Singurătate
Cruce de carne mă pune
pe oasele tale și
bate-mă până la sânge,
să nu mai am după tragere
de inimă să-i car pumni
în stânga și-n dreapta
prietenului meu invizibil
cu douăsprezece fețe.
Mă dialoghează-nveninat cu lumea
de hoți și de târfe, apoi
mă-ncuie-n tăcere,ca într-o cușcă
și m-abandonează
între firele ei nevăzute,
îi voi asculta indiferent
limba despicată
cum îmi brodează din vorbe
o umbră străină de mine,
prinsă-n rețeaua electrică
a acestui oraș,
cum o insectă-n pânzele unui
păianjen cu cruce.
Abecedar al melancoliei,
la ore târzii, mă las răsfoit
de la o tâmplă la cealaltă
de o mână de gânduri.
Mă ascultă cum tac
și-mi vei auzi
inima silabisind între
amurguri și aurore:
sin-gu-ră-ta-te,
sângeroasa istorie
despre o mână de gânduri
care spintecă piepturi,
scoțând la lumina
lunii neomul din om,
umbra de pasăre
înalt cuvântătoare.
Revoluţie
Fiecare globulă
cu globul său
de patimi mute,
străbătut
la un moment dat
de un strigăt.
Insomnie
Străbatut de gânduri
ca o clădire pustie
în care noaptea răsună tăios
ecouri de pași pe trepte,
cum între ciocan și nicovală
metalul
viitoarelor săbii.
Pe noapte ce trece,
tăişul lor înaintează prin mine,
însângerându-mă
până la inimă, deja o aud
cum pulsează-n palida lună
ce trece pe deasupra acum –
lupoaică gravidă adulmecând
urmele anemiei în care mă trec,
şi iau naștere deodată
în fața mea
palorile celor dragi luminând
ca stelele noaptea
pe visătorul sugrumat în somn
de propria lui umbră,
surâsul său imperturbabil.
Unu la unu. Singurătate în doi.
Să nu mă fure
visele,
mi-am pierdut
definitiv somnul
şi nu trece zi
să nu calc
peste
umbrele de
neoameni,
cu fruntea plutind
printre nouri,
nici noapte
nu trece, nu,
fără să-mi bag
vârtos
picioarele
până la glezne
în mama ei de
realitate.
Unu la unu. Singurătate în doi (II)
mă-nfometez
de cuvinte-năuntru
în măsura în care
mă satur de
vorbele de afară;
între cele două
lumi,
tot timpul e
mijloc de noapte,
şi toamnă
şi ploaie,
şi ceaţă,
şi vânt;
acolo,
în
tăcere
deplină,
m-aşteaptă
dintotdeauna
poemul meu
neterminat.
Noaptea
îmi intră-n odaie
şi-mprăştie foile de pe masă,
mă smulge din vis
şi-aprinde lumina,
să o aud
cum mă sfâşie,
cu o mână
îmi scoate aburi din piept,
cu cealaltă
mă răsfoieşte
de la inimă
până la tâmple,
imită foşnetul unor aripi
şi năluceşte păsări pe ziduri,
şi zidurile-ncep deodată
febră să facă
şi să transpire,
aidoma unei umbre grele de
singurătate
sub soarele său negru,
îmi picură şoapte incandescente
în sânge,
până ajung să le aud ecoul
cum se preschimbă-n cuvinte,
iar cuvintele – în stoluri
alb-negre,
gata să îşi ia zborul
către un cer
de hârtie
şi-atunci,
mă ridic deasupra lui
şi îmi aprind ţigara de la o stea,
şi-mi dau foc poemului meu,
în timp ce, sub el,
cu ninsoarea pe umeri,
se roagă la visător,
ca la dumnezeu,
antipodul-faţă-ntunecată:
Frate căzut din lună,
nu te lăsa hipnotizat de
lumina ei,
că te fură somnul
şi îţi pierzi definitiv
umbra …
de Bot Eugen
boteugen74
BotEugen's Blog 