Astrul sonor

 

eu și cu tavi (I)

Ora cinci dimineața,
camera plină de sticle,
scrum și chiștoace.

 

În mijlocul ei,
stând la o masă,
eu și cu tavi
ne sorbeam îndelung
ceaiul
din căni aburinde,
ca pe o tăcere
neagră și amară.

 

Animate de vânt,
la intrare,
pendulau în ritm
de muzică rock
cheile.

 

Sus, pe un perete,
soarele zilei de ieri,
în mână cu o chitară,
dădea glas
din corzile sale de bass
celei de mâine.

 

Sub el,
umbre de melomani
imortalizându-i lumina
în ipostaze efemere.

 

Alături,
un casetofon electronika
și din el
o voce răgușită
îmbărbătându-ne

 

și atunci unul din noi
se ridica în picioare
și făcea un pas înainte,
încercând să rămână la înălțime.

 

de Bot Eugen

 

 

Publicitate

Adrian Popescu – Amintindu-mi de Wolf von Aichelburg(și de Celan)

 

 

 

La întâlnirea cu Wolf, blondul poet, n-am mai sosit.
Pe colinele verzi din Freiburg, nu l-am căutat
cu ani în urmă, pe Auwaldstrasse. Adio, deci, Germanie!
Acum, dispărut în Atlantida, nu mi-a lăsat
(ca atunci) adresa şi câteva desluşiri, s-a scufundat
cu chica lui adolescentină, de viking, în mare,
fără nici un semn de orientare, sau câteva rânduri,

Ca straniul Celan în apele Senei? Oare pe unde, pe
care chei? De unde iei Bateaux mouche spre podul Alma,
sau spre Austerlitz? Să fi fost înainte sau după vinul
băut, în bistrou, nu mult, un pahar? Să fi fost densa bere
“leffe”, amintindu-i Bucovina, Cernăuţiul, Arbore, Solca?
Copilăria, poate, într-o casă cu verandă de sticlă şi
mica grădină cu “ribizli” şi perciunii vecinilor?

 

Mi-a rămas o poză cu scrisu-i elegant pe spatele imaginii:
acoperişuri romane, cum vezi de pe Gianicolo, în aprilie,
şi Wolf şezând pe o balustradă cu Monte Mario – în faţă; scăldat
totul în lumina ce vine din Umbria;
“lumina umbriană”, în care şi eu m-am îmbăiat fericit, în
Dimineaţa lumii. Acum, maternă, apa l-a resorbit în palatele ei.

 

* Drumul strâmt; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 2001

Deşertul indigo

 

Nopţile albe

 

 

Paşi pe trepte-aud, zăngănit de verbe şi de chei,
scrâşnete punând lacăt la gura ce ascunde
dialogări dintre femei şi şerpi cu clopoţei,
dulcele delir al unor patimi muribunde.

Cancanuri la parter, manele, cocote şi peşti prin beznă preumblă…
Bravează clica de poltroni, pentru bani mecena se prostituează…
Mă-nfiază, tu, stea singuratică, să strălucesc cu a ta umbră
pe un munte de lumină şi, lucid, să-mi curm zilele cu o rază.

E noapte şi sub tăişul alb al Lunii lira bardului păleşte.
E anarhie, cu alcoolici şi satrapi benchetuind pe-un piedestal.
E întuneric şi deasupra mea un înger priveghează lupeşte.
Îmi scrutează demonul lacrimile cu ochiul treziei chirurgical.

Mai palid pare iarna, pe o arteră sângerând,
prădătorul ce-a căzut în ghearele nimfei de pradă.
Melancolia-l escortează pe marele înfrânt
cu o mare de făclii prin labirintul de zăpadă…

Privind la eclipsă, costelivul sihastru
aude carnea fremătând sub sorii cu pete,
şi simte-năuntru cum deşertul albastru
îl sărută cu foc, îl devorează cu sete.

Ghilotinează-i, Doamne, strigătele în apus,
ca noaptea târziu, de pe eşafodul Lunii,
să-şi audă geamătul rostogolindu-se în gol,
pe treptele înalte ale rugăciunii.

Dezleagă-i zilele, bunule Domn,
de noaptea celor bolnavi de nesomn.

de Bot Eugen