Visătorul sugrumat în somn

Singurătate

 

Cruce de carne mă pune
pe oasele tale și
bate-mă până la sânge,

 

să nu mai am după tragere
de inimă să-i car pumni
în stânga și-n dreapta
prietenului meu invizibil
cu douăsprezece fețe.

 

Mă dialoghează-nveninat cu lumea
de hoți și de târfe, apoi
mă-ncuie-n tăcere,ca într-o cușcă
și m-abandonează
între firele ei nevăzute,

 

îi voi asculta indiferent
limba despicată
cum îmi brodează din vorbe
o umbră străină de mine,

 

prinsă-n rețeaua electrică
a acestui oraș,
cum o insectă-n pânzele unui
păianjen cu cruce.

 

Abecedar al melancoliei,

 

la ore târzii, mă las răsfoit
de la o tâmplă la cealaltă
de o mână de gânduri.

 

Mă ascultă cum tac
și-mi vei auzi
inima silabisind între
amurguri și aurore:

 

sin-gu-ră-ta-te,

 

sângeroasa istorie
despre o mână de gânduri
care spintecă piepturi,
scoțând la lumina
lunii neomul din om,
umbra de pasăre
înalt  cuvântătoare.

 

Revoluţie

 

Fiecare globulă
cu globul său
de patimi mute,
străbătut
la un moment dat
de un strigăt.

 

Insomnie

 

Străbatut de gânduri
ca o clădire pustie
în care noaptea răsună tăios
ecouri de pași pe trepte,
cum între ciocan și nicovală
metalul
viitoarelor săbii.

 

 
Pe noapte ce trece,
tăişul lor înaintează prin mine,
însângerându-mă
până la inimă, deja o aud
cum pulsează-n palida lună
ce trece pe deasupra acum –
lupoaică gravidă adulmecând
urmele anemiei în care mă trec,
şi iau naștere deodată
în fața mea
palorile celor dragi luminând
ca stelele noaptea
pe visătorul sugrumat în somn
de propria lui umbră,
surâsul său imperturbabil.

 

Unu la unu. Singurătate în doi.

 

Să nu mă fure
visele,
mi-am pierdut
definitiv somnul
şi nu trece zi
să nu calc
peste
umbrele de
neoameni,
cu fruntea plutind
printre nouri,
nici noapte
nu trece, nu,
fără să-mi bag
vârtos
picioarele
până la glezne
în mama ei de
realitate.

 

Unu la unu. Singurătate în doi (II)

 

mă-nfometez
de cuvinte-năuntru
în măsura în care
mă satur de
vorbele de afară;
între cele două
lumi,
tot timpul e
mijloc de noapte,
şi toamnă
şi ploaie,
şi ceaţă,
şi vânt;
acolo,
în
tăcere
deplină,
m-aşteaptă
dintotdeauna
poemul meu
neterminat.

 

 

Noaptea

 

 

îmi intră-n odaie
şi-mprăştie foile de pe masă,
mă smulge din vis
şi-aprinde lumina,
să o aud
cum mă sfâşie,
cu o mână
îmi scoate aburi din piept,
cu cealaltă
mă răsfoieşte
de la inimă
până la tâmple,
imită foşnetul unor aripi
şi năluceşte păsări pe ziduri,
şi zidurile-ncep deodată
febră să facă
şi să transpire,
aidoma unei umbre grele de
singurătate
sub soarele său negru,
îmi picură şoapte incandescente
în sânge,
până ajung să le aud ecoul
cum se preschimbă-n cuvinte,
iar cuvintele – în stoluri
alb-negre,
gata să îşi ia zborul
către un cer
de hârtie

 

 

şi-atunci,
mă ridic deasupra lui
şi îmi aprind ţigara de la o stea,
şi-mi dau foc poemului meu,
în timp ce, sub el,
cu ninsoarea pe umeri,
se roagă la visător,
ca la dumnezeu,
antipodul-faţă-ntunecată:
Frate căzut din lună,
nu te lăsa hipnotizat de
lumina ei,
că te fură somnul
şi îţi pierzi definitiv
umbra …

 

de Bot Eugen

Insomnie

Visătorul sugrumat în somn

 

Mă las de gânduri străbătut
ca o clădire pustie
în care noaptea răsună tăios
ecouri de pași pe trepte,
cum între ciocan și nicovală
metalul
viitoarelor săbii.

 

Mă las de ele sângerat până la
inima lucrurilor, să o aud
cum pulsează-n palida lună
ce trece pe deasupra acum –
lupoaică gravidă adulmecând
urmele anemiei în care mă trec,
să văd cum iau naștere
în fața mea,
una câte una,
palorile celor dragi luminând
ca stelele noaptea
pe visătorul sugrumat în somn
de propria umbră.

 

de Bot Eugen

 

 

Mica țigariadă

Era una din nopțile-acelea
fără de somn și ea îmi venea
de departe cu apropouri,
călare pe-un ton convingător,
venea să mă-ntrebe
dacă nu vreau să mă alătur
cauzei sale,
împreună să batem
pasul pe loc.
Cum sa nu, i-am răspuns,
cu o condiție, totuși,
să nu fie una
pe de-a-ntregul pierdută.
Și ea începuse să-și
râdă de mine,
vorbind despre toate,
fără să-mi spună nimic,
fără să-mi lase o gură
de aer, în tăcere
să-mi termin
gândurile de fumat
până la prima ninsoare de scrum.
Asta se ia in serios,nu glumă,
trăgeam în interiorul meu
de mânecă o concluzie,
în timp ce-i contemplam
logoreea cum se întuneca/
țiganiza la chip pe măsură
ce-afară de ziuă
se lumina și de iarnă.
Era una din acele nopți
albe de noiembrie
când eu – cu laptopu-n față
stăteam răstignit
pe un scaun și-o ascultam
cum mă vorbea
cu cineva nevăzut
pe la spate,
fără să-mi lase o gură
de aer,
atât de necesară
pentru un strigăt:
mai lasă-mă-n pace,
în tăcerea mea!! –
să-mi termin
gândurile de fumat,
sub acest frig
care mă arde la tâmplă
și-mi tremură mâinile
pe hârtia
cuprinsă de flăcări
până la ultimul pumn
de cenușă
preschimbându-se în cuvinte.
Hai lasă-mă odată în pace,
băi, drac de poezie ce ești!

 

de Bot Eugen

 

 

Visătorul sugrumat în somn – varianta a doua

 

Pune cruce la cortegiul meu
de călătorii fără cauză,
răstignește-mă-n mine,
pe scaunul suspendat între
amurguri și-aurore,

mă dialoghează-nveninat cu lumea, apoi
întoarce-mi spatele și
lasă-mă să mă zbat
între firele ei nevăzute,

prins în rețeaua electrică
a acestui oraș,
cum o insectă-n pânzele unui
păianjen cu cruce.

* * *

Mă las de tine locuit,
ca de o clădire pustie
în care pași răsună pe trepte,
cum între ciocan și nicovală
metalul,

gândurile mă răsfoiesc
de la o tâmplă la cealaltă
ca pe un
abecedar al melancoliei,
mă ascultă cum tac,
mă-nfometează
de schimbări înăuntru
în măsura în care
se satură de cele de-afară;
între ele umbra
scoate aburi din piept
cu foșnet de aripi
și nălucește o pasăre
pe zidurile asudate.

* * *

Mă sângerează până la
inima lucrurilor, să o aud
cum pulsează-n palida lună
ce trece pe deasupra acum –
lupoaică gravidă adulmecând
urmele anemiei în care mă trec,
să văd cum iau naștere
deodată-n fața mea
palorile celor dragi luminând
ca stelele noaptea
pe visătorul
sugrumat în somn de propria-i umbră.

de Bot Eugen

Neo(I)

Cuvinte alb-negre(IV)

Cineva se uita la monitor
și monitorul se uita negru la mine.

 

* * *

 

Ne priveam unul
în ochii celuilalt
fețele palide de nesomn
și ne vedeam
orbirile pasagere:
câteva beții
și partide de sex
fără preludiu,
țigara de după,
trezitul cu noaptea în cap și
căderea liberă-n lume –
un salt mortal
efectuat zilnic cu detașarea
unui jucător de ruletă rusească,
obișnuit numai din asta să trăiască

 

și totuși,
la ce bun să ne mai vedem?
mă întrebam fără ca tu
să poți citi
în ochii mei vreun  răspuns.

 

* * *

 

În acest timp, cineva
se zgâia la noi cu niște ochi
bine-nșurubați în monitor
și îmi  fuma  gândurile cu nepăsare.
Cât despre moarte, numai de bine .

 

de Bot Eugen

 

 

Solilocvii aride

 

Varianta 5

 

 

 

Febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

Convoiul anilor străbate
desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare
cu numele de societăți comerciale.
Pribeagă ceată de sinistrați,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine-n cuget rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
fața unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti
o ploaie de urări de bine la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii peste parada
tâmplelor de-onoare-ale prostiei …

 

Scârbit
de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi
decât de glasul tău înjurând în pustiu,
dumnezeind în neştire:
Tăcerea ta, bătrâne, este extrem de grăitoare…

 

Chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

Muribundule cu porniri literare,
cimitir ambulant de hârtii și brichete,
între pereții tăi de carne înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbra care te fumează
până la ultimul chiștoc
de insomnie.

 

Singurătatea-ți locuită
de-amurguri şi-aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind
stiletul lirei cu mâna-nsângerată.

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Ultrasonografie

 

Și dacă vezicula biliară e nelocuită,
de ce stăpânul ei, ca un bezmetic,
rătăcește noaptea pe străzi,
pe străzi pavate cu vise ce urcă,
treaptă cu treaptă, spre ceruri
o scară de câteva sute de nuanțe de gri? –

 

se-ntrebă la un moment dat
insomniacul trecut prin sita unor trăiri
matinale profund neomogene.

 

Așa se-ntâmplă atunci când îți permiți
luxul de a răci în mijlocul verii:

 

ajungi să trăiești la temperaturi foarte joase,
aidoma celor care te înconjoară;

 

37 de grade-năuntru,
37 de grade afară …

 

Abrutizat în ultimul hal,
ieși să-ți încălzești sângele la soare.
Umbra ta sub razele lui
strălucește
în toată splendoarea ei neagră,
asemeni ficatului mut de beat
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.

 

Pentru că
așa se-ntâmplă atunci când îți permiți
luxul de a răci în mijlocul vieții,
în mijlocul verii, în mijlocul lunii iulie …

 

Te-ntuneci la chip, ți-e greață, transpiri
și-asemeni ficatului îmbibat în grăsimi,
strălucești în negreață,
pe când tot alte și alte perechi vesele de rinichi
încropesc șezători pe la terase,
ciocnesc halbe cu zgomot, închină libații
și se pișă pe cele câteva sute de nuanțe de gri
care alcătuiesc o viață.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Copile blond,

văzut în alb și negru

Copilărie grea jucării de lemn

de un ochi străin în noaptea dintre ani,
pe tăcute ne-adâncim, până la uitare,
unul în sinele celuilalt, tot așa cum o fac
negrul și albul din simbolul Yin-Yang.
Ne aflăm în continuă mișcare
pe un teren dur și alunecos.

 

În jurul nostru nu se va schimba nimic;
nimicurile care ne înconjoară nu sunt decât
interschimbabile fațete
ale unuia și aceluiași sindrom de futing în masă,
neantul perpetuat din patru în patru ani,
pe marginea căruia facem schimb de umbre cu lumea;
urmele ei de bocanci ne iau cu asalt periferia,
pașii noștri rătăcesc nestingeriți prin centrul său, pe buza de piatră
a hăului care ne tace ostentativ strigătele
cu tăceri sâsâite de viperă ; între noi și stele,
întunericul cască de plictiseală și din când în când
ne soarbe din priviri,
ca pe un pahar cu vin negru,
focul ochilor înnebuniți după viață,
după chipul său palid în fața căruia pălesc
toate măștile sorții,
palorile apropiaților noștri stinși de curând,
albul zăpezilor pictate cu gânduri albastre
de mâna mea prin care, de ani și ani,
cerneala nopților de insomnie visează
la soarele zilei de mâine …

 

Mâine dimineața te vei trezi
abandonat de îngeri
în carnea mea mahmură,
ca într-o garsonieră-sicriu confort7
cu pereții plini de igrasie;
captiv între coastele mele, te vei trezi,
încercând să-ți strecori capul dureros de mare
prin urechea unui ac cu gămălie,
să peticești sacul de nedormit al unui străin;
te vei trezi bolborosind blesteme către mine
și cerul gurii îți va mirosi a țărână,
în timp ce marele vinovat cu inima cât un purice
își va mușca limba violent, redescoperind
strigătul sângelui tatuat cu arătătorul pe foaie,
precum și gustul său metalic spintecând
tăcerea unei limbi de viperă în două :

 

picioare
brațe
nări
urechi
orbite
buze
emisfere târâtoare

 

de Bot Eugen

Trecut de 35,

îți resuscitezi inima cu gândul,

(poem în proză)

până ajungi să-i pipăi pe dinăuntru
umbra pulsatilă
cu degetele prelungi ale minții.
De curând, ai devenit și tu conștient :

 

 

după o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta;
de cum încerci să te apropii de ea,
s-o netezești pe creștet ori să-i dai ceva de mâncare,
începe să mârâie și să-și arate colții.
I-ai cerut atât de multe până acum,
încât astăzi nu mai vrea să primească nimic de la tine.
De lătrat nu te mai latră, c-a obosit demult să o facă,
dar simți că te urăște cu tot sângele de care dispune mârâitul său.
Te urmează fidel ca  o umbră  oriunde te duci,
îți urmărește fiecare gest sau mișcare
pe care-ai avut la un moment dat tupeul să le comiți
sub privirile ei ,
ți-a învățat pe dinafară toate subterfugiile minții.
Nimic nu îi scapă,
nici măcar gândurile pe care încă
nu ai avut curajul sau lașitatea să le gândești.

 

 

Este intrusul care îți intră ziua în casă
pe ușa din spate și
te scoate noaptea din minți
pe fereastra deschisă din față.

 

 

Ori de câte ori grăbești pasul pe trotuar
sau la trecerea de pietoni,
simte nevoia să te trădeze și să te lase în urma sa,
numai pentru ca să ajungă ea prima
în dreptul ultimului stâlp – echidistant
față de tine și față de ceilalți.

 

 

Chiar și în momentul de față,
când înșiri aceste rânduri, o simți
cum îți scapă printre degete nevăzută.

 

 

A încetat demult să mai viseze,
iar între timp,
te-a-mbolnăvit și pe tine cu insomniile ei.

 

 

„Animalul tău gingaș și tandru”
de altădată, acum,
este o fiară în devenire, –

 

 

din ce în ce mai singură și mai sigură de sine.
Ai fi zis că așa a fost dintotdeauna:
imprevizibilă, stranie și de ne-
îndobitocit,
un fel de kamikaze contaminat
pe căi aeriene de oameni
cu virusul rabiei.

 

 

De ani de zile-i schimbi lesa roșie
o dată la două săptămâni,
o duci trimestrial
la veterinarul bipedelor care,
de fiecare dată,
după ce te consultă,
auscultându-i mârâitul,
conchide sec: nu am cum să vă ajut,
este un câine rău,
numai bun de eutanasiat.

 

 

Poftiți antibioticul local și apa oxigenată
pentru îngrijirea rănilor la domiciliu.
Sper ca de acum încolo
să nu vă mai ardă de metafore și glume.

 

 

Vă salut cordial și vă recomand
din tot sufletul:
încercați să țineți pasul,
spre binele dumneavoastră,
cu lumea de afară,
cu stăpânii mai răi decât câinii.

 

 

de Bot Eugen.

Ovidiu Genaru – Dialog cu Anton Pavlovici într-o frizerie

 

 

Ce mai faci ce mai faci
Ce să fac ce să fac

Văd că nu mai porţi pălărie
Văd şi eu că nu mai port pălărie

Apropo mai scrii mai scrii
Din ce în ce mai rar din ce în ce mai zilnic

Altădată beai şi cântai prin bodegi
Da altădată beam şi cântam prin bodegi

Nu mai porţi nici butoni la cămaşă
Nu mai port nici butoni la cămaşă

Tot glumeţ ai rămas tot umoristic
Da tot glumeţ tot umoristic

Mai mănânci mai mănânci
Mai mănânc mai mănânc

Ai mai fost la Paris ai mai fost la Viena
La Paris nu în schimb n-am mai fost la Viena

Te simţi obosit te simţi obosit
Mă simt obosit mă simt obosit

Vegetarian vegetarian
Omnivor omnivor

Ai slăbit eşti palid ai insomnii
Am slăbit sunt palid am insomnii

Ai fost la medic ai fost la medic
Am fost şi la doctor am fost şi la medic

Şi ce ţi-a spus şi ce ţi-a spus
Că şi el e bolnav că şi el e bolnav

Recluziune

 

 

 

În nourul dens de fum de ţigară,
în balsamul tăcutelor elegii
îţi înveleşti cicatricea roz
cu colţurile lăsate-n jos,
îmbraci impermeabilul solitudinii
şi intri-n catacomba acestui crepuscul,
aidoma Lunii, schimbat la faţă…

Auzi chemările depărtatului Saturn,
ploile de plumb izbindu-se-n rafale
de anatomia tristeţilor tale,
de acoperământul de beton armat
al blocului de garsoniere,
sub care locuieşti
ca proprietar anonim al luminii.

În prag păsări cu cearcăne te întâmpină,
versificând în grai tomnatic agonia,
arborii în flăcări,
din frunze galbene de oboseală murmurând:
În ziua morţilor născuţi,
corbii tăi reînvie în fiecare noapte…

 

Momente de un albastru fulgurant se întâmplă
sub stratul de ozon, sub înfăţişarea ta simplă,
în arderea internă a huliganului sentimental…
Îi dai foc naivului căzut în capcana insomniei,
să strălucească-n pielea de foc a solitarului siberian.

 

Pe când orbecăieşti cu-nfrigurare
prin diafane ceţuri de cuvinte
(şi numele-ţi decapitat pe buzele Gloriei
fâlfâie, vai, ca o zdreanţă),
inima nopţii se mută la tine în piept,
îşi reaprinde felinarele, pe urmă
îţi zvârle ţeasta-n braţele Lunii.

 

de Bot Eugen

Puls(I)

 

exilat pe insula selenară

 

Vultur al păcii din aripi hoinare
fâlfâie deasupra oraşului mut.
Deasupra mea – o pereche de gheare
(o pereche de gheare ascuţite,
sticlind în beznă ca nişte cuţite)
îmi numără paşii minut cu minut.

 

Pe chipul lumii răsare Luna plină
cu lumea ei de cearcăne şi de palori.
Privirea-mi prelungă pe oarba-i lumină
din asfinţit navighează până în zori.

 

Vezi umbre crescânde cum trec pe drum rânduri-rânduri,
cum cad fiinţe, din somn izgonite, pe gânduri.
Cu una din ele, mai palidă, te asemeni,
cu sângele în inima nopţii abia pâlpâind…
Păleşte lumina ta, Doamne, – n muritorii de rând.

 

Mă-ngheaţă un astru cu o privire amară
şi rece mă lasă Soarele primăverii.
Plouă cu umbre peste carnea – gata să piară
pentru o sticlă de votcă-n ziua-nvierii.

 

O, patria mea,
selenaria,

 

îmi duhnesc cuvintele
strigătoare la cer a insomnie,-
linşează-ţi fiul mort de beat
cum ţi-ai linşat odată martirul –
cu raze care ruginesc pe un cuţit de bucătărie…
Se-aşterne peste urbe o aripă opacă
şi peste cronica mea febră
ce astăzi frizează delirul…

 

O, patrie săracă,
un vultur mă atacă…

 

Pe lumina moartă navighează
inima-mi străpunsă de o rază
şi-mi pipăie pulsul demonul mut
noapte de noapte, minut cu minut.

 

de Bot Eugen