că vei lua
de mână ninsoarea
din fotografie
și-o vei aduce
cu tine
în București.
Te-ai înșelat,
m-ai înșelat,
ea n-a mai sosit
nici măcar să te
urce-n autocar
și să te trimită
de unde-ai venit
de Bot Eugen
Era una din nopțile-acelea
fără de somn și ea îmi venea
de departe cu apropouri,
călare pe-un ton convingător,
venea să mă-ntrebe
dacă nu vreau să mă alătur
cauzei sale,
împreună să batem
pasul pe loc.
Cum sa nu, i-am răspuns,
cu o condiție, totuși,
să nu fie una
pe de-a-ntregul pierdută.
Și ea începuse să-și
râdă de mine,
vorbind despre toate,
fără să-mi spună nimic,
fără să-mi lase o gură
de aer, în tăcere
să-mi termin
gândurile de fumat
până la prima ninsoare de scrum.
Asta se ia in serios,nu glumă,
trăgeam în interiorul meu
de mânecă o concluzie,
în timp ce-i contemplam
logoreea cum se întuneca/
țiganiza la chip pe măsură
ce-afară de ziuă
se lumina și de iarnă.
Era una din acele nopți
albe de noiembrie
când eu – cu laptopu-n față
stăteam răstignit
pe un scaun și-o ascultam
cum mă vorbea
cu cineva nevăzut
pe la spate,
fără să-mi lase o gură
de aer,
atât de necesară
pentru un strigăt:
mai lasă-mă-n pace,
în tăcerea mea!! –
să-mi termin
gândurile de fumat,
sub acest frig
care mă arde la tâmplă
și-mi tremură mâinile
pe hârtia
cuprinsă de flăcări
până la ultimul pumn
de cenușă
preschimbându-se în cuvinte.
Hai lasă-mă odată în pace,
băi, drac de poezie ce ești!
de Bot Eugen
Nu privi înapoi, îmi spuneam
în timp ce-mi luam rămas bun
de la ai mei.
M-așterneam la drum după aceea
înspre celălalt capăt de noapte,
străbăteam orașul pustiu,
el își croia cale prin deșertul din mine,
fiecare din noi fiind însoțit de
rătăciții și-ntârziații săi de elită.
Din când în când,
ne cercetam reciproc
fața nevăzută până-ajungeam
să ne repetăm
unul celuilalt până la saturație:
Nu privi înapoi,
vine o vreme când
nu mai avem ochi să ne vedem,
nici urechi să ne-ascultăm,
vine o vreme, prietene, când
nu mai avem
nimic să ne spunem.
În ăst timp troleibuzul vuia,
tăcerea își ascuțea colții în mine
și o femeie cu bube-mi surâdea
de sub masca de farduri,
cu mâna întinsă implorându-mă
să-i plătesc,
în numele umanității,
prețul unui bilet pentru
călătoria mea sprâncenată.
* * *
Coboram treptele unui pasaj,
urcam după o scară din subteran către ceruri,
treceam de mână cu amintirea
pe sub luminițele lui Moș Crăciun;
mă lăsam pe sub ele purtat de propria umbră-n spinare,
tot așa cum odinioară un copil printre vise purtat se lăsa
de propriul său tată pe umeri;
mă uitam înainte și vedeam cum sclipesc
printre fulgii de nea, în întuneric,
ochii unui demon – cât lumea de vechi.
M-apropiam de răscruce, atunci când l-am zărit.
Se zbătea pe trotuar într-o baltă de sânge.
Nu era decât un pui de cățea. Pe cealaltă parte
se agita, nerăbdătoare să traverseze strada, o haită.
Între mine și ea zburau mașini încolo și-ncoace, vuiau
ape tulburi, în timp ce tăcerea – un lup bătrân –
își ascuțea în pieptul meu ghearele, gata de bătaie.
Ajuns în dreptul gării, o cotisem la dreapta,
în spatele meu semaforul se făcuse verde,
haita o rupse la goană,
pregătită să rupă din țânc,
pregătită să rupă din propriul său trup;
eu treceam netulburat cu geanta pe umăr
printre țipete de carne sfâșiată,
printre ecouri de sărbătoare,
pe sub luminițele lui Moș Crăciun,
pe sub felinare;
umbra se-apropia cu pași repezi de mine,
gata să mă ajungă din urmă, să mă depășească
și să mă doboare
cu ușurința vântoasei care smulge
frunzele din crengi, crengile din arbori,
arborii din rădăcini, rădăcinile din pământ,
pământul de sub picioare…
Nu privi înapoi, îmi spuneam, s-o vezi pe moarte
cum te înghite cu ochii, pleoape cu dinți
scrâșnesc de foame și frig
în inima acestei nopți de ianuarie…
de Bot Eugen
Îi plăcea să se audă meditând
cu glas tare
asupra problemelor existențiale,
mie – doar să-i ascult vocea
cum trepidează între
bolta metalică
și pantofii mei negri din piele
cu scârț;
ardea intens printre cuvinte,
vorbea despre toate și
despre nimc.
Într-un târziu, mă întrebase:
-Nu vrei să…?
-Păi, nu ,
i-am răspuns,
chiar nu e momentul
s-o cauți cu lumânarea
prin camerele pieptului meu
pe umbra aceea
de spațiu nelocuit
de oamenii-camere de luat vederi;
nici cu lanterna măcar
ori cu bricheta aprinsă
nu vei reuși s-o găsești –
nu vezi c-afară
se face dimineață,
iar înăuntru – salon
de sforăit
pe mai multe octave,
în timp ce
intrarea în capitală
se-apropie de noi, asemeni
războiului psihologic
(dintre mine și ceilalți)
și-autocarul
pe jumătate gol,
roșu pe jumătate
stă gata să intre-n pământ
de rușine
după câteva frâne,
tot ascultându-te cum
vorbești despre toate
și despre nimic,
cu gândul la ce va spune
igrec ori ics
despre reflecțiile tale idioate ;
în acest timp
zeta se va holba la noi
cu niște ochi
bine-nșurubați în monitor
și se va distra rău de tot
pe seama reflexiilor noastre
palide de nesomn.
de Bot Eugen
De câtăva vreme
Nimic din ce duc la gură
Nu-mi prieşte.
Sake-ul* autohton, tovarăş singurătăţii mele mă leagănă
într-o dulce beţie Dar mahmureala ce urmează Nu-i fără-ndoială cadou pentru ficatul meu.
Iar orezul gătit de mine însumi în cambuza ce-mi ţine loc de bucătărie Nimic nu spune c-ar fi
prăjit cum se cuvine.
Păzeşte-te.
Chiar şi-atunci când deschid un borcan de shiokara** sau de
tsukudani***,
Am impresia că-s o pasăre ciugulind pe păşune Iar mandarinele din lyo pârguite în vântul
venind dinspre
mare,
Deşi au bun gust în gură, E sigur că nu-mi vor scădea nivelul zahărului.
Mesele pe care le iau în altă parte
Au avantajul că-mi oferă prilejul de a sta pe un scaun,
Dar prezenţa gândacilor şi-a şoarecilor
Nu-i deloc igienică.
Bento-urile**** distribuite în pachet la amiază
Sunt foarte bine gătite.
Dar, mă jur, au condimente şi coloranţi sintetici din belşug.
Chiar şi omleta, la naiba,
Face să-mi urce colesterolul.
Ţigările, mi-am impus să nu mă mai ating de ele,
Dar vitaminele pe care le iau după fiecare masă
Dacă sunt cu-adevărat eficace
S-ar putea să aibă şi efecte secundare.
Cât despre cafea… Nu-i prieşte stomacului.
Trecut de cincizeci de ani
Trăieşti singur, transferat într-un asemenea loc Ca să-ţi câştigi pâinea. Cu fiecare zi, toate
astea te macină. Răul înanintează cu paşi mari, o ştii. Serile triste, când nu ai pe nimeni cu cine
să schimbi o vorbă, Te-mping să intri prin baruri unde te-mbeţi Si când te-ntorci în celula ce-ţi
serveşte de locuinţă Te simţi asemenea deţinutului care aude că e condamnat la închisoare
pe viaţă.
îmi închipui cu oroare
Că astfel îmi voi petrece restul vieţii,
Şi mă întorc
cu pumnii strânşi, fără o vorbă
până ce intru în criză, când strigătul îmi scapă …
* Sake – Băutură tradiţională japoneză obţinută prin fermentarea orezului(berea de orez).
** Shiokara – ouă, maţe de peşte cu sare.
*** Tsukudani – Aliment în conservă, fiert în sos de soia.
**** Bento – Mâncare tradiţională japoneză, din orez, cu diferite condimente.
+ Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997.
+ Traducere, prefaţă şi note de Ion Cristofor.
cu urechea lipită de zid, în spatele ușii întredeschise,
stă și ascultă, înnebunită de liniște,
vrea să audă ce gândește Raskolnikov,
atunci când tace-ndelung și nu face nimica …
Dar nu se aude decât zumzetul de neoane
și o tăcere asurzitoare ultimul răcnet
eu mă așez pe butelie,
aprind o țigară, închid ochii și văd
cum prin fereastra întredeschisă
își ia zborul un stol de garsoniere;
umbre de carne zidite-n blocuri de piatră,
blocuri de piatră zidite-n umbre de carne…
E oare posibil ca autorul să nu fi prevăzut
o asemenea răsturnare de situație
de Bot Eugen
Fă stânga-mprejur, hei, nimicule,
ori fă-te nevăzut în lumină,
cât încă e ziuă și soare,
tunam eu către nimeni care, apărut de nicăieri,
se tot ținea din urma mea, cerșind adăpost.
Ce tupeu pe capul tău, am izbucnit,
să vii la mine și să-mi ceri bani? Ca să ce?
Să-ți cumperi după loc de veci
pentru stat în picioare pe umărul meu drept?!
Eu nu-mi împart umbra cu nimeni,
băi, nătăfleață!
Stai cuminte, angel,
și mai taci dracului odată din gură,
mi-ascuțeam cu scrâșnet caninii cuvintelor înspre îngerul care
mă tot tachina,
fluturând din aripioarele lui galben-verzui de papagal:
„Ce mai faci? Ce mai faci? Ce mai faci? Ce mai faci”
Băăă, m-am răstit deodată la el,
te fac praf și pulbere dacă nu amuțești în chiar clipa aceasta!
„Ce mai faci? Ce mai faci?” – am început să-l strâmb plictisit pe angel-pene tărcate,
pe când mintea lui – în lacrimi strălucind, asemeni ochilor umezi de bovină,
se tot chinuia să termine de rumegat, cu noduri în gât,
divinul procedeu de înghițire
al propriei limbi:
cuvânt cu cuvânt,
silabă cu silabă,
literă cu literă…
Fac față la toate,
izbucnisem din nou, băi, nimicule,
și te salut cu spatele!
Hai, fă pași spre turbinca,
i-am zis,
cât încă nu ți-au crescut aripi…
Și pentru numele lui Dumnezeu,
măi, bombonel,
păstrează-ți dulcegăriile
pentru-nfometații de moarte, care –
sătui de ei înșiși, ca de hrean,
au obosit să se tot ridice zilnic din pat,
iar noaptea uită că trebuie să mai și respire
din când în când …
aerul proaspăt din cimitire.
Între timp, cerul se-ntunecase și-a-nceput să plouă cu pene plouate.
Ca să vezi,
gândeam în sinea mea,
ieșind din mine (să fumez) puțin câte puțin,
cât de pisălog poate fi un asemenea specimen!
E o chestie pur omenească, mi-am spus,
adică de înțeles,
să-l trimiți pe-un înger ca ăsta la dracu` în praznic,
sau în … plm, vorba lui Buzdu,
ceea ce, până la urmă, e tot un drac.
În fond, fiecare din noi ar trebui să se ocupe strict numai de lucrurile
care-l privesc:
El – să-și vadă în continuare de pacea lui împuțită,
eu – de drumul și războaiele mele purtate cu mine însumi prin lume –
când pe un umăr, când pe celălalt umăr,
când – pe ambii mei umeri…
Cee? Vrei să numeri?!
Stai calm, băi, michiduță,
ori fă-te-n noapte nevăzut,
cât încă nu s-a crăpat de ziuă –
m-am răstit eu încă o dată la îngerul ce se credea
îngerul meu păzitor și care (culmea!)
nu contenea nici o clipă să creadă nebunește în mine.
Hai, fă aripi spre turbinca,
bodogăneam către el,
cât încă nu e prea târziu,
cât încă nu ți s-au încâlcit pașii diafani
în rădăcinile subteranului meu labirintic.
„Ce mai faci?” … Ia auzi la el… Ce mai fac? Păi,ce să fac ?! Fac bine. Aaa,
mă întorc nedumerit către nimeni, stai așa, că nu m-ai întrebat…
Ha, ăsta a plecat…
în pana mea,
pe când eu, de ore întregi,
stau pe banca asta de stat în picioare și
vorbesc singur cu mine ca fraierul;
stau și aștept, ce tâmpenie, autobuzul
în stația de tramvaie,
fredonând melancolic o melodie veche în gând –
singur, dar nu singuratic …
singuratic, dar nu singur, singuratic…
Trag aerul adânc în piept dintr-o țigară
și aerul negru al dimineții începe să bată
undeva, în depărtare, către roșu-deschis.
Expir ușurat fumul după aceea,
îmi iau picioarele-n mâini și-o rup la fugă ca disperatu`,
să prind din urmă mașina cu numărul 104.
Alergătorul de umbră peste capete de cactuși
e din nou la înălțime
și îl doare în paișpe.
de Bot Eugen
Înger?
Înger…
Nu, nu e bine!
Va să zică, de la început!
Înger?
Nu, nu e bine înger!
Va să zică, adică nu culoare
nu auz, nu miros, nu.
Nu, nu sînt bune!
zdreanţa.
zăcea acolo, strălucind.
nu mai puteam face cu ea nimic.
ploua.
s-a ridicat şi-a plecat.
ei, draci, m-am gândit, i-aceeaşi poveste.
mi-am pus ceva de băut, am deschis radioul,
am stins o parte din lumini
şi mi-am aprins o ţigară nemţească,
neagră şi amară.
am auzit un ciocănit
şi-am deschis uşa.
un pitic stătea în ploaie:
ai văzut cumva un porumbel pe veranda ta?
i-am spus că n-am văzut un porumbel pe veranda mea
şi el mi-a spus că dacă văd un porumbel pe veranda
mea
să-l anunţ.
am închis uşa
m-am aşezat şi-o
pisică neagră a făcut un salt
prin fereastră, mi-a sărit în poală
şi-a început să toarcă, era un animal frumos,
am dus-o în bucătărie şi-am mâncat împreună
o felie de şuncă.
am stins toate luminile,
m-am băgat în pat şi pisica s-a băgat lângă mine
şi torcea, mi-am spus, cineva, totuşi, mă place,
pe urmă pisica s-a pişat pe mine,
pe cearşafuri, hei, i-am spus, ce dracu-i cu tine?
am luat-o şi-am aruncat-o afară
în ploaie,
mă gândeam, e ciudat, pisica aia
pişându-se pe mine
şi pişatul ei la fel de rece ca ploaia.
apoi am sunat-o pe ea,
hei, i-am spus, ce dracu-i cu tine,
ai înnebunit sau ce?
am închis, am dat jos cearşafurile
şi m-am întins în pat, ascultând ploaia.
uneori un bărbat nu se descurcă
şi-atunci e cel mai bine să stea întins, nemişcat,
şi să-ncerce să nu se gândească la
nimic.
pisica aia avea o zgardă,
aparţinea cuiva.
cât despre femeie
nu ştiu.
* din volumul “dragostea e un câine venit din iad”;Editura Polirom; București; 2007;
* traducere, prefață și note de Dan Sociu
ce de-a muzici
pe străzi-
în sfârşit
oamenii-s ca florile
poliţiştii şi-au predat
insignele
soldaţii şi-au aruncat
armele
nu mai avem nevoie de puşcării
sau de ziare de ospicii sau de
lacăte pe uşi
o femeie dă buzna pe uşă
IA-MĂ! IUBEŞTE-MĂ!
e frumoasă ca o ţigară după
o masă cu friptane
o iau
dar după ce pleacă
mă simt ciudat
încui uşa
scot un pistol dintr-un sertar
are şi el
felurile lui de iubire
IUBIRE! IUBIRE! IUBIRE!
cântă mulţimile pe străzi
trag prin fereastră
cioburile-mi taie faţa şi braţele
nimeresc un băieţel de 12 ani
un bătrân cu barbă
şi-o fată superbă ca
florile de liliac
mulţimile se opresc din cântat
şi mă privesc
stau în dreptul ferestrei sparte
am faţa înecată în sânge
“asta” le urlu “a fost în apărarea
sărăciei sufletului şi-n apărarea libertăţii
de a nu iubi!”
“nu-l mai băgaţi în seamă” strigă cineva
“e nebun
a trăit prea mult timp ca un câine”
intru în bucătărie
mă aşez şi-mi torn un
pahar cu whiskey
hotărăsc că singura definiţie
a Adevărului(mereu schimbător)
e aceea că este acel lucru sau acţiune
sau credinţă pe care mulţimile o
resping
aud o bătaie în uşă
e aceeaşi femeie
e superbă e ca şi cum ai
găsi o broască verde şi grasă-n
grădină
mai am două gloanţe
şi le folosesc pe-amândouă
nimic în aer doar norii
nimic în aer doar ploaia
viaţa oricui e prea scurtă
ca să afle vreun sens şi
cărţile-s risipă
stau şi-i ascult
cum cântă
stau şi
ascult
* din volumul “dragostea e un câine venit din iad”; Editura Polirom; București; 2007;
*traducere, prefață și note de Dan Sociu
unii spun c-ar trebui să ne ţinem departe
resentimentele de poezie,
să ne ţinem abstracţi, şi au într-un fel dreptate,
dar, hiiisuse! doişpe
poezii pierdute şi nu păstrez copii şi ai şi picturile
mele
cele mai bune; e sufocant:
vrei să mă distrugi cum vor toţi?
de ce nu mi-ai luat banii? de obicei asta fac curvele,
îmi curăţă buzunarele
când sînt prăbuşit.
data viitoare ia-mi mâna stângă sau una de 50 de dolari
dar nu poemele mele:
n-oi fi eu Shakespeare
dar uneori pur şi simplu
nu-mi mai ies altele, abstracte sau nu;
o să fie mereu bani şi curve şi beţivi,
până-n ultima clipă,
pân-o să cadă şi ultima bombă,
dar, cum zice Dumnezeu,
stând picior peste picior,
Observ că am făcut mulţi poeţi
dar prea puţină
poezie
* din volumul “dragostea e un câine venit din iad”;
Editura Polirom 2007; traducere de Dan Sociu
cutreieră în lung şi-n lat siberiile celeste,
îmi contemplă de sus umbra care se trece,
ca o nescrisă poveste,
undeva, între cer şi pământ,
printre teii din Cernăuţi care-și ning florile peste
buzele sângelui meu visător murmurând:
Las umbra păsării călătoare
să-mi aterizeze pe umeri,
pribegele aripi la mine în suflet
să-şi ridice o patrie…
* * *
Pe o pală de vânt coboară
din turnul său de veghe
gardianul nimeni
în chip de ploaie de sudoare
să converseze cu limbile de foc
ale flăcării care palpită
în venele tale jugulare…
De unde vii şi încotro te duci,
nu ai nici viză, nici valută,
rudele nu ţi-au făcut chemare…
Scoţi din buzunarul de la piept
paşaportul,
să se usuce de cerneală la soare.
Ţi-ai croit solitar drumul
până acum
prin pustiul marilor oraşe
(în căutarea unui loc care să fie
numai și numai al tău),
şi iată unde-ai ajuns –
în faţa marelui zid al tăcerii –
un străin printre străini,
mai necunoscut decât toţi necunoscuţii
luaţi la un loc.
Astăzi doar vântul te mai strigă încă pe nume…
Mâine – poate nici el…
Te arunci în apele reveriei,
plutind împreună cu nourii –
cuget însetat
de roua amintirii,
în căutarea unui loc
numai și numai al tău,
te adânceşti tot mai tare
în dialoguri visătoare
cu cel apus în iarba-naltă,
cu verdele foşnitor al pădurii,
asculți paşii sângelui rătăcind,
ecoul lor în inimile celor ce s-au mutat
cu traiul demult sub pământ,
depărtatele ieremiade
ale bunicilor surghiuniţi
dintr-o Bucovină în care
doar plânsul morţilor săi dragi
mai fac încă să înflorească
noapte de noapte
cuvintele pe foaia palidă, la umbra
ochilor tăi de culoarea verde-închis,
în timp ce nisipurile de aur
ale singurătăţii suspină
după oaza lacrimilor tale dezrădăcinate,
după corăbiile de hârtie
ale inimii navigând
pe plumbul fluid al nourilor de ploaie…
când numai ea aude cum se stinge
între zidurile cu igrasie
ale sălii de aşteptare
vocea cărnii tale visătoare murmurând:
Las umbra păsării călătoare
să mi se dezlege de umeri
pribegele aripi din palmele mele
să-şi ia zborul departe…departe…
până dincolo de marele zid ucrainean.
de Bot Eugen
“Foaie verde şi-o sipică
A dracului noapte mică.”
(Cântec popular)
Mai daţi-o-ncolo de lună! zicea unul,
o s-ajungem şi la ea în curând,
o să ne plimbăm şi pe ea în pantofi cu şenile…
– Are dreptate! zicea al doilea,
mai lăsaţi-le naibii de lună şi stele! …
Să mai umblăm niţel şi pe pământ,
că şi la noi, zilele trecute,
pământul a devenit rotund…
– Să vedem ce facem cu nopţile! …
a mai strigat unul.
Şi aşa apăru deodată pe ordinea de zi,
ca un lucru urgent, ce nu mai poate suferi amânare,
problema spinoasă a nopţilor…
(Căci era acolo o adunare a poeţilor,
o şedinţă de lucru, cam aşa ceva –
sau poate mă nimerisem din întâmplare
în fluxul obişnuit – un fel de ultrasunete –
prin care comunică îndeobşte poeţii între ei.)
Fapt e că discuţia izbucnise
ca o furtună de primăvară şi, deodată,
prin valuri torenţiale şi descărcări electrice,
m-am pomenit însumi strigând:
– Cer cuvântul! – ziceam – daţi-mi voie,
am studiat problema, vă pot prezenta un raport
cam lung, dar, în schimb, foarte amănunţit…
– Dă-i drumul! săriră glasuri, iar un tânăr
căruia îi scăpăra părul la ceafă(pe unde
în chip vădit pierdea mult fosfor),
rosti solemn, acoperind vuietul adunării:
– Are cuvântul cetăţeanul de la marginea oraşului!
Se făcu linişte.
– Fraţilor! – strigai, sugrumat de emoţie –
trebuie să găsim o soluţie – aşa nu mai merge!
Nopţile sînt prea mici, tot mai mici –
înguste vâlcele între munţii înalţi ai zilelor,
între munţii înalţi, puternici,
plini de grele păduri, ai zilelor.
Trebuie să fie o cale, la naiba! –
nopţile sînt prea mici, prea puţine,
nu ne mai ajung –
scurte fulgere de beznă între două coloane albe,
între două coloane albe, înalte, fără sfârşit.
Trebuie să fie o ieşire – nu mai e chip!
Văzduhul fermentează,
ochii sînt plini, urechile, inima –
ziua lasă pe noi o rouă bogată, fecundă,
lumini şi vorbe, amintiri, grele dâre adânci.
Oamenii lasă în adâncul nostru
urme de foc, valuri, lacrima frunţii,
zâmbete şi mâini în mişcare, mâini,
sute de mii de mâini ce flutură pe strunele zilei…
Iată amurgul. Încet, nervii zilei se liniştesc,
unul câte unul, se sting ca nişte filamente,
devenind roşii, mov, cenuşii, negri…
Ca o femeie în putere, ştergându-şi mâinile,
lepădând şorţul, ziua
se lasă somnului, uşor, ostenit-zâmbitoare,
mirosind a lapte… Tu îţi mâi spre casă
bătrânul car solid, trosnind de povară,
bătrânul car al zilei, încărcat cu vârf,
îl mâi spre casă plin de roade, grăbit să-l descarci –
o, peste măsură de grăbit, însetat
să-l descarci, să-l cântăreşti, să-l numeri,
să-l treci în condică…
Ah, dar vă spun, la dracu!, noaptea
ne-a rămas mică, strâmtă, caraghioasă,
ca o căciulă din copilărie!
Nici n-apuci să-ţi descarci carul pe jumătate –
şi cântă cocoşii şi nu ştiu cine naiba azvârle
un afurisit de dovleac aprins deasupra casei,
sculând lumea din somn…
În zadar te zbaţi, furnică, târând poveri
de-o sută de ori cât tine, să le tragi de-a buşilea
pe gura îngustă a bordeiului – bordeiul nopţii
nu le mai încape… Şi-atunci, oh, ce ciudă,
ce deznădejde te-apucă atunci,
ce mânie crâncenă, soră cu moartea,
şi strigăte grele de neputinţă
se zbat bolborosind în coşul pieptului:
– Unde, unde sînt nopţile? Ce se-ntâmplă?
Poate sînt pe undeva stocuri supranormative?
Poate le-adună unii avar şi le-ngroapă
în grădini, la rădăcina pomilor, crezând
că le vor putea lua cu ei în mormânt,
ca să le trăiască pe îndelete dincolo, ca şi cum
n-ar fi acolo destule nopţi, prea destule…
Poate e pe undeva o scăpare din vedere,
o greşeală de planificare, de vreme ce am ajuns
să producem mii şi mii de tractoare pe an
şi, mai mare ruşinea!, abia 365 de nopţi! …
Trebuie să fie o soluţie, aşa nu mai merge!
Ne trebuie nopţi ca lumea, întregi,
duble, dacă se poate, da, duble,
câte două nopţi pentru fiecare zi,
ca să putem măsura şi socoti
toată avuţia şi toată puterea fiecărei zile,
ca să putem prelucra polenul îmbelşugat –
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…
Ştiu, cineva o să-ntrebe, fireşte:
o, iubiţi agricultori ai nopţii, dar ziua ce faceţi?
Cum aşa, ziua? Ziua? – Dumnezeule mare! –
cum să pierzi vremea, ziua, cu capul în palme
în faţa hârtiei – ziua! – calculând
cântecul probabil de mâine?!…
Cine-ţi mai dă înapoi
ce-a scăpat ochiul, urechea, bătaia inimii?
Cine-ţi restituie tremurul risipit al zilei,
cine-ţi întoarce culorile ce fug
pe obrazul oţelului fierbinte, clipa
când aluatul devine pâine, când sămânţa devine holdă,
cine, o cine-ţi mai dă înapoi
glasurile, paşii, sângele alergând, încordarea:
ţuica tare a fiecărei zile?…
Şi-apoi, nu vă supăraţi, versul, fraţilor,
e o floare de noapte…
Îl semeni în zori, îl stropeşti
cu toate apele zilei, dar el
înfloreşte târziu, după miezul nopţii,
în bătaia lunii.
El creşte noaptea – noaptea e-a lui,
noaptea ard mai puternic, mai luminos,
şi cuptoarele oţelarilor şi condeiele.
Noaptea ard condeiele, ascultând
vârtejul înstelat al turbinelor din munţi,
şoapta câmpurilor întinse,
grumazul liniştit al pompelor de sondă,
ce se leagănă tăcut, egal, cufundând ciocul adânc
în călimările lor nevăzute, de sub pământ…
Da, noaptea ard mai puternic condeiele
lăsând dâre aprinse, luminoase,
pe coala neagră a nopţii.
Dar nopţile ne-au rămas mici
ca un cupeu de altădată, cu perdeluţe de dantelă,
un cupeu decolorat, strâmt, în care
nu mai e loc să desfăşuri, întreagă,
harta zilei, harta sufletului…
Avem nevoie de nopţi adânci, încăpătoare,
duble, dacă se poate, de nopţi mari, frumoase,
ca mintea românului de pe urmă.
Trebuie să se ia măsuri, aşa nu mai merge!
E timpul să trecem la fapte,
să-naintăm o petiţie(“avem onoarea de a vă ruga
să binevoiţi a dispune…”), să mergem în delegaţie
la Ministerul Nopţilor, la Ambasada Lunii,
să cerem nopţi mai mari, nopţi înalte, nopţi-turn,
să cerem drepturi egale pentru zile şi nopţi,
pentru lucrătorii de noapte, să cerem
o mai justă repartizare a nopţilor
pe cap de locuitor… Să se ia măsuri drastice
împotriva celor ce irosesc materialul nopţii
(au fost văzuţi indivizi, ce susţineau
că sînt călugări – şi poate că erau chiar călugări –
croind cu nemiloase foarfeci cucernice,
din postavul scump al nopţii,
sutane, tot felul de sutane
şi de stindarde ale întunericului!). Mai sînt unii
care le speculează la Talcioc, le vând la negru –
nopţi din pachete, nopţi false, imitaţii,
simple petice de beznă,
pe care, dacă le duci la ureche,
auzi împuşcături şi gemete, de departe,
din toate colţurile lumii…
Alţii prăpădesc materialul nopţii tăind din el
mânecuţe de satin(cu care-mbracă de altfel
şi nesuferitele ciori), şi-aşa le vine mai uşor
să moţăie prin birouri,
tolăniţi pe registre şi dosare pline de oameni vii…
Ajunge! Aşa nu mai merge! Să se ia măsuri!
Să se confişte nopţile de la cei ce dorm ziua
zugrăvind-o în culoarea întunecată a nepăsării
şi zicând că e noapte,
de la cei ce-şi plimbă aghioase melancolii
prin birouri şi ateliere, pe lângă unelte,
dormind în post, în ghereta de gardă a zilei,
de la cei ce trăiesc dormind, într-un somn perpetuu,
de la cei ce cufundă nopţile-n spirt,
scoţându-le albe, străvezii, împleticite,
de la cei ce se tem de noapte, fugind
de oglinda liniştită a somnului,
de la cei ce fug de somn ca de moarte,
de frica viselor,
de frica necruţătoarei sincerităţi a viselor,
(căci visele scot uneori ridicând deasupra,
precum apele din adânc,
azvârlind la ţărmul conştiinţei,
cadavre de gânduri, îngropate pe furiş, dosite,
la a căror vedere pălesc de groază acei
ce se ştiu vinovaţi…) Dar noi,
noi nu ne temem de vise, nu ne temem de nopţi,
noi visăm cu condeiul în mână,
cu ochii larg deschişi,
ridicând făţiş din adâncul călimării
trupul rumen, însufleţit al zilei,
seva puternică, vie,
ce leagă una de alta clipele spre viitor,
ca o arteră de sânge esenţială.
Dar daţi-ne nopţi, pentru Dumnezeu, nopţi
mai multe, mai mari – trebuie să fie o soluţie,
daţi-ne nopţi mai multe, înalte, de tip nou,
să ne putem sui
până la umărul înalt, luminos, al zilei,
să putem preamări, cum se cuvine,
sfânta pradă pe care oamenii o adună
din torentul vertiginos al clipelor…
********************************
O, zadarnic ne rugăm, ştiu prea bine,
zadarnic ne batem ca apa de maluri…
Voi, dragii mei arcaşi ai peniţei,
voi, viteji dorobanţi de gardă ai nopţii,
să vă spun drept: nopţile nu vor creşte de la sine,
să vă spun între noi: după câte-am aflat,
altele-n plus nu vom primi, e-aproape sigur.
Rămâne să ne gospodărim cum om putea,
să ne gândim bine: trebuie să fie o cale.
Să facem economii, să-nlăturăm risipa
(poate vom fi nevoiţi să suprimăm şi cota
rezervată pentru redingotele pinguinilor),
să vorbim cu minerii, să ne rugăm de ei frăţeşte
– doar şi ei umblă cu stele prin întuneric –
poate ne scot pentru noi un filon întreg,
un filon mai mare, mai negru,
să ne-ajungă mai multă vreme… Şi-apoi,
Unde sînt inovaţiile noastre, tehnica nouă,
metodele îndrăzneţe, înaintate?
Dar vastele noastre resurse interne, resurse uitate?:
nopţile pierdute în somnul adânc al veacurilor,
în drumul nesfârşit al istoriei,
nopţile ucise în lungii ani de robie,
în lungii ani pierduţi, ai războaielor,
sfintele nopţi de veghe
la căpătâiul răniţilor, bolnavilor, pruncilor,
sfintele nopţi de sânge şi speranţă,
nopţile zăbrelite ale puşcăriilor,
toate nopţile netrăite, strivite, interzise,
ale omenirii, nopţile cu dinţii încleştaţi,
frânte pe roată, împuşcate…
Toate ne aparţin, pe bună dreptate –
să le-adunăm cu grijă, migălos,
să le topim cu furnalele călimărilor
şi să-ngrăşăm cu amintirea lor fecundă
pământul nopţilor noastre de azi…
Aşa trebuie să facem, sporind,
în fel şi chip, puterea ogoarelor noastre,
dar mai cu seamă, ar trebui poate să lucrăm
cu cerneală fierbinte…
Asta v-o spun, nu de la mine – de fapt, e o taină.
Am furat-o trăgând cu ochiul
la oamenii care fac pâine, care fac oţel…
Vă spun pe cinstea mea,
era vorba de flacără, de dogoare –
de-asta se umfla pâinea, rumenindu-se,
de-asta fierbea scânteind oţelul…
Aşadar, vezi bine, aici e secretul:
să lucrăm cu cerneală fierbinte,
să stropim pomul nopţii cu cerneală fierbinte –
ca să crească-n el, mari, pline,
orele,
să se umfle-n el, grele, rotunde,
ca nişte portocale negre, zemoase,
cu miezul albastru, înstelat cu seminţe de aur…
Să lucrăm cu cerneală fierbinte!
* Aventuri lirice; Cele mai frumoase poezii; Editura Albatros; Bucureşti; 1978
* Prefaţă de Eugen Simion
Cavalerul ereziei – răstignit
pe sârmele ghimpate ale veghei,
pune cruce la cortegiul tău zilnic
de cruciade fără cauză.
În cetatea pieptului pustie
îşi zvântă criza miocardul
pe treptele luminii,
între ciocanul şi nicovala
iluziilor treze palpită.
Iar în jungla globulelor se aud
foşnind din aripi aspre
sfincşii patimilor mute,
bufniţele silabisind
hieroglife din
Abecedarul Melancoliei…
Luciditatea sângerează, taumaturgul e zdrobit.
Aidoma unei lupoaice gravide şi-nfometate,
trece palida Lună pe deasupra anemiei tale,
adulmecând urmele sângelui de mâine,
şi ia naştere deodată în faţa ta
inefabila paloare a sinucigaşului din tine,
surâsul celui sugrumat în somn de speranţe.
Victimă crucificată
pe pânza dialogului său înveninat cu nimeni,
păianjenul cu cruce îţi întoarce spatele.
La întâlnirea cu Wolf, blondul poet, n-am mai sosit.
Pe colinele verzi din Freiburg, nu l-am căutat
cu ani în urmă, pe Auwaldstrasse. Adio, deci, Germanie!
Acum, dispărut în Atlantida, nu mi-a lăsat
(ca atunci) adresa şi câteva desluşiri, s-a scufundat
cu chica lui adolescentină, de viking, în mare,
fără nici un semn de orientare, sau câteva rânduri,
Ca straniul Celan în apele Senei? Oare pe unde, pe
care chei? De unde iei Bateaux mouche spre podul Alma,
sau spre Austerlitz? Să fi fost înainte sau după vinul
băut, în bistrou, nu mult, un pahar? Să fi fost densa bere
“leffe”, amintindu-i Bucovina, Cernăuţiul, Arbore, Solca?
Copilăria, poate, într-o casă cu verandă de sticlă şi
mica grădină cu “ribizli” şi perciunii vecinilor?
Mi-a rămas o poză cu scrisu-i elegant pe spatele imaginii:
acoperişuri romane, cum vezi de pe Gianicolo, în aprilie,
şi Wolf şezând pe o balustradă cu Monte Mario – în faţă; scăldat
totul în lumina ce vine din Umbria;
“lumina umbriană”, în care şi eu m-am îmbăiat fericit, în
Dimineaţa lumii. Acum, maternă, apa l-a resorbit în palatele ei.
* Drumul strâmt; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 2001