Revoluție

 

Fiecare globulă
cu globul său
de patimi mute,
străbătut
la un moment dat
de un strigăt.

de Bot Eugen

Visătorul sugrumat în somn

 

 

Cavalerul ereziei – răstignit
pe sârmele ghimpate ale veghei,
pune cruce la cortegiul tău zilnic
de cruciade fără cauză.

 

În cetatea pieptului pustie
îşi zvântă criza miocardul
pe treptele luminii,
între ciocanul şi nicovala
iluziilor treze palpită.

Iar în jungla globulelor se aud
foşnind din aripi aspre
sfincşii patimilor mute,
bufniţele silabisind
hieroglife din
Abecedarul Melancoliei…

Luciditatea sângerează, taumaturgul e zdrobit.
Aidoma unei lupoaice gravide şi-nfometate,
trece palida Lună pe deasupra anemiei tale,
adulmecând urmele sângelui de mâine,
şi ia naştere deodată în faţa ta
inefabila paloare a sinucigaşului din tine,
surâsul celui sugrumat în somn de speranţe.

Victimă crucificată
pe pânza dialogului său înveninat cu nimeni,
păianjenul cu cruce îţi întoarce spatele.

de Bot Eugen

Publicitate

Deşertul indigo

 

Nopţile albe

 

 

Paşi pe trepte-aud, zăngănit de verbe şi de chei,
scrâşnete punând lacăt la gura ce ascunde
dialogări dintre femei şi şerpi cu clopoţei,
dulcele delir al unor patimi muribunde.

Cancanuri la parter, manele, cocote şi peşti prin beznă preumblă…
Bravează clica de poltroni, pentru bani mecena se prostituează…
Mă-nfiază, tu, stea singuratică, să strălucesc cu a ta umbră
pe un munte de lumină şi, lucid, să-mi curm zilele cu o rază.

E noapte şi sub tăişul alb al Lunii lira bardului păleşte.
E anarhie, cu alcoolici şi satrapi benchetuind pe-un piedestal.
E întuneric şi deasupra mea un înger priveghează lupeşte.
Îmi scrutează demonul lacrimile cu ochiul treziei chirurgical.

Mai palid pare iarna, pe o arteră sângerând,
prădătorul ce-a căzut în ghearele nimfei de pradă.
Melancolia-l escortează pe marele înfrânt
cu o mare de făclii prin labirintul de zăpadă…

Privind la eclipsă, costelivul sihastru
aude carnea fremătând sub sorii cu pete,
şi simte-năuntru cum deşertul albastru
îl sărută cu foc, îl devorează cu sete.

Ghilotinează-i, Doamne, strigătele în apus,
ca noaptea târziu, de pe eşafodul Lunii,
să-şi audă geamătul rostogolindu-se în gol,
pe treptele înalte ale rugăciunii.

Dezleagă-i zilele, bunule Domn,
de noaptea celor bolnavi de nesomn.

de Bot Eugen

Autumnal

 

Steauă Scorpioană

Vântul îmi spulberă pletele negre şi impermeabilul suflând,
impermeabilul meu fâlfâie precum o flamură neagră în vânt.
Sunt doar în trecere pe pământ.
Cineva mă-nmormântează-n ceruri, pe când
sângele-mi bate-n artere frenetic din aripile verbului „sunt”.

 

Muritorule, născut în toamnă, sub zodia agoniei,
leac îţi cauţi în strigarea smulsă din gâtlejurile celor morţi,
în mierea extrasă din cuvinte, -n gustul amar al tăriei,
în aspirinele băute cu ceaiul negru, în albele nopţi…

 

Scorpionul celest mă împunge cu mii de raze din umbră,
îmi aleargă otrava luminii prin neuroni şi prin vene.
Corăbiile cărnii după sirene cu ochi căprui umblă,
bântuită de-un roi de albine nocturne, tâmpla mea geme.

 

Vuiesc astăzi pustietăţi mişcătoare sub ploaia de stele,
se ruinează în mine cele şapte minuni ale lumii…
Carul-Mare-şi plimbă visătorii ре-abrupte căi şi rebele,
se duce naibii şi Ursa Mică, – şi iese nebuna din piele…
Plină este sfera Lunii de sine, pieptănându-i perciunii
insomniacului palid care îi locuieşte pe unii.

 

Vântul îmi spulberă mantia de himere suflând,
mă cravaşează cu patimă, mă pălmuieşte.
Un domn cu vocea ruginită mă ucide în gând,
bătându-mă pe umăr cu palma părinteşte,
pe la spate-mi persiflează umbra mişelul, rânjind…

 

Coboară treptele-n adâncul subteranei săracii
şi tac mâlc sfincşii cetăţii, cu vorbe plebea-i hrăneşte…
Pe vârfurile tăcerii flanează zeii,despicând
zdrenţele de nouri luminoase,
îşi oţeleşte sabia spiritul şi străluceşte…

 

Pe când se bate cu îndoielile cugetul, care, vai, sângerează crunt,
inima-şi scrie pe albul foii durerea cu fluidele verbului „sunt”.
Ca un corb rănit, cel dus pe gânduri şchiopătând,
din aripi negre-mi flutură
peste o trecătoare care apune în orizonturi de purpură.

 

de Bot Eugen