Solilocvii aride

 

Varianta 5

 

 

 

Febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

Convoiul anilor străbate
desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare
cu numele de societăți comerciale.
Pribeagă ceată de sinistrați,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine-n cuget rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
fața unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti
o ploaie de urări de bine la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii peste parada
tâmplelor de-onoare-ale prostiei …

 

Scârbit
de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi
decât de glasul tău înjurând în pustiu,
dumnezeind în neştire:
Tăcerea ta, bătrâne, este extrem de grăitoare…

 

Chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

Muribundule cu porniri literare,
cimitir ambulant de hârtii și brichete,
între pereții tăi de carne înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbra care te fumează
până la ultimul chiștoc
de insomnie.

 

Singurătatea-ți locuită
de-amurguri şi-aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind
stiletul lirei cu mâna-nsângerată.

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Publicitate

Zeci de capete, sute de chipuri

au ieșit în noaptea dintre ani
în fața gloatei adunate-n piață,
eu – numai până la balcon,
să le „contemplu”
preț de o țigară
focurile de-artificii.
m-a întristat o clipă
strălucirea lor
care
n-a dezghețat nici o inimă arsă,
n-a îmbogățit cu o umbră nici un gând …
după aceea nimic. nici un sentiment.
doar o senzație de mâncărime în palme.
dar ce mai contează?!
viața merge înainte :
uneori – într-un picior de lemn,
alteori – în mâini,
adesea-n patru labe,
atâta timp cât eu
mă las înfometat,
băi, porcilor,
de cei ca voi, ajunși să fie
sătui până și de ei înșiși,
în loc să mușc cu sete,
adânc până la os
din animalul vostru înzestrat
doar cu slănină parfumată
și cu un ton politicos. 

de Bot Eugen

 http://www.trilulilu.ro/video-divertisment/mircea-rusu-mama-plec-in-america