Penumbra pumnului binevoitor(II)

sau (im)pactul cu palmele negre – varianta finală

 

Uneori te trezești în brațele mele
cu o senzaţie vagă de sufocare
și-mi relatezi pe nerăsuflate
povestea neliniștii,
istoria aceluiași coşmar neînvins:

 

În inima nopţii,la mine în piept,
cei doi fraţi siamezi se încleștează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.

 

Alteori, visezi cum pe mine
o umbră în somn încearcă să mă sugrume
și-atunci deschizi instantaneu ochii,
te ridici din pat să închizi geamul
și-ncepi să pipăi febril întunericul,
în căutarea unui întrerupător;
aprinzi pe urmă lumina
și-ncerci cu mâinile amândouă
să mă smulgi din brațele acestui coșmar,
implorându-mă după aceea, până în zori,
să nu mai dorm strâns în nopţile de noiembrie.

 

Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr
și te liniştesc, spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,agonizând,
se mai stinge câte un visător;
urmează fratele său îndoliat
să-și reîntregească
inima neagră cu gândul
pe albul foilor de hârtie.

 

Din când în când,noaptea,la tine în piept,
cei doi frați siamezi se încleştează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt…

 

Tu te trezești din somn cu răsuflarea tăiată
și mă lași în ochii tăi să citesc
neliniștea ca pe o poveste cu un sfârșit care
se scrie sub mâna mea singur pe sine
de-o viață.

 

de Bot Eugen

 

 

Publicitate

Trecut de 35,

îți resuscitezi inima cu gândul,

(poem în proză)

până ajungi să-i pipăi pe dinăuntru
umbra pulsatilă
cu degetele prelungi ale minții.
De curând, ai devenit și tu conștient :

 

 

după o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta;
de cum încerci să te apropii de ea,
s-o netezești pe creștet ori să-i dai ceva de mâncare,
începe să mârâie și să-și arate colții.
I-ai cerut atât de multe până acum,
încât astăzi nu mai vrea să primească nimic de la tine.
De lătrat nu te mai latră, c-a obosit demult să o facă,
dar simți că te urăște cu tot sângele de care dispune mârâitul său.
Te urmează fidel ca  o umbră  oriunde te duci,
îți urmărește fiecare gest sau mișcare
pe care-ai avut la un moment dat tupeul să le comiți
sub privirile ei ,
ți-a învățat pe dinafară toate subterfugiile minții.
Nimic nu îi scapă,
nici măcar gândurile pe care încă
nu ai avut curajul sau lașitatea să le gândești.

 

 

Este intrusul care îți intră ziua în casă
pe ușa din spate și
te scoate noaptea din minți
pe fereastra deschisă din față.

 

 

Ori de câte ori grăbești pasul pe trotuar
sau la trecerea de pietoni,
simte nevoia să te trădeze și să te lase în urma sa,
numai pentru ca să ajungă ea prima
în dreptul ultimului stâlp – echidistant
față de tine și față de ceilalți.

 

 

Chiar și în momentul de față,
când înșiri aceste rânduri, o simți
cum îți scapă printre degete nevăzută.

 

 

A încetat demult să mai viseze,
iar între timp,
te-a-mbolnăvit și pe tine cu insomniile ei.

 

 

„Animalul tău gingaș și tandru”
de altădată, acum,
este o fiară în devenire, –

 

 

din ce în ce mai singură și mai sigură de sine.
Ai fi zis că așa a fost dintotdeauna:
imprevizibilă, stranie și de ne-
îndobitocit,
un fel de kamikaze contaminat
pe căi aeriene de oameni
cu virusul rabiei.

 

 

De ani de zile-i schimbi lesa roșie
o dată la două săptămâni,
o duci trimestrial
la veterinarul bipedelor care,
de fiecare dată,
după ce te consultă,
auscultându-i mârâitul,
conchide sec: nu am cum să vă ajut,
este un câine rău,
numai bun de eutanasiat.

 

 

Poftiți antibioticul local și apa oxigenată
pentru îngrijirea rănilor la domiciliu.
Sper ca de acum încolo
să nu vă mai ardă de metafore și glume.

 

 

Vă salut cordial și vă recomand
din tot sufletul:
încercați să țineți pasul,
spre binele dumneavoastră,
cu lumea de afară,
cu stăpânii mai răi decât câinii.

 

 

de Bot Eugen.

Serghei Esenin – poem fără titlu

 

 

Zi, măi, zi! Fi-ţi-ar ghitara a dracului,
Degetele tale joacă pe ea ca dinţii daracului.
Aş vrea să mă înec în acest năduf.
Amicul meu, amicul meu, uf,

 

Nu te mai uita la brăţările ei,
La mătasa rochiei, la cercei,
La această femeie am căutat fericire
Şi am aflat negura, pieire.
Nu ştiam că dragostea e molimă, huidumă,
Nu ştiam că dragostea e ciumă.
A venit spre mine, a privit
Şi m-a înnebunit.
Cântă prietene, să-mi aduc aminte,
De viaţa dusă mai înainte.
Las-o să o sărute cine-o vrea,
E târfă şi e draga mea.
Mai stai! Mai stai! N-o înjur, o chem,
Şi n-o blestem.
Hai, dă-mi ghitara. Vreau pe coarda groasă
Să cânt despre viaţa-mi furtunoasă.
S-a spart cupola verde-a vieţii mele.
Inima mea acum e o desagă
Cu vise mari de aur şi cu stele.
Multe fete am pipăit,
Le-am strâns prin colţuri, le-am ciupit.
Dreptatea pământului s-a răzbunat:
Cu ochii copilăriei am privit mirat
Dulăii ce lingeau mârâitori
Căţelele, sub coadă, de scursori.
De ce să fiu gelos?
De ce să fiu bolnav, sfios?
Viaţa noastră: patul şi cearceaful,
Sărutul pătimaş, prăpădul.
Zi, zi mai tare! Mâinile fatale
Să cânte zilele-mi fatale.
Ştii ce? Mai bine dă-le-n măsa, iată,
Eu n-o să mor, amice, niciodată…

Traducere de Zaharia Stancu

 

 

 

 

Puls (II)

 

 

 

Te-adânceşti în tine însuţi, până ajungi
să-ţi pipăi pulsul pe dinăuntru
cu degetele prelungi ale tăcerii.

Faţă-n faţă cu umbra,
stai şi asculţi trecerea clipelor,
pregătit s-o înfrunţi cu braţele goale.

 

Deasupra capului tău,
în chip de liber arbitru,
albul orbitor al lunii, muşcat
pe jumătate de întuneric.

 

…şi vântul şlefuind, ca pe un rubin,
feţele sângelui îngheţat în aşteptare…

 

Între tine şi semeni s-au risipit
într-o singură zi
rezervele de cuvinte
pentru câţiva ani de acum înainte.

 

Te-adânceşti tot mai tare până ajungi
să-ţi asculţi pulsul ca pe o poveste,
ca pe-o rostire şoptită-a cuvintelor
izvorând din adâncul inimii.

 

Acum, însă, cineva îşi zboară creierii
ca pe o pasăre ţipând în deşert,

 

şi devii deodată contemporan
în inima acestei nopţi pustii de noiembrie
cu toţi morţii tineri ai zilei de mâine.

 

Stai spate-n spate
cu albul orbitor al lunii,
pregătit să înfrunţi umbrele aurorei.

 

Pentru că tu ştii
şi ai ştiut-o dintotdeauna:
Sub fiecare răsărit de soare
în tine se mai stinge câte o constelaţie
de celule gânditoare.

 

de Bot Eugen

Puls(I)

 

exilat pe insula selenară

 

Vultur al păcii din aripi hoinare
fâlfâie deasupra oraşului mut.
Deasupra mea – o pereche de gheare
(o pereche de gheare ascuţite,
sticlind în beznă ca nişte cuţite)
îmi numără paşii minut cu minut.

 

Pe chipul lumii răsare Luna plină
cu lumea ei de cearcăne şi de palori.
Privirea-mi prelungă pe oarba-i lumină
din asfinţit navighează până în zori.

 

Vezi umbre crescânde cum trec pe drum rânduri-rânduri,
cum cad fiinţe, din somn izgonite, pe gânduri.
Cu una din ele, mai palidă, te asemeni,
cu sângele în inima nopţii abia pâlpâind…
Păleşte lumina ta, Doamne, – n muritorii de rând.

 

Mă-ngheaţă un astru cu o privire amară
şi rece mă lasă Soarele primăverii.
Plouă cu umbre peste carnea – gata să piară
pentru o sticlă de votcă-n ziua-nvierii.

 

O, patria mea,
selenaria,

 

îmi duhnesc cuvintele
strigătoare la cer a insomnie,-
linşează-ţi fiul mort de beat
cum ţi-ai linşat odată martirul –
cu raze care ruginesc pe un cuţit de bucătărie…
Se-aşterne peste urbe o aripă opacă
şi peste cronica mea febră
ce astăzi frizează delirul…

 

O, patrie săracă,
un vultur mă atacă…

 

Pe lumina moartă navighează
inima-mi străpunsă de o rază
şi-mi pipăie pulsul demonul mut
noapte de noapte, minut cu minut.

 

de Bot Eugen