44.441798
26.175776
Publicitate
pe pașii mei
fac slalom printre
câini zi de zi
mergând pe o muchie
de cuțit
cu gândul la faptul că
primarii și jandarmii
nu și-au făcut datoria
până la capăt.
Tot mai singur și sigur
pe pașii mei
merg zi de zi până la
capătul nopții merg
pe o muchie de cuțit
făcând slalom
printre
oamenii de rahat și
rahații de om.
Tot mai singur și
sigur pa pașii mei …
de Bot Eugen
Ce trist miorlăia leul acela de doi bani
despre toate și despre nimic
ce trist miorlăia leul acela dar vai
jumătatea lui cu numele de bețivanca dughea
și lacrimi pișa
și-n jurul umbrei lor siameze se tot întețea
ploaia lătrătoare de stele
iar haita de maidanezi tot aplauda și-aplauda …
Ce trist miorlăia leul acela de doi bani
cu burtă
și cu memorie scurtă
ce trist miorlăia despre înălbitorii folosiți pentru
dragostea pătată de violuri și de curvăsăreală
Ce trist miorlăia parazitul acela care stătea
cu burta la soare pe orizontală
Ce trist miorlăia leul acela de doi bani
Ce trist miorlăia fără să știe
care e diferența dintre
eroismul unei singurătăți asumate
și singurătatea celui dependent de heroină
Ce trist miorlăia leul acela de doi bani
Ce trist miorlăia și cât de criminal
făcând paradă de succesele și extazele sale
ce trist miorlăia leul acela dar vai
jumătatea lui cu numele de bețivanca dughea
și lacrimi pișa
și-n jurul umbrei lor siameze se tot întețea
ploaia lătrătoare de stele
iar haita de maidanezi tot aplauda și-aplauda …
Ce trist miorlăia leul acela de doi bani
Ce trist miorlăia leul acela
Ce trist miorlăia leul
Ce trist miorlăia
Ce trist …
de Bot Eugen
Cobor din microbuz, pregătit să urc marele deal.
Trec de răspântia cu lumini și intru în noapte,
acolo unde un contracurent îmi spulberă ninsoarea
din plete, ninsoarea iernilor care încă n-au venit.
Pășesc prin întuneric, pășesc printre case pustii
de parcă-aș păși printre suflete părăsite de oameni.
Pășesc prin întuneric, însoțit de umbră,
ca de un personaj dintr-un film postapocaliptic.
Pășesc nepăsător prin întuneric, pășesc, spunându-mi că
acolo unde există lumină, există și lătrat de câine.
Pășesc în tăcere și pe măsură ce înaintez, întunericul
devine tot mai dens și mai umed. Pășesc în tăcere,
însoțit de vântul care îmi urăște „Bine-ai venit!” și
„Drum bun!”. Merg prin întuneric și pe măsură ce înaintez,
pașii mei încalță tot mai multe perechi de bocanci,
pașii mei devin tot mai grei, pașii mei lasă pe obrazul tău,
noapte, urme din ce în ce mai adânci. Merg prin întuneric,
însoțit de contracurentul ce-mi spulberă ninsoarea din plete,
ninsoarea iernilor prin care-am trecut. Merg prin întuneric
până nu vine cineva să aprindă lumina. Merg prin întuneric
până nu deschide cineva ușa, pregătit de plecare.
Merg prin întuneric …
de Bot Eugen
care nu le poate
avea pe toate
indiferent de
înălțime sau de
greutate.
Și dacă are
datorii,
n-are apă.
Și dacă
are apă,
n-are cărucior,
și dacă
are cărucior,
are de făcut
un drum până
la izvor,
și dacă
n-are un izvor,
are de cărat
în spate
o umbră
cu o greutate
de câteva morți
îmbuteliate,
și dacă n-are
de înălțat
o lună plină
până la cea goală,
are să cadă
într-o groapă
secată de viața
foarte nasoală.
Apa nova,
lumea e veche,
iar omul
e un animal
adaptabil
și adăpabil
care nu le poate
avea pe toate,
indiferent de
înălțime
sau de greutate …
de Bot Eugen
Dedublări și detriplări (IV)
De peste douăzeci de ani;
personale;
fotografiile mele;
Chișinău;
București;
sectorul Buiucani;
sector 2;
șoseaua Alba-Iulia 206;
șoseaua Pantelimon 302;
publicat de Bot Eugen.
București;
04.09.2014;
17:33
batem drumuri
dus-întors
cum bate inima
între
două vămi
de peste
douăzeci de ani
ne purtăm unul
în palmele
celuilalt
inimile
ca pe niște
dicționare
moldovenesc-român
și român-moldovenesc
de peste douăzeci de ani …
de Bot Eugen
De peste douăzeci de ani;
poem;
poeziile mele;
personale;
fotografiile mele;
București;
Chișinău;
publica7 de Bot Eugen.
04.09.2014,
18:07
De peste douăzeci de ani;
personale;
fotografiile mele;
Chișinău;
București;
sectorul Buiucani;
sector 2;
șoseaua Alba-Iulia 206;
șoseaua Pantelimon 302;
publicat de Bot Eugen.
București;
04.09.2014;
17:26
cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:
Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…
* * *
Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…
De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…
Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,
în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…
când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:
Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…
până dincolo de marele zid ucrainean.
de Bot Eugen
Zi, armonică! plictiseala nu se ascunde.
Degetele armonistului curg unde.
Bea cu mine, căţea parşivă,
Bea cu mine, căţea guralivă.
Toţi te-au iubit.
Toţi te-au stâlcit.
Toţi te-au mânjit!
Ce te uiţi cu albăstrelele tale, ca florile,
Ori vrei una în bot?
Eşti bună de pus sperietoare, ciot,
Să alungi ciorile.
Până în ficaţi, până în rărunchi,
Mă chinui, mă tai, mă îngenunchi.
Armonica, armonica să nu stea!
Bea, viezure, bea!
Aş, lua-o pe aia, pare mai cu ţâţe.
Mai proastă, mai cu fâţe.
Dintre cele ca tine nu eşti cea dintâi
Pe care o mângâi,
Însă cu una ca tine urâtă, uşoară,
Sînt prima oară.
E dureros ce fac şi sfidător,
Dar pentru asta n-o să mă omor.
Ce te clatini? Ce-ţi dezveleşti cracii?
Du-te la toţi dracii!
E vremea să mă fac rece
Cu haita voastră ce mereu petrece…
Draga mea… Draga mea… uite, plâng, scâncesc,
Iartă-mă… iartă-mă… te iubesc…
* Traducere de Zaharia Stancu
Zi, măi, zi! Fi-ţi-ar ghitara a dracului,
Degetele tale joacă pe ea ca dinţii daracului.
Aş vrea să mă înec în acest năduf.
Amicul meu, amicul meu, uf,
Nu te mai uita la brăţările ei,
La mătasa rochiei, la cercei,
La această femeie am căutat fericire
Şi am aflat negura, pieire.
Nu ştiam că dragostea e molimă, huidumă,
Nu ştiam că dragostea e ciumă.
A venit spre mine, a privit
Şi m-a înnebunit.
Cântă prietene, să-mi aduc aminte,
De viaţa dusă mai înainte.
Las-o să o sărute cine-o vrea,
E târfă şi e draga mea.
Mai stai! Mai stai! N-o înjur, o chem,
Şi n-o blestem.
Hai, dă-mi ghitara. Vreau pe coarda groasă
Să cânt despre viaţa-mi furtunoasă.
S-a spart cupola verde-a vieţii mele.
Inima mea acum e o desagă
Cu vise mari de aur şi cu stele.
Multe fete am pipăit,
Le-am strâns prin colţuri, le-am ciupit.
Dreptatea pământului s-a răzbunat:
Cu ochii copilăriei am privit mirat
Dulăii ce lingeau mârâitori
Căţelele, sub coadă, de scursori.
De ce să fiu gelos?
De ce să fiu bolnav, sfios?
Viaţa noastră: patul şi cearceaful,
Sărutul pătimaş, prăpădul.
Zi, zi mai tare! Mâinile fatale
Să cânte zilele-mi fatale.
Ştii ce? Mai bine dă-le-n măsa, iată,
Eu n-o să mor, amice, niciodată…
Traducere de Zaharia Stancu
Penumbre celeste de ploaie treceau
peste parada cetăţenilor de-onoare-ai lumii…
şi febre fără patrii ca nourii treceau
prin înserări cu-arome grele de cenuşă…
Convoiul anilor străbate desculţ
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare.
Asemenea unei cete pribege de sinistraţi,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.
Decapitând la tine în suflet rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
chipul unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti o ploaie de urări de bine
la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!
Scârbit de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi decât de glasul tău
murmurând în pustiu,
murmurând în neştire:
Tăcerea ta, o, Doamne
este extrem de grăitoare…
Ah, chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.
O, muribundule, cu porniri pătimaşe,
cimitir ambulant de regrete,
în grădina ta acuma înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbre ce nechează.
Singurătatea poetului locuită
de amurguri şi aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind stiletul lirei
cu mâna-nsângerată.
de Bot Eugen
Veniți colindătorilor
la ceas de seară-n pragul
sărbătorilor
veniți ca-n fiecare an
pe-același drum
cernit de nea
voi ne aduceți vestea
că pe cer a răsărit o stea
lin și iarăși lin și dalbe flori
este ziua sfintei sărbători
se aude-n drum
cânt de Moș Ajun
lin și iarăși lin și dalbe flori
se aprind din nou mii de culori
în pomul credincios
bradul cel frumos
și raza ce vestește iar
copile drag în suflet o primești în dar
căci ea va lumina mereu
și viața ta și drumul tău
așa cum luminează-acum
în seara aceasta de Crăciun
Negru de cioară şi sur de hulub,
ninge afară cu pene de plumb.
Albă ca moartea cade peste oraş
zăpada, pe gheaţă – un sinucigaş.
Funebră, sub soare, noapte de mut,
sub măşti şi grimase canini se-ascut.
Cristal amar de lacrimă-n ceaţă,
în ochi numeroşi plânsete-ngheaţă.
Setoşi de sânge, c-o foame de lup,
profanii atacă, muşcă şi rup…
Negură de ciori, ninsoare de hulubi,
se-nnoptează cerul cu pasari de plumb.
de Bot Eugen
*ianuarie 2000; Chişinău;
după o discuţie cu Arcadie Suceveanu