Cazual

Frici animalice; Fiara

Nu privi înapoi, îmi spuneam
în timp ce-mi luam rămas bun
de la ai mei.
M-așterneam la drum după aceea
înspre celălalt capăt de noapte,
străbăteam orașul pustiu,
el își croia cale prin deșertul din mine,
fiecare din noi fiind însoțit de
rătăciții și-ntârziații săi de elită.
Din când în când,
ne cercetam  reciproc
fața nevăzută până-ajungeam
să ne repetăm
unul celuilalt până la saturație:
Nu privi înapoi,
vine o vreme când
nu mai avem ochi să ne vedem,
nici urechi să ne-ascultăm,
vine o vreme, prietene, când
nu mai avem
nimic să ne spunem.
În ăst timp troleibuzul vuia,
tăcerea își ascuțea colții în mine
și o femeie cu bube-mi surâdea
de sub masca de farduri,
cu mâna întinsă implorându-mă
să-i plătesc,
în numele umanității,
prețul unui bilet pentru
călătoria mea sprâncenată.

 

* * *

 

Coboram treptele unui pasaj,
urcam după o scară din subteran către ceruri,
treceam de mână cu amintirea
pe sub luminițele lui Moș Crăciun;
mă lăsam pe sub ele purtat de propria umbră-n spinare,
tot așa cum odinioară un copil printre vise purtat se lăsa
de propriul său tată pe umeri;
mă uitam înainte și vedeam cum sclipesc
printre fulgii de nea, în întuneric,
ochii unui demon – cât lumea de vechi.
M-apropiam de răscruce, atunci când l-am zărit.
Se zbătea pe trotuar într-o baltă de sânge.
Nu era decât un pui de cățea. Pe cealaltă parte
se agita, nerăbdătoare să traverseze strada, o haită.
Între mine și ea zburau mașini încolo și-ncoace, vuiau
ape tulburi, în timp ce tăcerea – un lup bătrân –
își ascuțea în pieptul meu ghearele, gata de bătaie.

 

Ajuns în dreptul gării, o cotisem la dreapta,
în spatele meu semaforul se făcuse verde,
haita o rupse la goană,
pregătită să rupă din țânc,
pregătită să rupă din propriul său trup;
eu treceam netulburat cu geanta pe umăr
printre țipete de carne sfâșiată,
printre ecouri de sărbătoare,
pe sub luminițele lui Moș Crăciun,
pe sub felinare;
umbra se-apropia cu pași repezi de mine,
gata să mă ajungă din urmă, să mă depășească
și să mă doboare
cu ușurința vântoasei care smulge
frunzele din crengi, crengile din arbori,
arborii din rădăcini, rădăcinile din pământ,
pământul de sub picioare…
Nu privi înapoi, îmi spuneam, s-o vezi pe moarte
cum te înghite cu ochii, pleoape cu dinți
scrâșnesc de foame și frig
în inima acestei nopți de ianuarie…
de Bot Eugen

 

 

Publicitate

Ultrasonografie

 

Și dacă vezicula biliară e nelocuită,
de ce stăpânul ei, ca un bezmetic,
rătăcește noaptea pe străzi,
pe străzi pavate cu vise ce urcă,
treaptă cu treaptă, spre ceruri
o scară de câteva sute de nuanțe de gri? –

 

se-ntrebă la un moment dat
insomniacul trecut prin sita unor trăiri
matinale profund neomogene.

 

Așa se-ntâmplă atunci când îți permiți
luxul de a răci în mijlocul verii:

 

ajungi să trăiești la temperaturi foarte joase,
aidoma celor care te înconjoară;

 

37 de grade-năuntru,
37 de grade afară …

 

Abrutizat în ultimul hal,
ieși să-ți încălzești sângele la soare.
Umbra ta sub razele lui
strălucește
în toată splendoarea ei neagră,
asemeni ficatului mut de beat
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.

 

Pentru că
așa se-ntâmplă atunci când îți permiți
luxul de a răci în mijlocul vieții,
în mijlocul verii, în mijlocul lunii iulie …

 

Te-ntuneci la chip, ți-e greață, transpiri
și-asemeni ficatului îmbibat în grăsimi,
strălucești în negreață,
pe când tot alte și alte perechi vesele de rinichi
încropesc șezători pe la terase,
ciocnesc halbe cu zgomot, închină libații
și se pișă pe cele câteva sute de nuanțe de gri
care alcătuiesc o viață.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Geo Dumitrescu – Daruri

 

Înecat de iubire, prea plin, întinzând mâinile
după fluturii șovăitori ai bucuriei,
neîncetat mă gândeam la un dar nemaipomenit,
la un dar uriaș, fără egal, mai de preț chiar
decât inima mea, în care zornăie acum alandala,
ca două pietricele sprintene, proaspete, nestatornice,
cele două silabe ale numelui tău, oră de aur.

Să-ți fac un dar măreț, mă gândeam,
cum nu s-a mai văzut. Cere-mi,
aș fi vrut să-ți spun, cere-mi
ce e mai scump, mai rar,
ce e unic și fără asemănare, cere-mi orice –
toate ți se cuvin, și încă n-ar fi
decât prea puțin, din cale-afară de puțin.

Ai putea să-mi ceri viața, firește.
Nu mi-o cere –
dăruită de mult, treaptă e sub tălpile
celor ce urcă. Dar cere-mi
mâna dreaptă, cu care semăn și culeg
și cu care-ți mângâi părul
și-ntristatul, preafrumosul obraz,
și care, mișcată mult în umbletul vieții,
rămâne adesea îndreptată în sus.

Cere-mi stânga, cu care-ți deschid ușa,
când nu te țin cuprinsă de mijloc,
cere-mi stânga, cu care-mi port steagul albastru,
și pe-amândoi fluturând vă voi sui
deasupra lumii. Ori primește
aceste flăcări negre ale ochilor mei,
adumbriți de neînțelese mâhniri,
și care oricum nu mai sînt de folos nimănui
de când chipul tău
a rămas pe veci înecat în apele lor …

O, e puțin, știu, e atât de puțin,
ție ți se cuvine tot – răvășit
de chemări, cu fruntea plină de ceață,
pentru tine întind mâinile lacom
după toate comorile lumii …

Ah, sărac sînt, puțină mi-a fost partea,
averi n-am strâns, nepriceput și fără prevedere –
n-am strâns decât bucurii întoarse din drum,
nevăzute miresme amare,
ca florile stranii, nevăzute, ale nucului.

Sărac sînt, ca arborele din pădure –
doar umbră dau și veștede frunze
și-un braț de lemne albe, uscate …

Dar ia acest lemn, e drept și e trainic,
și fă catarg corăbiei tale viteze.
Ia umbra mea, întinsă, sub lună,
și fă-ți pânze și flamuri …

O, sărac sînt, puțină mi-e partea:
îți dăruiesc un fir de protoplasmă,
îți dăruiesc un fir de veșnicie.
Primește-l, păstrează-l
în mările tale lăuntrice, calde,
și născocind, ivește din el
o seminție nouă de oameni albaștri, curați,
cu câte două inimi.

Oricum ar fi, îngropată
în lacrima mea de rășină
te voi păstra cristalin prin milenii.

* din volumul Nevoia de cercuri(1966);Cele mai frumoase poezii;  Editura Albatros; București; 1978.