Gaudeamus 2016
Nu privi înapoi, îmi spuneam
în timp ce-mi luam rămas bun
de la ai mei.
M-așterneam la drum după aceea
înspre celălalt capăt de noapte,
străbăteam orașul pustiu,
el își croia cale prin deșertul din mine,
fiecare din noi fiind însoțit de
rătăciții și-ntârziații săi de elită.
Din când în când,
ne cercetam reciproc
fața nevăzută până-ajungeam
să ne repetăm
unul celuilalt până la saturație:
Nu privi înapoi,
vine o vreme când
nu mai avem ochi să ne vedem,
nici urechi să ne-ascultăm,
vine o vreme, prietene, când
nu mai avem
nimic să ne spunem.
În ăst timp troleibuzul vuia,
tăcerea își ascuțea colții în mine
și o femeie cu bube-mi surâdea
de sub masca de farduri,
cu mâna întinsă implorându-mă
să-i plătesc,
în numele umanității,
prețul unui bilet pentru
călătoria mea sprâncenată.
* * *
Coboram treptele unui pasaj,
urcam după o scară din subteran către ceruri,
treceam de mână cu amintirea
pe sub luminițele lui Moș Crăciun;
mă lăsam pe sub ele purtat de propria umbră-n spinare,
tot așa cum odinioară un copil printre vise purtat se lăsa
de propriul său tată pe umeri;
mă uitam înainte și vedeam cum sclipesc
printre fulgii de nea, în întuneric,
ochii unui demon – cât lumea de vechi.
M-apropiam de răscruce, atunci când l-am zărit.
Se zbătea pe trotuar într-o baltă de sânge.
Nu era decât un pui de cățea. Pe cealaltă parte
se agita, nerăbdătoare să traverseze strada, o haită.
Între mine și ea zburau mașini încolo și-ncoace, vuiau
ape tulburi, în timp ce tăcerea – un lup bătrân –
își ascuțea în pieptul meu ghearele, gata de bătaie.
Ajuns în dreptul gării, o cotisem la dreapta,
în spatele meu semaforul se făcuse verde,
haita o rupse la goană,
pregătită să rupă din țânc,
pregătită să rupă din propriul său trup;
eu treceam netulburat cu geanta pe umăr
printre țipete de carne sfâșiată,
printre ecouri de sărbătoare,
pe sub luminițele lui Moș Crăciun,
pe sub felinare;
umbra se-apropia cu pași repezi de mine,
gata să mă ajungă din urmă, să mă depășească
și să mă doboare
cu ușurința vântoasei care smulge
frunzele din crengi, crengile din arbori,
arborii din rădăcini, rădăcinile din pământ,
pământul de sub picioare…
Nu privi înapoi, îmi spuneam, s-o vezi pe moarte
cum te înghite cu ochii, pleoape cu dinți
scrâșnesc de foame și frig
în inima acestei nopți de ianuarie…
de Bot Eugen
Dumitru Matcovschi – Bucurați-vă/Ion Aldea Teodorovici
Grigore Vieru – Iartă-mă/Ion Aldea Teodorovici
Avea, mă-nţelegi, tăticuţul
copii-liceeni,
nu orice copii!
Chpiul, drăguţul,
avea frunzuliţe-argintii.
Liceul i-aşteaptă-
merg, trap,
şi-n capul tuns
-nap-
latină, cât vrei;
Depravatul de ieri
suferă azi de blenoragie orală.
asudă rău sub limbă săracul
de când cu moartea subită a sexului,
vorbeşte mult şi mă plictiseşte,
narează banale poveşti
despre beţiile şi partidele de amor
de care chipurile avusese el parte
pe vremea strălucitei sale cariere
de prestidigitator
al armelor reci şi de foc,
vocabula pixul şi multă,
foarte multă muniţie de la nenoroc.
însuşisem abecedarul seducţiei-
bătea câmpii inima lui-
cu mult înainte de-a învăţa să imit
urletul unui lup către Lună
pe o alee pustie.
dând din limbă uneori,
alteori-din coadă,
ştiam agil să mă strecor
pe sub pielea victimei simpatice,
de inimă cu vorbele-o muşcam,
ca să-i ling pe urmă sarea de pe rană,
făceam sex cu ea în cinstea zeiţei libertăţii.
după terminarea orelor de română,
seară de seară, cu frica în sân,
muza mea se grăbea să ajungă acasă
să prepare o ciorbă de burtă sau o friptură,
să nu crape cumva parazitul de foame,
pe când eu muşcam de gât cu sete
sticla de-alcool Dracula,
cum muşcă alţii din franzelă
din mers, în grabă, pe stomacul gol…
plumbul tristeţilor zadarnic
încercam într-un poem de aur
să-l preschimb, căci din nou,
din nou se revolta în mine
urletul trist al pierderii de timp
şi mă lăsam atunci pe buze sărutat
de berea blondă ca de o femeie,
în capul oaselor apoi mă ridicam
şi îmi scoteam dulăul la plimbare
să latre la căţele…
uneori când mă scârbeau peste măsură
prea multele trădări, intrigi şi farse,
trăgeam aerul adânc în piept
şi îmi scuipam flegmatic lira-nsângerată
în „imaculaţii” sori ai lumii,
tuşind spasmodic ca un canceros în plină agonie.
din când în când totuşi
mă simţeam capabil să desfid
marea de idoli
de pe aisbergurile imperfecţiunii.
erau nopţi albe în care ningea
cu-ntunecate astre
peste azurul venelor mele,
eram un gigolo clandestin,
o umbră-nflăcărată
care păşea marţial
peste trotuarele gri ale zilelor sale.
+ + +
au trecut ani.
şancrul dur se ramolise.
alte constelaţii de bube
înfloresc astăzi
pe cerul negru al gurii,
supurează banale istorii,
pe urmă
se cicatrizează şi se usucă.
cotcodăcind în ritm de manea,
înserarea-şi adună de pe străzi puişorii-
umbre seduse
de mângâierile aripii sale materne.
se văd deja roind
în jurul bordelului
câteva zeci de şubrede suflete
cu inima crudă şi tunse chilug.
se-apropie unul din ele de sifiliticul tată
şi despică istoricul bolii în patru
pe buza murdară de sânge-nchegat:
Povestea ta e răsuflată…
de Bot Eugen