimul chiștoc
de insomnie.

 

Singurătatea-ți locuită
de-amurguri şi-aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind
stiletul lirei cu mâna-nsângerată.

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Box(II)

 

… şi veni-va din nou inima nopţii şi va bate prelung
din aripile umbrei tale pulsul unei lumi muribunde
care de câteva toamne-şi numără ultimele secunde…

 

Bătută de vânt, se-abate subit peste tine nenorocita de ploaie
şi îţi bate-n bătaie de joc cu ciocănele metalice piroane de gheaţă în craniu.
Te trezeşti din somn răstignit pe o cruce de carne, cu o durere acută de suflet
şi cu senzaţia vie că-n loc de gânduri, la tine în creier,
zvâcnesc câteva zeci de inimi bolnave, –
o ploaie de păsări ţipând în cădere
vorbele lui Vadim(fratele
unei cruci răsturnate în ceruri):
Tu eşti bărbat-bărbat sau sugaci-sugaci… blea…

 

Te ridici grabnic din pat şi cu ochii sclipind aidoma stelelor începi să te-agiţi
prin bezna oarbă dintre tâmplele tale,
în căutarea unui punct de reper …

 

Te hotărăşti, într-un târziu, să-nchizi uşa de la intrare şi fereastra de ieşire,
pui apa de ploaie-n ibric şi ibricul pe foc, fierbi o cafea tare, o sorbi dintr-o înghiţitură,
stingi pe urmă lumina, ţi-aprinzi nervos o ţigară,
fumezi pe întuneric şi-aştepţi îndelung să-ţi vină minţile toate la cap
şi-ţi vine inima nopţii în vizită, şi tu te bucuri nespus de prezenţa nefastă,
îţi deschizi larg coastele, o inviţi înăuntru, pregătit să o cuprinzi(după ce trece pragul)
în braţele însângerate
şi ea ajunge, până la urmă, să te bată cu pumnii tăi proprii în piept,
tu-ncepi s-o baţi întruna la cap cu migrenele tale ce n-au rezolvare.
Ea te ascultă-n tăcere, din când în când , mai schiţează câte un zâmbet,
aşteptând pe cineva să coboare şi să te binecuvânteze
cu o palmă uriaşă de aur peste gură,
ori poate cu vorbele lui Vadim fratele,
tunând ameninţător deasupra umbrei tale de carne turnate  peste suflet.

 

Și toate acestea se vor întâmpla cu puţin înainte de infernul unei zile de muncă
într-un subteran (neuro)toxic de poluare fonică maximă.

 

de Bot Eugen

 

Pereți-stetoscoape

vocea-cuțit; pe măsură ce îl gândesc, altcineva îl recită …

varianta 2

 

Casă suspendată în aer
cu ziduri care foșnesc noaptea asemeni
unor aripi împietrite în zbor vertical …

 

Echidistant față de pietre și față de păsări,
cu scaun la cap,
în capul oaselor pe un scaun,

 

închid ochii și derulez
cu-ncetinitorul imagini alb-negru
din filmul developat
în obscuritatea albelor nopți.

 

Pe măsură ce imaginile se succed,
începe să cadă tencuiala
de pe un perete fragil
în fragilitatea unui alt fel de perete.

 

Devin conștient de existența lui
și el – tot mai plin de sine, tot mai greu –
se rostogolește-ncet ca o bilă metalică
dinspre o tâmplă către cealaltă,

 

în timp ce chipul meu se oglindește,
trecând prin fața ferestrei,
tot mai palid, mai depărtat;
dincolo de reflexia lui,
de la stânga la dreapta –
spitalul, biserica, cimitirul …

 

Pe măsură ce îl retrăiesc în tăcere,
ca pe un regret nemărturisit,
(că nu am avut tăria să îl sugrum din fașă),
undeva în apropiere, dincolo de ziduri,
o voce străină dă glas poemului meu pe care
eu nu-l voi mai scrie niciodată.

 

de Bot Eugen

 

 

 

Pereți-stetoscoape

 

vocea-cuțit din inima nopții

 

 

Casă suspendată în aer
cu ziduri care foșnesc
seară de seară din aripi
împietrite în zbor vertical …

 

echidistant față de pietre
și față de păsări,
cu scaun la cap,
în capul oaselor pe un scaun,

 

 

îmi închid ochii și derulez
cu-ncetinitorul imagini alb-negru
din filmul developat
în obscuritatea albelor nopți.

 

pe măsură ce imaginile se succed,
începe să cadă tencuiala
de pe un perete fragil
în fragilitatea unui altfel de perete.

 

devin conștient de existența lui
și el de a sa –
tot mai plin de sine, tot mai greu –
se rostogolește ca o bilă metalică
dinspre o tâmplă către cealaltă,

 

în timp ce chipul meu se oglindește,
trecând prin fața ferestrei,
tot mai palid, mai depărtat…
dincolo de reflexia lui,
de la stânga la dreapta –
spitalul, biserica, cimitirul …

 

pe măsură ce îl retrăiesc în tăcere,
ca pe un regret nemărturisit,
(că n-am avut tăria să îl sugrum din fașă),
undeva în apropiere, dincolo de ziduri,
o voce străină dă glas poemului meu pe care
eu nu-l voi mai scrie niciodată.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Autumnal

 

Steauă Scorpioană

Vântul îmi spulberă pletele negre şi impermeabilul suflând,
impermeabilul meu fâlfâie precum o flamură neagră în vânt.
Sunt doar în trecere pe pământ.
Cineva mă-nmormântează-n ceruri, pe când
sângele-mi bate-n artere frenetic din aripile verbului „sunt”.

 

Muritorule, născut în toamnă, sub zodia agoniei,
leac îţi cauţi în strigarea smulsă din gâtlejurile celor morţi,
în mierea extrasă din cuvinte, -n gustul amar al tăriei,
în aspirinele băute cu ceaiul negru, în albele nopţi…

 

Scorpionul celest mă împunge cu mii de raze din umbră,
îmi aleargă otrava luminii prin neuroni şi prin vene.
Corăbiile cărnii după sirene cu ochi căprui umblă,
bântuită de-un roi de albine nocturne, tâmpla mea geme.

 

Vuiesc astăzi pustietăţi mişcătoare sub ploaia de stele,
se ruinează în mine cele şapte minuni ale lumii…
Carul-Mare-şi plimbă visătorii ре-abrupte căi şi rebele,
se duce naibii şi Ursa Mică, – şi iese nebuna din piele…
Plină este sfera Lunii de sine, pieptănându-i perciunii
insomniacului palid care îi locuieşte pe unii.

 

Vântul îmi spulberă mantia de himere suflând,
mă cravaşează cu patimă, mă pălmuieşte.
Un domn cu vocea ruginită mă ucide în gând,
bătându-mă pe umăr cu palma părinteşte,
pe la spate-mi persiflează umbra mişelul, rânjind…

 

Coboară treptele-n adâncul subteranei săracii
şi tac mâlc sfincşii cetăţii, cu vorbe plebea-i hrăneşte…
Pe vârfurile tăcerii flanează zeii,despicând
zdrenţele de nouri luminoase,
îşi oţeleşte sabia spiritul şi străluceşte…

 

Pe când se bate cu îndoielile cugetul, care, vai, sângerează crunt,
inima-şi scrie pe albul foii durerea cu fluidele verbului „sunt”.
Ca un corb rănit, cel dus pe gânduri şchiopătând,
din aripi negre-mi flutură
peste o trecătoare care apune în orizonturi de purpură.

 

de Bot Eugen